Iubeste-ti si vrajmasii.....

Cred ca nu este om care sa nu fie luptat, in decursul vietii, de duhul urii fata de aproapele, de la cele mai subtile forme pana la cele mai vadite si hotarate.
Si oricine a avut un conflict de durata cu cineva, chiar daca nu a considerat acea persoana un dusman, constata pe propria piele faptul ca starea aceea de conflict te macina si te sacaie mereu ca o durere de masea de care vrei sa scapi si nu poti.

Sa iubesti pe vrajmasi...E cu putinta?Este ....dar greu si cu multa rugaciune poti ajunge sa ierti ,sa treci cu vederea .Se spune ca a gresi e omeneste, iar a ierta este ingereste” si din aceasta se vede clar ca, a nu ierta pe cineva, chiar daca avem toata dreptatea de partea noastra, este un pacat…pentru ca pacatul chinuie.Si multi dintre noi, invatam lectia “iubeste-ti si vrajmasii” greu tare, printre multe suspine, caci ce usor este a raspunde la rau cu rau si cat de imposibil pare sa poti raspunde la rau cu bine!
Dar cine iarta din inima pe cineva care i-a gresit, cunoaste si usurarea care-l cuprinde, povara care i se ia din spate si simte libertatea de care avea atata nevoie.
Asadar, a-l iubi pe vrajmasul tau, nu este o porunca mai speciala pentru cei care au teluri inalte in viata ci este chiar singurul medicament care ne elibereaza de ura din noi ce ne macina atunci cand suntem in conflict cu cineva.
Este adevarat ca pentru a ierta pe cineva care ne-a nedreptatit avem nevoie de Domnul, pentru ca singuri nu putem face nimic, dar asa realizam ca porunca iubirii de vrajmasi nu este o porunca care ne sileste sa facem binele, ci este porunca care ne vindeca in primul rand de ura din noi, pentru ca toate poruncile Domnului sunt menite de a ne scoate din menghina pacatului care ne apasa. Prin poruncile care ni le-a dat, Dumnezeu ne invata sa iesim din umbra pacatului pentru a nu mai suferi, pentru a ne elibera de el…pentru a fi asemenea Lui prin trairi.





Parintele Dumitru Staniloaie in Dogmatica sa : '' omul il descopera pe Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii.Imprejurarile dificile care se infig ca niste cuie in fiinta noastra ne imping la rugaciune mai simtita. Iar in cursul rugaciunii de acest fel prezenta lui Dumnezeu ni se face si mai evidenta. In acest sens, vrajmasii sunt niste binefacatori ai nostri''.


Sfantu Siluan Athonitul (”Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“)ne indeamna:
Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumne­zeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de de­moni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smere­nia şi iubirea de Dumnezeu.
Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el[/b]. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Inţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Impărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Lc. 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.
Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?

Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Lc. 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă [Mt. 26, 50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu“.

Rugaciunea Sfantului Nicolae Velimirovici pentru vrajmasi mi se pare foarte frumoasa :
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

„N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului“

Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă. Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taină care mântuieşte! Păcatele dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecată de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger.

Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit.

O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi, să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi.

N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru?

Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, mai frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. Altfel, ţi-l poate dilua mai târziu satana. Dar, dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate.

Taina Pocăinţei cuprinde patru elemente:

1. Să nu mai faci păcatul.

2. Să-l mărturiseşti.

3. Să te dezlege duhovnicul.

4. Canonul.

Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze.

(arhim. Arsenie PAPACIOC, Sfânta Taină a Spovedaniei)

Sursa(femeiaortodoxa.wordpress)

Lenea e o ispita....

In ultima vreme mi-e lene să mă rog lui Dumnezeu, dar îmi place să trândăvesc în pat. Câteodată mi-e lene să citesc din Sfânta Scriptură dar citesc cu mare uşurinţă articole pe internet. Uneori mi-e lene să mă trezesc să mă duc la serviciu, dar mă trezesc uşor când trebuie să plec într-o călătorie. Mi-e lene să fac mătănii şi îmi e mai uşor să mă aşez în genunchi în pat şi să-mi cer iertare. Mi-e lene să fac ce trebuie, dar fac uşor ceea ce vreau.

