Rautatea omului ....bun

Cred ca fiecare dintre noi a avut macar odata ocazia sa fie contrariat de anumite persooane extrem de evlavioase in timpul slujbelor dar care au o rautate dezarmanta in viata de zi cu zi.
Auzim de foarte multe ori in preajma noastra, sau poate chiar noi am spus-o uneori: “Iert, dar nu uit!!” Ce inseamna iertarea fara uitare? Cum poate un om care merge regulat la biserica sa nu raspunda unui “buna ziua!” oferit din partea cuiva cu care a avut o mica neintelegere cu totul neinsemnata ? Ne place sa trecem drept " oameni buni ", tinem post in zilele insemnate in calendar, facem milostenie, dar ramanem in sufletul nostru cu inima impietrita pentru niste motive carora le dam mult prea mare importanta, ne pomenim criticand persoane despre care nu stim mai nimic, ce-i in sufletul lor, care e relatia lor cu divinitatea, care e zbuciumul lor interior, iar asta in raport cu convingerile noastre extrem de subiective ! Ne indoctrinam si ne inarmam cu legi si dogme crestine pe care le facem SABLON, apoi cautam sa modelam omul dupa cat de adanc am inteles noi Sfanta Scriptura fara sa tinem seama de propriile noastre limite. In goana noastra dupa salvarea sufletelor uitam ca avem de-a face cu oameni sensibili care nu pot fi modelati peste noapte dupa bunul nostru plac. Dar mai ales vad ca pentru multi este extrem de greu de inteles ca daca este ceva ce poate fi schimbat la om, acestea sunt prezentul si viitorul. Ca sa vorbim despre cum si cat de mult a gresit, supunandu-l unui tir de " concluzii juste ", ca si cum e pierdut, ratat, nu va mai cunoaste Raiul in veci, pentru ca stim noi ca asa ceva este foarte grav… mie mi se pare exact pe dos fata de ceea ce intentionam de fapt ! Ai facut o greseala ATUNCI, in anumite circumstante, iar dupa nu stiu cat timp nu poti si nu vrei sa-ti cauti justificari pentru acea greseala. Daca au fost regrete, ele sunt singurele care raman in fata lui Dumnezeu, acolo unde exista constiinta. Noi, in excesele noastre de a trece drept " oameni buni ", ajungem de fapt sa ne adaugam in fiecare zi pacate care nu-si au rostul !

Roagă-te şi fii tare! întăreşte-ţi inima!

Cei ce se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească trebuie să poarte necontenit cea mai anevoioasă şi mai subtilă luptă: lupta duhovni­cească cu gândurile. Li se cere să aibă în fiece moment ochi treaz şi limpede pentru a ţine sub supraveghere toate gândurile care trec prin suflet şi care ar putea veni de la cel viclean, ca să le poată respinge. Inima acelora trebuie să fie mereu pătrunsă de credinţă arzătoare, de smerenie şi dragoste.
Altminteri viclenia diavolească ar putea pătrunde lesne în ea, iar după viclenie, slăbirea credinţei sau chiar necredinţa. Apoi, tot răul, de care nu se vor putea izbăvi curând, oricâte lacrimi ar vărsa. Iată de ce nu trebuie să-ţi laşi inima să se răcească; mai cu seamă în timpul rugăciunii caută să te ţii deoparte cu orice chip de nepăsarea cea rece. Se întâmplă adesea ca buzele să se roage, dar ini­ma să fie cuprinsă de vicleană puţină credinţă, sau chiar de necredinţă.

Omul pare aproape de Domnul cu buzele, dar cu inima este departe de El. în timp ce noi ne rugăm însă, vicleanul diavol recurge la toate mijloacele, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le observăm, pentru a ne răci inima şi a ne-o atrage spre viclenie. Roagă-te şi fii tare! întăreşte-ţi inima!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Terorismul patriarhului ecumenic Bartolomeu şi mitropolitul de Gortina

