În Mânăstirea Sf. Sava a trăit cu 50 ani în urmă un Ieromonah cu numele Ioachim Spiţaru. Era un om învăţat şi cu viaţă sfântă. El a scris multe istorii din viaţa cuvioşilor Părinţi pe cari i-a cunoscut în Mânăstirea Sf. Sava şi în Sihăstriile din Sfântul Munte. Tot el a scris şi viaţa Cuvioasei Fotini, care a sihăstrit pe malul Iordanului, aproape de locul unde se află azi Schitul românesc. Între alte istorisiri, acest Ieromonah aminteşte şi despre un Duhovnic Sofronie din Sfântul Munte, care s-a proslăvit în zilele noastre. Iată ce povesteşte despre Cuviosul Sofronie:
Am cunoscut şi pe un alt bărbat sfânt şi îmbunătăţit, pe egumenul Mânăstirii Sf. Pavel, cu numele Sofronie Galliga. În vremea când l-am cunoscut eu, el era aproape de 80 de ani. S-a născut în satul Calligata, din insula Ghefalinia.
Din tinereţe a iubit chipul monahicesc. Mergând în Sfântul Munte s-a călugărit, apoi a fost preoţit şi mulţi ani de zile a fost Egumen în Mânăstirea Sfântul Pavel. Era foarte simplu şi avea atâta blândeţe, încât niciodată n-a mustrat pe călugări, nimeni nu l-a văzut pe el mânios şi n-a auzit cineva cuvânt aspru din gura lui. Din cauză că era prea îngăduitor şi fără răutate, mulţi îl vorbeau de rău şi ziceau că din cauza lui călugării sunt fără rânduială. El însă urma pilda Mântuitorului, care primea cu faţă blândă pe cei păcătoşi.
Când l-am cunoscut eu (zice scriitorul) pe Egumenul Sofronie, era acum bătrân şi totdeauna zicea că răceşte. Chiar în luna Iulie, la el în cameră ardea zi şi noapte focul în sobă, iar când dormea, era îmbrăcat cu o haină groasă (blană), însă totdeauna tremura.
Pe atunce eu eram încă tânar (zice Ioachim) şi trăiam în aceeaşi mânăstire (la Sf. Sava). De multe ori cercetam pe bătrânul Egumen Sofronie şi ascultam cu luare aminte frumoasele lui sfaturi. Însă nu puteam să zăbovesc mult la el, căci era peste măsură de cald în camera lui.
A murit în anul 1881, când împlinise vârsta de 82 de ani. Mulţi călugări din mânăstirea lui (între care şi însuşi egumenul ce a urmat după el) ziceau că răposatul Sofronie nu se mântuieşte. Aşteptau să vadă un semn pentru aceasta, atunci când vor face mutarea osemintelor (după cum este tradiţia în Sf. Munte). Ei ziceau aceasta, pentru că nu cunoşteau faptele cele îmbunătăţite ale Egumenului.
La trei ani după săvârşirea lui, când s-au dezgropat osemintele, s-au adunat la cimitir, aproape toţi călugării din Mânăstirea Sf. Pavel, apoi de la Schitul Nou, de la Sf. Ana, de la Gareia, precum şi din alte părţi, anume ca să vadă cum anume arată osemintele răposatului Egumen Sofronie.
Căci după cum se crede, atunci la dezgropare se arată în ce stare este cel răposat.
După ce s-au cetit rugăciunile cuvenite, au deschis mormântul, în care se afla trupul răposatului Egumen.
Din cauză că fusese înfăşurat în mantie de mătase, mantia n-a putrezit şi se vedea umflată, ca şi cum ar fi fost în ea trupul întreg. Văzând aceasta cei care aveau presupusuri, au crezut că trupul lui a rămas neputred (din cauza îngăduielii lui prea mari).
Deci pogorânduse în groapă monahul Serafim (Iconomul Mânăstirii) a spintecat mantia cu briceagul şi îndată a ieşit din mormânt o mireazmă de moaşte Sfinţite, încât au rămas cu toţii uimiţi.
Pipăind mai cu dinadinsul Iconomul Serafim, a cunoscut că trupul răposatului era putrezit, iar din osemintele lui ieşea mireazmă cerească, ca semn pentru sfinţenia lui.
Toţi cei cari erau de faţă au căutat să ia blagoslovenie câte o bucăţică din moaştele Egumenului Sofronie.
Iar Prostoşii Mânăstirii au adunat într-o raclă toate osemintele şi le-au aşezat cu cinste la jertfelnicul Bisericii Mari, ca pe nişte adevărate moaşte de sfânt.
Au cunoscut atunci toţi că bunătatea lui a adus roade plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Căci fiii lui duhovniceşti s-au căit pentru neregula lor şi umilindu-se şi-au schimbat viaţa, iar cel răposat şi-a dobândit plata ostenelilor lui.
Din povestea aceasta, fraţilor, putem înţelege că deşi uneori Duhovnicii şi Egumenii sunt prea îngăduitori faţă de fiii lor duhovniceşti, însă Dumnezeu nu-i osândeşte dacă fiii lor se căiesc şi fac rugăciune pentru uşurarea celor răposaţi.
De aceea şi noi care ştim bunătatea cea mare a Părintelui Sava şi pogorământul pe care îl făcea pentru noi, să ne sârguim a ne îndrepta viaţa prin pocăinţă curată, pentru ca nu cumva să fim noi piedică pentru mântuirea şi fericirea lui.
Văzând Bunul Dumnezeu pocăinţa noastră, va dărui mai multă plată celui răposat, care s-a ostenit pentru noi, iar noi înşine vom dobândi mai multă nădejde de mântuire prin rugăciunile lui.
Câtă vreme cel răposat are vreo legătură sau vreo împiedicare sufletească, el nu se poate ruga pentru nimeni.
Iar când sufletul lui se uşurează prin rugăciunile şi prin pocăinţa fiilor duhovniceşti, atunci răposatul capătă îndrăzneală şi se roagă cu tot dinadinsul pentru cei rămaşi în viaţă.
Şi nu se lasă până când nu-i face şi pe dânşii părtaşi la fericirea lui.
Aceasta este taina pentru care mulţi oameni cu viaţă sfântă, nu se proslăvesc (adică nu se sfinţesc) îndată după moarte, ci după trecere de mai mulţi ani, iar alţii abia după a doua venire.
Cele semănate de ei pe pământ, de multe ori rodesc cu întârziere şi pentr aceasta ei sunt mereu în aşteptare.
Acum aşteaptă cu nerăbdate şi răposatul nostru Părinte, ca să rodească ceva şi grădina lui cea duhovnicească, pe care a semănat-o şi a îngrijit-o aici pe pământ.
Grădina aceasta suntem noi toţi, fiii şi fiicele lui duhovniceşti, pentru care s-a ostenit şi de multe ori a suferit ocară şi ruşine pentru noi nevrednicii.
Acum în vremea Sf. Post (deşi la Biserică nu se fac pomeniri) dar la chilie poate să facă fiecare o mică rugăciune şi mai ales o roadă vrednică de pocăinta.
Al vostru smerit întru Hristos frate,
Ioan Ieroschimonah
sursa:de la un frate drag intru Hristos....
Postări