Oare de ce lenea se leagă doar de ce-i bun ? De ce nu mi-e lene să fac păcatul? De ce nu mi-e lene să mănânc mult?, să vorbesc aiurea, să mă mândresc, să judec, să bârfesc ? E clar că lenea e de la trup şi de la diavol. Lenea e o ispită…

Oliver Clement spunea “Trandavia înseamna uitarea, adica neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea… de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înradacinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Când uit de moarte şi de ceea ce i-ar putea urma.”
In ultima perioada vad in jurul meu oameni ,ma vad pe mine ,cum murim incet ,incet pe nesimtite,alegem comfortul ,ne ascundem in spatele oboselii dar totul este o inselare si pierdem cei mai important apropierea de Hristos.
''Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi''.

Voi sunteti prietenii Mei…

De multe ori suntem prea orbi sufleteste sa observam Prietenul adevarat.Cati dintre noi am fost raniti sau dezamagiti de prieteni pana acum? Din opiniile adunate, foarte multi.

As vrea sa va vorbesc in cateva randuri…despre un altfel de prieten. El niciodata nu m-a tradat, niciodata nu mi-a intors spatele. Niciodata nu s-a suparat pe mine si nici nu m-a dezamagit vreodata. Nu este numai prietenul meu, ci si al vostru. De fapt…este prietenul celui care-L cauta cu adevarat.
-Iata ce ne spune Parintele Porfirie:

“ Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: ” Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!”. Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: ” Să ai necontenit pomenirea morţii”. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare – ascultarea, smerenia, pacea…”
Părintele PORFIRIE - Ne vorbeşte părintele Porfirie)

Intrebari ....pentru parinti

Un copil il intreba pe tatal sau:

-Tati, parintii sunt mai inteligenti decat copiii?

Tatal ii raspunse:

-Da.

Dupa ceva timp, copilul il intreba din noi:

-Tati, cine a descoperit telefonul?

Tatal ii raspunse:

-Alexander Graham Bell, fiule.

-Atunci, daca parintii sunt mai inteligenti decat copiii, de ce nu l-a descoperit tatal lui Alexander Graham Bell?

Copilul are dreptul la a pune intrebari absurde. Tatal, insa, nu are dreptul de a da raspunsuri absurde.

Copilului trebuie sa-i raspunzi intotdeauna cu adevarul, adevarul pe masura capacitatii sale, fara a pretinde sa epuizezi toata informatia. Copilul nu trebuie inselat. Nici nu trebuie sa nu i se satisfaca curiozitatea. Niciodata sa nu spuna minciuni nici sa se dea raspunsuri care sa nu raspunde la ceea ce se intreaba.

La fel se intampla si cu adevarurile credintei noastre. Important este ca el sa le cunoasca chiar daca, pentru moment, nu poate sa inteleaga intreaga bogatie pe care aceasta o cuprinde. De-a lungul vietii sale, va aprofunda si va descoperi continutul acelor cunostinte pe care le-a dobandit in copilaria sa.
(Articol preluat din foaia duhovniceasca a Parohiei “Manastirea”)

Sfaturi soţilor creştini....