Terorismul patriarhului ecumenic
Bartolomeu şi mitropolitul de
Gortina
Patriarhul Ecumenic Kir Bartolomeu se comportă ca un stăpânitor lumesc. Dezlănţuie ameninţări polemice împotriva arhiereilor care au semnat călduroasa „Mărturisire de Credinţă împotriva ecumenismului".
Trimite reprezentanţi care înmânează din partea sa scrisori cu conţinut terorizant episcopilor din Biserica Ortodoxă a Greciei care au semnat „Mărturisirea de Credinţă...". Sufletul său este cuprins de întristare pentru acest comportament al episcopilor. Evident, consideră semnătura lor ca pe un banner de demascare a planurilor lui eretice. De altfel însă, învaţă erezia rugându-se în comun odată cu un guru, altădată cu alţi lideri religioşi ai indigenilor din Amazonia, odată cu papa în Catedrala Patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar şi altădată cu alţi eretici din „Consiliul Mondial al Bisericilor (adică al eresurilor)". Patriarhul ecumenic este o continuă sminteală.
Provoacă confuzie ortodocşilor prin co-liturghisirile şi rugăciunile sale în comun, proclamând indirect, dar clar, că toate sunt la fel şi că nu există diferenţe între ortodocşi, catolici, protestanţi şi alţi creştini rătăciţi. În zilele patriarhatului său Lumina Credinţei a devenit una cu întunericul ereziei. În zilele patriarhatului său Biserica Ortodoxă a devenit egală cu cea catolică, cu cea protestantă, cu cea anglicană. Evident, pentru că în mod conştient crede exact ca papa, care a proclamat că Ortodoxia este erezie. În zilele patriarhatului său lupta pentru apărarea credinţei şi pentru păzirea neştirbită a Sfintelor Canoane constituie un „act de nebunie" pus în practică de către unii creştini ortodocşi botezaţi, care apără poruncile de Dumnezeu insuflate, dar sunt depăşiţi pentru secolul XXI al globalizării şi al Noii Ordini a Lucrurilor. În tabăra „nebunilor" intră şi Mitropoliţi, Egumeni ai Sfintelor Mănăstiri, rasofori, profesori universitari, respectabili clerici, teologi din Educaţia Medie, simplul popor al lui Dumnezeu. Aceşti „nebuni" care apără cele sfinte şi cuvioase ale Bisericii noastre sunt denunţaţi de către filo-ecumenistul patriarh ecumenic ca unii care se află în afara Bisericii. Inima sa şi tronul său au fost clătinate de către creştinii ortodocşi care păzesc comorile predaniilor Bisericii noastre, pe care ar fi trebuit el însuşi să le păzească ca un cap director al Ortodoxiei. Pentru prima dată patriarhul ecumenic se află într-o confruntare atât de puternică cu o mişcare a credincioşilor, mişcare care urmăreşte sfârşitul dispreţuirii Sfintelor Canoane de către anumiţi capi ai Bisericii Ortodoxe. Pentru prima dată patriarhul ecumenic este contestat atât de dinamic de către frăţii creştin-ortodoxe şi de majoritatea conservatoare a publicaţiilor bisericeşti, a Sfintelor Mănăstiri, teologilor şi oamenilor de ştiinţă. Pentru prima dată patriarhul ecumenic formulează „ameninţări" la adresa mitropoliţilor din Grecia. Formulează „ameninţări" atunci când mişcarea antiecumenistă şi anticatolică ia proporţii explozive în sânul credincioşilor ce ţin calendarul nou. Fericitul întru adormire patriarh ecumenic Athenagora deschisese un dialog prin scrisori cu cei care reacţionau dinamic la paşii săi ecumenişti şi filocatolici şi oferea explicaţii. Aceasta a făcut-o cu fericitul Fotios Kontoglos, care l-a mustrat foarte sever pentru paşii apostaziei lui. Actualul patriarh ecumenic formulează „ameninţări" şi minte. Minte, când declară că el doar dialoghează cu catolicii şi cu ceilalţi eretici. Minte, deoarece nu doar dialoghează, ci se roagă în comun cu „Sanctitatea Sa Episcopul" Romei. Scrisoarea sa „AMENINŢĂTOARE" îşi are primele rezultate. Un învăţat şi respectabil mitropolit, kir Ieremia al Gortinei şi Megalopolei, profesor universitar, „a cedat" la ameninţările sale. Şi-a retras semnătura de pe „Mărturisirea de Credinţă...". A dezertat de la datoria de apărare a credinţei. S-a îngrijit ca dezertarea sa să devină zgomotoasă şi cu declaraţii jignitoare la adresa celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credinţă...". A cerut iertare de la patriarhul ecumenic, sperând să rezolve întristarea inimii lui. Îi numeşte pe alcătuitorii „Mărturisirii de Credinţă..." lucrători în ascuns (λαθροκαπήλους înseamnă contrabandişti) ai Neprihănitei noastre Credinţe, dar şi rătăciţi. Se numeşte pe sine ostaş al Bisericii Mame pentru luptele credinţei, dar în lupte care sunt conduse de patriarh, Sfântul Sinod şi ierarhie. Declară că a fost indus în eroare, pentru că i s-a spus că o vor semna şi alţi arhierei. Iar conform declaraţiilor sale către Agenţia bisericească de ştiri Romfea, zice:
„Când am văzut însă că au semnat doar 3-4 Episcopi, am avut o mustrare de conştiinţă. Atunci am zis în sinea mea: Cum ceilalţi arhierei nu au semnat? Sunt eu mai creştin decât ei? Astfel imediat mi-am retras semnătura, aducând la cunoştinţă printr-o scrisoare şi patriarhului ecumenic Bartolomeu". Mitropolitul Ieremia a accentuat semnificativ: „Vreau ca Domnul să mă miluiască - lucru care nu cred că se va întâmpla, deoarece sunt păcătos - ca după cum tatăl meu şi-a vărsat sângele pentru patrie, să mă învrednicesc şi eu să-mi vărs sângele în lupte care privesc Credinţa Ortodoxă, dar accentuez doar atunci când e vorba de lupte foarte serioase". În încheiere, mitropolitul Ieremia de Gortina a declarat: „Priviţi, domnule Poligheni, bisericeşte este - după cum reiese şi din Istoria Bisericească - ca episcopii să alcătuiască textele ca întâistătători şi după aceea să semneze monahii şi laicii".
Evadarea mitropolitului s-a făcut cu zgomot şi cu caracterizări inadmisibile la adresa alcătuitorilor „Mărturisirii de Credinţă...". Poporul credincios îi cunoaşte foarte bine pe alcătuitori şi de aceea semnăturile cresc şi se înmulţesc. Nu-l vom judeca pentru declaraţiile sale pe mitropolit. Nici nu-i vom întoarce caracterizările. Îi vom spune însă că un mitropolit, care sub greutatea unui scrisori de ameninţare se pune pe fugă, îşi retrage semnătura declarând că a fost indus în eroare şi care face zgomot prin nişte declaraţii inadmisibile, pentru a impune respectul său pentru acela care egalizează Ortodoxia cu erezia, este nepotrivit pentru un arhipăstor şi primejdios în ceea ce priveşte scandalizarea poporului credincios, dacă îşi pune semnătura sub nişte texte pe care nu le cunoaşte. Există însă ceva mai înfricoşător: mitropolitul de Gortina şi Megalopole îşi desfiinţează lucrarea sa duhovnicească. Şi care este aceasta? Lucrarea de scriitor. În cărţile sale proclamă în toate paginile că papismul este erezie. Şi o argumentează printr-un Sinod Ecumenic, care a avut loc sub Marele Fotie, dar şi prin alte argumente. Proclamă că papismul, cu care se roagă patriarhul ecumenic, nu este Biserică. Astăzi îşi desfiinţează opera, aruncă la coşul de gunoi învăţătura sa anticatolică, pe cei care cer păzirea Sfintelor Canoane şi încetarea co-liturghisirilor şi rugăciunilor în comun îi jigneşte numindu-i „contrabandişti" ai Credinţei şi se pregăteşte să devină ostaş al ierarhilor ecumenişti şi filocatolici şi al patriarhului ecumenic. Poate că în curând mitropolitul Gortinei şi Megalopolei va fi urmat de un alt ierarh care-şi va retrage semnătura. Dar eventualii urmaşi ai mitropolitului de Gortina nu vor fi urmaşi ai Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cărora fracţiunea ecumenistă şi filocatolică în sânul şi în eşaloanele administrative ale Ortodoxiei le-a declarat prigoană. Părinţii Bisericii nu aveau iubire faţă de eretici, cum au actualii „Părinţi" ai Bisericii. Părinţii Bisericii manifestau respingere faţă de „dogmele" eretice şi iubire faţă de Lumina Adevărului. Unii dintre actualii părinţi manifestă respingere faţă de Părinţii Bisericii, pentru că le atribuie cu ipocrizie faptul de a fi dat expresie Adevărului de Dumnezeu insuflat şi iubirii faţă de erezie. Părinţii Bisericii trăiau ascetic, în post, în multă osteneală, rugăciune şi „komboshini" (rugăciunea „Doamne Iisuse..." pe şiragul de metanii). Aveau nevoinţa neîmbăierii, smerită cugetare, erau săraci, milostivi şi lăsau după ei o mare lucrare duhovnicească. Actualii părinţi trăiesc ca şi mirenii, au maşini scumpe, conturi în bănci, veşminte preţioase, contacte sociale, îndatoriri administrative, şoferi, economi, sminteli şi cei mai mulţi şiraguri de mărgele, folosind parfumuri scumpe - uşoare sau puternice şi se îngrijesc de vopsirea părului sau a bărbii. Părinţii Bisericii nu se rugau în comun cu cei de alte religii şi cu eterodocşii, pentru că acest lucru este interzis de Sfintele Canoane. Aveau o faţă liniştită şi predau învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Predica lor mântuia sufletele, mustra pe stăpânitori, îndrepta poporul credincios, călăuzea la ridicarea către ceea ce este dumnezeiesc, desăvârşea. Părinţii actuali fac contrariul celor ce le făceau Părinţii Bisericii, iar predica lor n-o ascultă nimeni. Pentru că poporul credincios cunoaşte că cei mai mulţi sunt membrii unui sinedriu „iudaic", care trădează Credinţa Ortodoxă.
Mitropolitul de Gortina şi Megalopole susţine că episcopul alcătuieşte textele şi memoriile şi apoi urmează ceilalţi. Când însă episcopul, arhiepiscopul Constantinopolului, care are şi calitatea de patriarh ecumenic, relativizează şi calcă în picioare Credinţa Ortodoxă, laudă erezia papismului, acceptă demonica uniaţie, se roagă în comun cu guru şi cei de alte religii, falsifică credinţa şi gândirea ortodoxă, iar cu ceva vreme în urmă se lupta pentru înlăturarea frazelor periculoase pentru pacea socială din „Sfintele Scrieri" ale celor trei religii monoteiste, este îngăduit credinciosului popor, respectabilului cler, teologilor, Egumenilor Sfintelor Mănăstiri şi Episcopilor, care-şi respectă misiunea apostolică, să rămână fără glas la trădarea Credinţei
Patriarhul ecumenic a divizat neamul ortodocşilor şi neamul grecilor prin acţiunile sale şi prin simpatia sa faţă de erezie. E de datoria sa să înceteze comportamentul său eretic şi distructiv. Ierarhii filocatolici în Grecia nu se bucură de nici o apreciere. Poporul credincios îi acceptă formal drept capi ai Bisericilor locale. Remorcarea Ortodoxiei la căruţa papismului a provocat o situaţie explozivă. El însuşi fără turmă nu se nelinişteşte pentru situaţia creată. Ierarhii filocatolici au început să-şi ia măsuri de apărare, să aibă mai multe feţe, precum şerpii cu multe capete, pentru a putea face faţă situaţiei. Care este scopul patriarhului ecumenic? Să distrugă Ortodoxia în Grecia falsificând credinţa noastră? Dacă reuşeşte acest deziderat în comun cu fracţiunea filocatolică a Bisericii Greciei, ar fi ca şi cum ar tăia demersul comun cu elenismul. Apoi fracţiunea filocatolică are o ignoranţă riscantă, fiind străină de educaţia şi de istoria acestei ţări. A fost ridicat în tron cu proceduri străine de principiile şi de valorile Bisericii. Patriarhul ecumenic, care se află în robie şi cunoaşte pericolul, îşi permite să lucreze în acest mod în dauna Ortodoxiei şi a elenismului? Până astăzi poporul grec îl primeşte ca pe patriarhul neamului, ca pe patriarhul din captivitate. Va continua şi în viitor să-l primească, când el distruge gândirea ortodoxă, învaţă erezia, egalizează Biserica cu Vaticanul, falsifică credinţa, îl aşează pe papă în Biserică şi degradează unitatea elenismului? Cuvântul îl are Sfântul Munte, Egumenii Sfintelor Mănăstiri, respectabilul cler şi poporul credincios.
(traducere: ierom. Fotie; sursa: "Ορθόδοξος Τύπος", 2/10/2009) (preluat de pe http://www.impantokratoros.gr/83E21A7C.ro.aspx)