Spuneţi tinerei voastre soţii cu glasul cel mai gingaş din lume: “Te-am luat, scumpă copilă, ca tovarăşă a vieţii mele, te-am chemat să împărţi cu mine sarcinile cele mai cinstitoare şi mai trebuitoare, naşterea de copii, îndrumarea unei case. Ce-ţi voi cere, aşadar?”
Inainte de a-i spune, vorbeşte-i de dragostea ta, căci nimic nu sensibilizează mai mult pe cei care ascultă, în a primi ceea ce li se spune, decât să ştie că totul îi este insuflat de o dragostea arzătoare. Cum îi veţi arăta asemenea dragoste? îi veţi zice: “Aş fi putut lua alte femei, bogate şi de rang înalt, nu le-am ales; de tine m-am îndrăgostit, de felul tău de a fi, de onestitatea ta, de blajinătatea ta, de cumpătarea ta… Şi de ce? Nu fără cumpănire şi fără temei, ci fiindcă ştiu că bogăţia nu-i un bine în sine. Am lasat-o, aşadar, şi am venit spre tine, al cărei suflet plin de virtute nu-l dau pe tot aurul lumii. O tânără înţeleaptă şi cu inimă aleasă, îndeletnicindu-se cu pietatea, face cât toate comorile pământului. De aceea te-am ales, te iubesc şi ţin la tine mai mult ca la viaţa mea. Vieţuirea de aici, de pe pământ, nimic nu este cuprinsul rugăciunilor, cererilor şi al tuturor eforturilor mele este ca să merităm să petrecem în aşa fel încât în viaţa viitoare să putem fi împreună, fără să mai avem a ne mai teme de ceva. Vremea de acum e scurtă – şi moartea-i va pune sfârşit, – de vom merita s-o străbatem fiind plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi în veşnicie cu Hristos, şi noi unul cu altul, într-o desăvârşită fericire. Aşez dragostea ta mai presus de toate şi nimic nu mi-ar fi mai împovărător şi mai asupritor decât a fi în vreo împotrivire cu tine, vreodată. De ar fi să pierd totul, să ajung cel mai sărac dintre oameni, să am de înfruntat cele mai grele primejdii, să sufăr orice, totul voi putea să-l duc, atâta vreme cât dragostea mea pentru tine va fi fericită. Venirea copiilor îmi va umple cea mai mare dintre dorinţe, atâta vreme cât vei avea dragoste pentru mine. Asemenea fie şi simţirile tale…”
Adaugă apoi cuvintele apostolului, din care se arată că alcătuirea unei astfel de legături este după voia lui Dumnezeu: “Ascultaţi ce zice Scriptura: “Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nimic să nu fie pricină de josnicii. Piară bogăţiile, slăvirile acestei lumi, ceea ce iubesc preţuieşte mai mult ca toate”.Cât aur, ce bogăţii ar putea face atâta plăcere soţiei voastre, ca asemenea vorbe? Şi să nu vă temeţi că dragostea voastră îi va da trufie – spuneţi-i cu inimă deschisă că o iubiţi. Femeile stricate, care lasă pe unul şi iau pe altul, vor putea să-şi facă un laţ din asemenea vorbe, pentru amanţii lor – e şi firesc, – dar o femeie de bunăcuviinţă, o tânără de bun neam, nu ar putea să se trufească, ci, mai degrabă, s-ar face mai mlădioasă. Arătaţi-i că vieţuirea cu ea vă este nepreţuit, că din această pricină vă place mai bine să staţi acasă decât să ieşiţi în piaţa publică, daţi-i întâietate asupra prietenilor voştri, asupra copiilor voştri, iar aceştia să fie iubiţi din pricina ei.
Dacă cineva se căsătoreşte în felul acesta şi cu asemenea gânduri, nu va fi deloc mai prejos decât călugării – şi starea de căsătorie va fi mai de preţ decât necăsătoria.
Când soţii sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viaţa aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stăpânesc înţelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de netrecut şi vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu.
“Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine, în Domnul…” adică din pricina lui Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeşte această supunere nu către un stăpân, ci în supunerea care-şi are singurul temei în fire, în rânduiala cea de la Dumnezeu. “Bărbaţi, iubiţi-vă femeile voastre şi nu vă porniţi împotrivă-le!…”

Vedeţi, aşadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle şi ale unora şi-ale altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeşti. El zice aşadar: “Nu vă certaţi” – nimic nu-i mai supărător decât certurile dintre bărbat şi femeie, căci mai supărătoare între toate sunt certurile între cei ce se iubesc. Este o stare de mare amărăciune a te lupta, ca să zic aşa, cu unul din mădularele propriei tale fiinţe.
( Sf.Ioan Gură de Aur ,Sfaturi)

Sfinţii Mucenici Ciprian şi Iustina Fecioara – 2 octombrie

Acest Sfant Ciprian a trait pe vremea imparatiei lui Diocletian (284-305), fiind de neam din Cartagina, si era filosof si vrajitor cumplit, propovaduind in Antiohia Siriei, in slujba paganescului si necuratului zeu Apolon. Ca inca din frageda tinerete, dornic fiind de invatatura, iar parintii lui avand buna stare, Ciprian colindase toate locurile cele mai vestite in acest mestesug, de pe vremea aceea: Atena, Egiptul, Caldeea, India, desavarsindu-se in toate tainele pacatoase ale magiei si citirii in stele, incat Ciprian dobandise, printre pagani, mare faima si era cautat si pentru nelegiuitele lui indeletniciri dracesti, dar mai cu seama pentru dusmania lui fata de crestini, pe care ii batjocorea pretutinderea. Dar Domnul l-a mantuit pe Ciprian din draceasca lui pierzanie.
Tot in acea vreme, traia in Antiohia o fecioara crestina, numita Iustina, care s-a nascut din parinti pagani. Auzind ea odata vorbindu-se de Hristos, cerceta pe ascuns adunarile crestinilor, si, lucrand Duhul Sfant in inima ei, a crezut in Hristos. Deci, aducand la credinta pe tatal ei si pe maica sa, degraba au primit cu totii Sfantul Botez. Si se dusese vestea despre frumusetea si despre viata curata a fecioarei Iustina.
Un tanar de neam grec, Aglaid, s-a aprins de dragoste pentru dansa si a dorit s-o ia de sotie. A cerut-o parintilor ei, dar Iustina s-a impotrivit: jurase sa fie mireasa lui Hristos.
Deci, Aglaid a alergat la Ciprian, tocmindu-se sa-i ajute cu vrajile lui.