Fii cu mine Doamne la inceput de drum!

Peste putin timp incep o viata noua. Pare inceputul a tot ce mi-am dorit mereu , sunt incantata si fericita. As vrea sa stiu o modalitate buna de a-I multumi Lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, si sa ma ierte pentru momentele mele de nerecunostinta, dar mai ales sa nu ma mai lase sa ma indepartez de El niciodata! As vrea sa fie maine inceputul unei noi vieti duhovnicesti adevarate. Sa incep sa fiu un bun copil al Domnului in adevaratul sens la cuvantului. As vrea sa merg de mana cu Dumnezeu pe noul drum.De asemenea mai vreau sa am multi copii,sa duc o viata linistita ,sa intalnesc mai multi oameni cu o adevarata viata duhovniceasca ,de la care sa am ce invata si in care sa pot avea incredere.
Fii cu mine Doamne la inceput de drum!

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte despre Dialogul cu romano-catolicii

Special
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a adoptat astăzi o poziţie oficială cu privire la întrunirea Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici în Cipru. Sfânta Chinotită a hotărât următoarele:
1. Sfântul Munte, de-a lungul veacurilor, rămâne prin harul lui Hristos păzitor credincios al Sfintei Credinţe Ortodoxe, pe care de Dumnezeu propovăduitorii Apostoli au predat-o Bisericii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi, prin Sfintele Sinoade Ecumenice au păstrat-o de-a lungul veacurilor nefalsificată. Această Predanie au păzit-o cu fidelitate şi părinţii aghioriţi dinaintea noastră.
2. Fiind informaţi că are să se întrunească foarte curând, în Cipru, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolici, ce va dezbate tema „Rolul episcopului Romei în comuniunea bisericilor în primul mileniu”, Sfânta noastră Chinotită, necunoscând tematologia exactă a Dialogului respectiv, îşi exprimă profunda nelinişte şi problematizare pentru faptul că se discută primatul papal înainte ca papismul să fi renunţat la dogmele lui eretice şi la caracterul său lumesc (Statul Vatican). Singura condiţie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinţa ortodoxă şi la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe şi nu „unitate în diversitatea” dogmelor.
3. „Biserica Ortodoxă este acea singură Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, precum a declarat aceasta, în preacinstita şi Sfânta Biserică a Protatului, şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Kir Bartolomeu, pe 21.08.2008, în timpul vizitei sale în Sfântul Munte. Acelaşi lucru îl credem şi noi şi vom rămâne statornici în toate câte Sfinţii noştri Părinţi au propovăduit.
Toţi reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Mănăstiri din Sfântul Munte Athos, adunaţi în Sinaxă Comună.
(traducere: ierom. Fotie; sursa: romfea.gr)(preluat http://www.impantokratoros.gr/DFBD17D6.ro.aspx)

Auzi-mă pe mine, păcătoasa ....

Suntem săraci, goi, bolnavi, suntem răi, ne mâniem repede, ne supărăm, ne dăm cu părerea…ne plângem de orice lucru mărunt. Vrem bani, vrem sănătate, ne simţim neîndreptăţiţi, vrem ce e mai bun, vrem să fim în faţă, ne mândrim, vrem să arătăm bine trupeşte, suntem ispitiţi Doamne, nu cunoaştem judecăţile Tale, unii oameni mor nevinovaţi, alţii săracii se sinucid, alţii nu cunosc dragostea, alţii se nasc bolnavi…unii dintre noi afla că au boli incurabile, unele femei nu pot face copii, altele îi leapădă…

Plângem Doamne, când dăm de greu, suferim şi ne întoarcem la Tine, şi nu avem răbdare, nu ştim să fim smeriţi, ţipăm unii la alţii, căutăm explicaţii, ne răzvrătim, uităm de cuvântul Tău, muncim şi uităm să ne rugăm. Vorbim urât Doamne…şi tare Te întristăm, şi cât aş vrea să nu mai pot face aceste lucruri niciodata şi să văd oamenii fericiţi. Ne este frică de moarte, suntem neputincioşi, o zi fără Tine este dureroasă….Ne ierţi Bunule? Cum să facem să fim mai buni? Cum să fim mai milostivi? Doamne oamenii suferă, şi din pricina păcatelor noastre, ne este frică de necunoscut, alţii trăiesc fără să Te fi cunoscut, alţii Te aşteaptă şi acum. Suntem mici, sărmani, fără Tine nimic nu putem, nu Te întreb de ce lucrurile se petrec cum se petrec. Vreau Doamne, să se întoarcă toţi la Tine, să ne iubim unii pe alţii…

Doamne iarta-ne! Bunule, întăreşte-ne în iubirea Ta, îmbrăţişează-ne. Apa, pământul vor trece, dar Cuvântul tău niciodată nu se va şterge, va sta scris în ceruri mereu. Cum am putea să fim mai buni, cum am putea să Te iubim foarte mult, încât nicio clipă să nu ne despartă de tine? Doamne Iisuse Hristoase, neputincioşi suntem, ajută-ne să ne rugăm mai mult, să avem lacrimi de pocăinţă. Doamne iubeşte-ne şi iartă-ne! De ce nu Te chemăm mereu? Dacă aş afla mâine că peste o lună vom muri, cu siguranţă toţi spre Tine am nădăjdui. Aş vrea să se facă voia Ta, să alegi Doamne ce este mai bun pentru noi, să fii în mintea noastră, să nu mai gândim răul, să vorbească inima noastră despre Tine, să Te iubim Dumnezeul nostru, în veci…amin.

Apăraţi ortodoxia!

Vineri dupamiaza am primit pe strada un fluturas cu o invitatie la un film, cu intrare libera. Si m-am dus. Era la cineva acasa, intr-o camera mare, un fel de mini sala de cinema, improvizata, iar filmul era pus la un videoproiector. N-am stat pana la sfarsit pentru ca a intervenit o problema si cand sa ies, ma opreste o fata si prietenul ei sa ma intrebe daca cred in Dumnezeu si in viata vesnica.

Mi-au spus ca ei sunt un grup de tineri crestini si ca organizeaza in fiecare sambata astfel de intalniri la care vizioneaza filme de la care sa poate dezvolta ulterior discutii despre mantuire si relatia cu Dumnezeu. Am stat, cred ca vreo 30-40 de minute, acolo in curte cu ei si am vorbit despre astfel de lucruri. Multe erau adevarate, cum ar fi ca ar trebui sa fim mai recunoscatori pentru jertfa Lui Iisus, sa incercam sa nu mai revenim la pacatele noastre dupa ce ne-am cerut iertare, si ca ar trebui sa avem o relatie mai apropiata cu Dumnezeu. Ei erau foarte de treaba si prietenosi, dar mi-au tot spus si destule lucruri care nu mi s-au parut tocmai bune, ci mai degraba departe de adevar.

Cum ar fi: ca nu conteaza ce religie ai, atata timp cat crezi in Iisus, ca nu trebuie sa te duci la biserica ca sa te rogi, ca n-ai nevoie de spovedit la preot ca sa-ti fie iertate pacatele, ci e suficient sa-I spui Lui Dumnezeu ca-ti pare rau si poti face asta oriunde si cu oricine, si altele dar nu prea imi mai aduc aminte. Mi s-a mai parut nepotrivit si ca ei nu aveau o religie anume, au spus ca sunt crestini, dar unul a zis ca e ortodox, altul penticostal si asa mai departe… m-au invitat si la biserica la ei, despre care au spus ca e acolo in curte… si ca e o biserica crestina, desi eu n-am vazut nici o cruce ,nici o icoana, nimic, doar o curte obisnuita, o camera mare, cu multe scaune, un videoproiector si niste tobe.

Iar cel mai nepotrivit mi s-a parut faptul ca au insistat de cateva ori sa ma rog cu ei, acolo in curte , pentru a ma pocai de pacatele mele si a cere iertarea Lui Dumnezeu. Din invatatura mai multor parinti atoniti , stiam ca nu e bine sa te rogi impreuna cu cei de alte religii, si n-am vrut, am incercat sa evit fara sa-i fac sa se simta prost.

Problema e ca toata chestia asta mi se pare cam ecumenista, un pas maricel spre unificarea religiilor…si partea rea e ca multi sunt atrasi de atitudinea foarte prietenoasa, de generozitatea lor si pe motivul ca “in bisericile ortodoxe nu gasesti atata prietenie si solidaritate intre oameni”, se indeparteaza de adevar si se ratacesc prin astfel de “bisericute”. Daca aveti de a face cu astfel de intamplari sau altele asemanatoare, va sfatuiesc sa marturisiti ortodoxia si sa o sustineti. Nu zic sa va izolati de oamenii care sunt de alte religii, sugerez doar sa nu va lasati prinsi de ale lor. Parintele Serafim Rose considera ca aceste actiuni ecumeniste prin care se incearca unirea bisericilor crestine (si nu numai) au rolul de a nimici trairea duhovniceasca in Hristos si de a-i pregati terenul lui Antihrist.
Am mai cunoscut tot de curand o persoana care era “intre credinta si tagada”, motivand indoielile sale prin faptul ca de fiecare data cand a suferit si s-a rugat , n-a primit nici un raspuns, “parca Dumnezeu n-ar auzi sau nu i-ar pasa”. Asa ca a ajuns la concluzia ca “Dumnezeu e pana la urma universul, ca nu exista pedeapsa pentru greseli sau recompense pentru fapte bune, ci e doar o lege a universului, prin care o fapta atrage dupa ea alta la fel”. Mai credea ca omul are puterea de a face orice si ca totul depinde doar de propria gandire ce are o mare influenta asupra vietii omenesti si o putere nelimitata.”