Iar acesta, de trei ori trimitand vrajile sale catre Iustina, nimic n-a izbutit: fecioara a ramas nestramutata in hotararea ei. Vazandu-si neputinta mestesugului, pentru care atata se ostenise, Ciprian a impartit averea sa saracilor si, arzandu-si vrajitorestile sale carti, a crezut in Domnul, botezandu-se. Toata viata, de aici inainte, si-a inchinat-o slujirii lui Hristos. Si a fost facut episcop in Cartagina, ostenindu-se in raspandirea credintei si alinarea suferintei saracilor.
Iar, daca au fost prinsi, pe vremea prigoanei lui Diocletian, atat Ciprian cat si Iustina, adusi fiind in fata stapanitorului din Damasc, au fost batuti de moarte si sfasiati cu gheare de fier. Si, neincetand a marturisi pe Hristos si ramanand nevatamati, au fost trimisi in Nicomidia, inaintea imparatului. Si li s-au taiat capetele din porunca lui Diocletian, la 2 octombrie 304, luand cununa mucenicilor.

sursa: (www.ortodoxism.ro)

In sfanta Biserica Zlatari(Sf Ciprian si Iustina) din Bucuresti( pe Calea Victoriei, vis-a vis de CEC-ul mare)se afla o parte din moastele Sf Ciprian (mana).


"O, prea Sfintite Cipriane, ierarhul cel cinstit al lui Dumnezeu, nevoitorule prea tare, imreuna cu Sfanta mucenita Iustina si Sfantul mucenic Teoctist, roaga-te lui Hristos Dumnezeul pentru cei ce pururea te cinstesc si cu cantari maresc sfanta pomenirea ta si cu rugaciunile tale, imblanzeste pe Stapanul Hristos, pentru toti mijlocind iertare de gresale si izbavire de toate cursele si ispitele diavolesti, ca mantuindu-ne sa-i cantam imrepuna cu tine, in vecii nesfarsiti, cantarea ingereasca:Aliluia!''

De când şi de ce serbăm Acoperământul Maicii Domnului?

Pe vremea împăratului Leon (886 - 912), în Constantinopol, într-o sâmbătă spre duminică, noaptea, s-a făcut priveghere în biserica Vlahernei, spre slava Fecioarei Maria. Era 1 octombrie. Biserica era plină de oameni. Pe la ora patru din noapte, Sfântul Andrei (altul decât Sfântul Apostol Andrei) şi ucenicul său, Epifanie, au văzut în biserică pe Maica Domnului stând în văzduh şi rugându-se. Ea strălucea foarte tare şi avea întins acoperământul ei peste toţi cei aflaţi în biserică.

Maica Domnului nu era singură, ci împreună cu mulţi Îngeri şi Sfinţi, dintre care cei mai aproape de ea erau Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

- Frate Epifanie, vezi tu pe Maica tuturor cum se roagă pentru toată lumea? a întrebat atunci Andrei.



- O văd, părinte, acoperind oamenii cu veşmântul ei strălucitor! a răspuns Epifanie.

Şi s-a auzit în biserică rugăciunea Maicii Sfinte, astfel:

„Împărate ceresc, primeşte pe omul care Te slăveşte pe Tine şi care cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi preamăreşte pe cei ce Te slăvesc. Iar rugăciunea celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primeşte-o! Şi din toate nevoile şi răutăţile scoate-i pe aceia!"

De atunci s-a sărbătorit la 1 octombrie praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, sărbătoare pe care însăşi Preasfânta Fecioară a dorit să o descopere oamenilor, spre a le întări nădejdea de mântuire.

În orice zi a vieţii noastre avem nevoie de Acoperământul ei ocrotitor, dar mai ales în ziua morţii noastre, când se va despărţi sufletul de trup. Acum şi atunci să ne acopere Maica Domnului de duhurile cele rele din văzduh, ca şi în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, care va fi la sfârşitul lumii!

Duhovnicul în viaţa noastră ...