Astfel de idei mi se par si mai periculoase, intrucat par sa-l scoata pe Dumnezeu complet din viata omului, duc spre ateism. Feriti-va de oameni care incearca sa va convinga de astfel de lucruri. Priviti in jur si slaviti-L pe Dumnezeu pentru toate. Inchinati-va in Treime si simtiti acea caldura din suflet , care devine aproape materiala , prin iubirea Lui Dumnezeu. Nu stiu metode de “imunizare” impotriva ecumenismului, decat conversatia cat mai deasa cu Dumnezeu, marturisirea ortodoxiei, si eventual inarmarea cu “un pistol duhovnicesc”, asa cum numea Parintele Paisie mataniile, ce ne ajuta sa ne amintim de rugaciunea mintii de mai multe ori pe zi.

Capcanele ecumenismului sunt multe, si care mai de care mai ademenitoare, printr-un ambalaj de vorbe si fapte placute. Deci, sa avem atentie, grija si ne aparam darul primit prin jerta de la Dumnezeul nostru, ortodoxia!(preluat de pe ortodoxiatinerilor)

Scrisoarea Mitropolitului Serafim

Scrisoarea Mitropolitului Serafim de Pireu către Mitropolitul Ieremia de Gortina
Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare Mitropolitului Ieremia de Gortina ca răspuns la Enciclica lui Kir Ieremia referitoare la retragerea semnăturii sale de pe textul „Mărturisirii de Credinţă împotriva Ecumenismului". Merită de menţionat că Agenţia de Ştiri Bisericeşti Romfea.gr a publicat textul despre retragerea semnăturii Mitropolitului Ieremia de Gortina.

Scrisoarea Mitropolitului Serafim de Pireu are următorul conţinut:

Înaltpreasfinţite Stăpâne,

Am primit Scrisoarea Voastră Enciclică comunicată şi nouă, datată în 28.09.2009 şi trimisă către preoţii şi Sfintele Mănăstiri din de-Dumnezeu-păzita Voastră Mitropolie, (scrisoare) referitoare la retragerea semnăturii Voastre de pe textul pus în circulaţie şi cu iubire frăţească purced în a-mi exprima către Înalpreasfinţia Voastră smeritele mele gânduri despre acesta.
În Preasfânta noastră Biserică Nedespărţită, Apostolică şi Universală, Cap şi Adevăr şi Viaţă şi Cale şi Canon al dreptei judecăţi nu este niciun om, ci Însuşi Hristos Cel viu Care trăieşte în veci.
Iar noi toţi fraţi suntem, după cuvântul scripturistic şi, conform aceluiaşi, nimeni nu este exclus de la ospăţul credinţei şi de la cina Mielului, atâta vreme cât este mădular preacinstit al Trupului Lui.

Din acest motiv în Teologia şi în Viaţa Bisericii, niciodată nu nu s-a putut însinua „statulul sacru" al Romei celei căzute, ci dimpotrivă, buna rânduială a sistemului ierarhic şi a coabitării tuturor persoanelor.
Prin urmare, expunerea de către nişte fraţi trezvitori a unui text cu adevărat ortodox şi cu perspectivă ortodoxă, după cum este aşa numita „Mărturisire de Credinţă împotriva ecumenismului" (sincretist), nu împiedică întru nimic desfăşurarea normală a vieţii bisericeşti, ci dimpotrivă, o întăreşte şi o dinamizează şi, prin urmare, reclamaţiile unor fraţi care s-au arătat deranjaţi - membri ai Trupului Bisericii - din păcate, se dovedesc neîntemeiate şi aparente, fiind alimentate de oportunism şi interese meschine.
Şi aceasta o susţinem întru cunoştinţă, după ce am cercetat cuvânt cu cuvânt textul menţionat.
Din păcate, cei deranjaţi denaturează cele cuprinse în el (în textul Mărturisirii de Credinţă), prezentându-l ca şi cum s-ar opune celor conglăsuite şi hotărâte în mod panortodox referitor la desfăşurarea dialogurilor cu eterodoxia.
Cu siguranţă în text este stigmatizată nu hotărârea panortodoxă despre desfăşurarea dialogurilor cu semenii noştri ţinuţi de fiara cea din adânc, ci diminuarea conştiinţei de sine ortodoxe din timpul întreţinerii acestora prin diferite acţiuni sau omisiuni.



Încheind frăţeşte, mă rog ca să dobândiţi pacea întru toate.

+ SERAFIM, Mitropolit de Pireu


(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa:www.romfea.gr) (preluat de pe http://www.impantokratoros.gr/F4CA9F05.ro.aspx)

Arhim. Ioil: Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

Arhim. IOIL Konstantaros,
Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa:

Cuvânt la Duminica a II-a a lui Luca

(sau a XIX-a după Rusalii)

(Luca 6:31-36)
Dacă într-adevăr oamenii ar vrea să studieze şi să aplice Sfânta Evanghlie, atunci nu doar societatea noastră ar fi deosebită şi cu adevărat umană, ci ne-am fi apropiat şi de virtuţile pe care le are Însuşi Părintele nostru cel Ceresc.
Exact acest adevăr ne învaţă şi pericopa evanghelică pe care o vom auzi duminică în sfintele noastre biserici. Prin deosebita sa harismă literară şi prin darul excepţional al dumnezeieştii insuflări de care a dispus, Sfântul Evanghelist Luca descrie cuvintele pe care Domnul nostru Iisus Hristos le dezvăluie în Predica de pe Munte.
Fără doar şi poate nu trebuie să existe credincios care să ignore aceste cuvinte din „Predica de pe Munte", care rezumă Revelaţia evanghelică şi-l povăţuiesc pe om în a deveni copil adevărat al lui Dumnezeu.
Acum, să ne oprim înaintea unui diamant ceresc şi să încercăm să aruncăm câteva priviri asupra lui, însă cu hotărârea statornică să împlinim în viaţa noastră îndrumările pe care ni le dăruieşte. „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor asemenea" (Luca 6:31).
Nu ştiu, fraţii mei - chiar dacă noi vrem să ne numim creştini credincioşi - nu dacă împlinim acest cuvânt, ci dacă măcar am conştientizat înălţimea şi adâncimea lui...
Evident că nu! Cel puţin nu la dimensiunea la care ar trebui. Din nefericire, şi acest text face parte dintre acele cuvinte ale Domnului pe care noi le-am dispreţuit.
Şi nu este rupt de realitate şi nici exagerat cuvântul unui sfânt contemporan că: „Dacă oamenii ar împlini acest cuvânt ceresc, nu numai înfricoşătoarele războaie (cel puţin dintre „creştinii" civilizaţi) ar înceta această acţiune distructivă a lor, ci chiar şi scările tribunalelor ar fi înverzit (în sensul de a creşte verdeaţă pe ele), deoarece nimeni (cel puţin dintre credincioşi) nu ar fi trecut porţile lor pentru a calomnia sau a păgubi pe fratele său".
Ce aţi vrea, iubiţii mei? Este un mare adevăr expresia înţelepţilor noştri strămoşi: „Unde sunt multe legi, acolo e şi multă fărădelege!".
Căutaţi să aflaţi numărul mare al celei din urmă legi care a fost promulgată în ţara noastră şi vă veţi îngrozi de miile de legi care au fost promovate şi există, desigur, constituind în realitate un nesfârşit imperiu de hârtii, în care ele însele îşi pierd cursul lor logic!
Şi toate acestea, desigur, pentru a înlesni pe om, pe cetăţean, societatea...
Într-adevăr, când va înţelege în sfârşit omul, cu o simplitate de copil mic, că bucuria şi fericirea sa le va găsi doar lângă Dumnezeu, împlinind sfânta şi mântuitoarea Lui Lege?
Să vorbim acum despre ce au câştigat societăţile noastre, în mod oficial atee şi, în plus, satanice, atunci când ajung să voteze (sub o mantie democratică) legi care se împotrivesc direct poruncilor promulgate de Dumnezeu? De unde să începem şi unde să ne oprim? Divorţuri, înţelegeri de liberă convieţuire, avorturi şi culmea stricăciunii şi a apostaziei, legalizarea homosexualităţii cu toate cele asociate acesteia, care provoacă sărmanului om dezgust şi scârbă, iar în cele din urmă îl dovedesc şi mai rău chiar decât animalele necuvântătoare, care, în cele din urmă, rămân şi se mişcă în limitele firii lor. Dar acestea sunt o altă realitate tragică a societăţilor îndepărtate de Dumnezeu, realitate care răneşte profund şi aduce dreapta urgie şi pedeapsă a lui Dumnezeu.
Să încheiem acum prin cuvântul : „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii, şi voi să faceţi lor asemenea"; acesta trebuie să constituie pentru credincioşi o regulă de viaţă şi de comportament, regulă pe care o înţelege şi cel mai simplu om, o consideră corectă şi o poate împlini cu uşurinţă.
Împlinirea acestei porunci ne va conduce la toate celelate pe care le menţionează pericopa evanghelică şi în cele din urmă ne va duce spre gustarea dulceţii îndurărilor. Este foarte important că Domnul Iisus încheie acest canon (regulă) al comportamentului social perfect printr-un îndemn de o mare importanţă:"Fiţi dar voi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este" (Luca 6:36). Adică: Fiţi îndurători faţă de aproapele vostru, compătimitori în necazurile lui, oricine ar fi acesta, ca şi Dumnezeu, Tatăl vostru Cel ceresc, să fie îndurător faţă de toţi şi faţă de voi înşivă.
Există într-adevăr vreo îndoială că dacă societatea noastră ar fi împlinit această regulă şi dacă oamenii şi-ar fi ritmat comportamentul lor cu acest desăvârşit criteriu, cu cuvintele lui Hristos, viaţa noastră ar fi fost armonioasă, paşnică şi în toate binecuvântată?