Frumoasa-i tineretea prin naivitatea si optimismul ei, frumoasa este pentru ca nici nu realizam cat este de scurta si mai cu seama este frumoasa caci nu o avem decat o singura data. Pot asemana tineretea cu un mielusel care zburda pe campie printre alti mielusei, intrecandu-se in nazdravanii, dand fericit din picioare prin aer si scuturand cornitele de bucuria a tot ce-l inconjura.Cateva lucruri ne lipsesc la tinerete insa, dintre care trei sunt esentiale: rabdarea, ascultarea si cunoasterea.
Tanarul trebuie îndrumat de părinţi să îşi găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a construi drumul duhovnicesc.Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea să ne dea canoane uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului şi Hristos în cale.Un duhovnic te poate ajuta sa te formezi ca om.Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ne dea.
Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi liniştea. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om şi păcătos. Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim.
Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi ţinute”.Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi să le spunem ca nu cumva să uitam ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare rău.

Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!”.

„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină” Sfăntul Grigorie Sinaitul

Numai cel rău ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi aşa să faci. Ai făcut ascultare mergi în Rai, nu ai făcut cazi din nou.

„Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic”.
Din experienţă proprie, vă spun că eu de la 14 ani merg să mă spovedesc, pentru mine duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire am avut, el mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că lucrurile pe care el mi le spunea se adevereau. Când nu ascultam, rău îmi era şi nu înţelegeam unde greşeam.
La tinerete avem privirea scurta, nu prea ne razbate privirea duhovniceasca pana in spatele hotararilor si actiunilor noastre. Deci duhovnicul este ca un binoclu duhovnicesc pentru noi…de care, cu timpul, constati ca ai nevoie toata viata.
Mult lucreaza Domnul prin duhovnic in viata noastra, iar lipsa acestuia este esecul mantuirii.

Ca o concluzie pot spune ca tanarul fara duhovnic este ca oaia fara pastor.

Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul, sau cel puţin să nu urăşti pe nimeni

Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvîntul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porun­ca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porţi vreunui om ură sau supă­rare, sau mânie, sau să ţii minte răul în nici un chip şi pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.
Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru ne-grija proprie, ci să-şi mărturisească neputinţa sa, nu să ascun­dă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăci­rea cuvîntului lui Dumnezeu.

Iubirea şi înfrînarea slobozesc sufletul de patimi; citirea şi contemplarea izbăvesc mintea de neştiinţă; iar starea de ru­găciune o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

Cînd ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări ca, nerăbdând supărarea, să urâm pe cei ce ne defaimă.


(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
(preluat de pe
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/)

Alintă-te pe lângă Dumnezeu!

Alintă-te pe lângă Mântuitorul şi pe lângă Maica lui Dum­nezeu ca un fiu adevărat (sau ca o fi­ică adevărată) – alintă-te, îţi zic, ci­tind canoanele, acatistele care merg la inimă ale Preadulcelui Iisus şi Maicii lui Dumnezeu, alintă-te şi pe lângă sfinţi prin rugăciuni fierbinţi şi prin canoanele şi acatistele rânduite – şi nu vei fi ruşinat, ci degrabă vei simţi în inima ta alintare cerească de la Duhul Sfânt.

Însă nici nu te descu­raja dacă inima ta e rece în urma în­tunecatelor adieri ale vrăjmaşului netrupesc. Domnul vede totul şi ni­meni nu pleacă de la Dânsul cu mâ­na goală, ci degrabă dă fiecăruia du­pă merite. Rabdă, fiindcă s-a zis: în­tru răbdarea voastră veţi dobândi sufle­tele voastre (Lc. 21,19).
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Icoana Noilor Martiri ai Pamantului Romanesc.

Un articol foarte frumos preluat de pe blogul domnului Răzvan Codrescu căruia îi mulţumesc pentru îngăduinţa sa de a-l posta şi eu aici.
Dacă ochiul nostru e curat, nici mintea noastră nu va răstălmăci nimic din cele scrise de domnia sa.


In timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri Diaconeşti continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate temniţele comuniste din România.
După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Icoana întreagă

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie.
Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii.

Supliciile de la Aiud
Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru recent, iar în faţa acestui adevărat monument iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer public iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neînţeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură.
Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte.


Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,
pe vremea cînd icoana era numai o schiţă (2006, toamna)
Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” – care şi cîte or fi ele de fapt – judecăţii lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai rămînă deschis.
Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate!
Răzvan CODRESCU (preluat de pe http://corinanegreanu.blogspot.com/)