(traducere din limba greacă: monahul Leontie; sursa: p.ioil@freemail.gr)(preluat http://www.impantokratoros.gr/A9DD7FA5.ro.aspx)

Iubeste-ti si vrajmasii.....

Cred ca nu este om care sa nu fie luptat, in decursul vietii, de duhul urii fata de aproapele, de la cele mai subtile forme pana la cele mai vadite si hotarate.
Si oricine a avut un conflict de durata cu cineva, chiar daca nu a considerat acea persoana un dusman, constata pe propria piele faptul ca starea aceea de conflict te macina si te sacaie mereu ca o durere de masea de care vrei sa scapi si nu poti.

Sa iubesti pe vrajmasi...E cu putinta?Este ....dar greu si cu multa rugaciune poti ajunge sa ierti ,sa treci cu vederea .Se spune ca a gresi e omeneste, iar a ierta este ingereste” si din aceasta se vede clar ca, a nu ierta pe cineva, chiar daca avem toata dreptatea de partea noastra, este un pacat…pentru ca pacatul chinuie.Si multi dintre noi, invatam lectia “iubeste-ti si vrajmasii” greu tare, printre multe suspine, caci ce usor este a raspunde la rau cu rau si cat de imposibil pare sa poti raspunde la rau cu bine!
Dar cine iarta din inima pe cineva care i-a gresit, cunoaste si usurarea care-l cuprinde, povara care i se ia din spate si simte libertatea de care avea atata nevoie.
Asadar, a-l iubi pe vrajmasul tau, nu este o porunca mai speciala pentru cei care au teluri inalte in viata ci este chiar singurul medicament care ne elibereaza de ura din noi ce ne macina atunci cand suntem in conflict cu cineva.
Este adevarat ca pentru a ierta pe cineva care ne-a nedreptatit avem nevoie de Domnul, pentru ca singuri nu putem face nimic, dar asa realizam ca porunca iubirii de vrajmasi nu este o porunca care ne sileste sa facem binele, ci este porunca care ne vindeca in primul rand de ura din noi, pentru ca toate poruncile Domnului sunt menite de a ne scoate din menghina pacatului care ne apasa. Prin poruncile care ni le-a dat, Dumnezeu ne invata sa iesim din umbra pacatului pentru a nu mai suferi, pentru a ne elibera de el…pentru a fi asemenea Lui prin trairi.





Parintele Dumitru Staniloaie in Dogmatica sa : '' omul il descopera pe Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii.Imprejurarile dificile care se infig ca niste cuie in fiinta noastra ne imping la rugaciune mai simtita. Iar in cursul rugaciunii de acest fel prezenta lui Dumnezeu ni se face si mai evidenta. In acest sens, vrajmasii sunt niste binefacatori ai nostri''.


Sfantu Siluan Athonitul (”Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“)ne indeamna:
Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumne­zeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de de­moni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smere­nia şi iubirea de Dumnezeu.
Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el[/b]. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Inţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Impărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Lc. 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.
Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?

Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Lc. 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă [Mt. 26, 50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu“.

Rugaciunea Sfantului Nicolae Velimirovici pentru vrajmasi mi se pare foarte frumoasa :
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

„N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului“

Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă. Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taină care mântuieşte! Păcatele dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecată de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger.

Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit.

O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi, să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi.

N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru?

Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, mai frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. Altfel, ţi-l poate dilua mai târziu satana. Dar, dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate.

Taina Pocăinţei cuprinde patru elemente:

1. Să nu mai faci păcatul.

2. Să-l mărturiseşti.

3. Să te dezlege duhovnicul.

4. Canonul.

Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze.

(arhim. Arsenie PAPACIOC, Sfânta Taină a Spovedaniei)

Sursa(femeiaortodoxa.wordpress)

Lenea e o ispita....

In ultima vreme mi-e lene să mă rog lui Dumnezeu, dar îmi place să trândăvesc în pat. Câteodată mi-e lene să citesc din Sfânta Scriptură dar citesc cu mare uşurinţă articole pe internet. Uneori mi-e lene să mă trezesc să mă duc la serviciu, dar mă trezesc uşor când trebuie să plec într-o călătorie. Mi-e lene să fac mătănii şi îmi e mai uşor să mă aşez în genunchi în pat şi să-mi cer iertare. Mi-e lene să fac ce trebuie, dar fac uşor ceea ce vreau.

Oare de ce lenea se leagă doar de ce-i bun ? De ce nu mi-e lene să fac păcatul? De ce nu mi-e lene să mănânc mult?, să vorbesc aiurea, să mă mândresc, să judec, să bârfesc ? E clar că lenea e de la trup şi de la diavol. Lenea e o ispită…

Oliver Clement spunea “Trandavia înseamna uitarea, adica neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea… de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înradacinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Când uit de moarte şi de ceea ce i-ar putea urma.”
In ultima perioada vad in jurul meu oameni ,ma vad pe mine ,cum murim incet ,incet pe nesimtite,alegem comfortul ,ne ascundem in spatele oboselii dar totul este o inselare si pierdem cei mai important apropierea de Hristos.
''Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi''.