PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI

- UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT
DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI –

„
Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”
Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.
Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.
În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.
Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.
A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.
Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.
După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.
În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.
S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că : „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.
Aceste continuu repetate cuvinte ale sale - „să fim oameni” - au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.
Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia - printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni - unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.
Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat: „Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?...”.
Patriarhul sârb a răspuns: „Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.
Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.

Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.
Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.
Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.
Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”.
Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.
În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.
Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele...
Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.
De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!
Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!

(monahul Leontie)

Sfanta Scriptura ....

In ultimele predici parintele duhovnic a insistat pe faptul ca trebuie sa citim in fiecare zi Sf Scriptura ,macar un rand pe zi ,dar de multe ori mă gândesc ”oare pentru ce să citesc aşa des Sfânta Evanghelie”, că oricum ştiu ce se întâmplă, oricum ştiu ce e scris în ea. La fel şi cu scrierile sfinţilor sau cu carţi pe care le-am citit, am aceeaşi ispită. Azi dimineaţă am găsit un sfat al Sfântului Ioan de Kronstadt care vorbeşte chiar de această ispită:

“Când citeşti adevăruri cunoscute, nu spun ştiute niciodată: nimic nou, numai lucruri ştiute, întocmai cum am afirmat şi eu. Aceasta înseamnă trufie duhovnicească. O asemenea reacţie duce în cele din urmă la convigerea că toate îţi sunt cunoscute, şi bune şi rele, cu alte cuvinte, eşti atotştiutor. Mulţi refuză să citească cărţi de predici, în general cărţi duhovniceşti, pe motiv că ştiu ce scrie acolo, că s-a mai spus de o mie de ori, că totul este, de multă vreme, arhicunoscut. Spre deosebire de cărţile profane, în care, chiar dacă se spun mereu aceleaşi lucruri, de multă vreme cunoscute, se repetă aceleaşi deşărtăciuni lumeşti, oamenii le citesc şi le recitesc mereu. O, voi, multe necurate, care vă nutriţi cu mortăciuni!”
Sfintele Scripturi ale Noului Legamant sunt o biografie a Dumnezeului intrupat, in lumea aceasta. Intre ele se istoriseste cum Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine oamenilor, a trimis pe Dumnezeu Cuvantul, care a luat trup si s-a facut om - si ca om le-a spus oamenilor tot ce este Dumnezeu, tot ceea ce voieste Dumnezeu de la lumea aceasta si de la oamenii dintr-insa.

Parintele N. Steinhardt, intr-un cuvant al sau, lamureste ca Ortodoxia nu ne vrea prosti, neinstruiti, ignoranti. "Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric sa le tampim). Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana?" Tot monahul de la Rohia spune: "Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efeseni 5, 17: drept aceea, nu fiti fara minte, II Timotei 4, 5: tu fii treaz in toate..., Tit 1, 8: sa fie treaz la minte si mai indeosebi I Corinteni 14, 20: Fratilor, nu fiti copii la minte, ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari)".
Şi vă spun iar ce ne-a zis un părinte drag nouă: “mai întâi de toate citiţi Sfânta Scriptură şi scrierile sfinţilor şi apoi celelalte”. Nu o să găsim nicăieri mai multă bucurie şi lumină ca în cuvintele sfinţilor.

Pilda zilei....

O tanara statea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare. Pentru ca trebuia sa astepte mult timp, si-a cumparat o carte si un pachet de biscuiti, ca sa treaca timpul mai usor. S-a asezat in sala de asteptare si a inceput sa citeasca.

Langa ea, pe scaunul alaturat, erau biscuitii si pe urmatorul scaun era un domn care citea ziarul. Cand a inceput pachetul si, implicit, primul biscuit, domnul de alaturi a luat si el unul.

Ea s-a simtit indignata, dar n-a zis nimic si a continuat sa citeasca. In interiorul ei isi spunea: "uite ce fel de persoana e acest barbat! daca as avea numai putin curaj, i-as face morala...".

Si asa, de fiecare data cand ea lua un biscuit, lua si el unul, pana cand a mai ramas in pachet ultimul biscuit. Ea gandea: "ah, acum vreau sa vad ce imi zice cand se vor termina toti!!". Barbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a dat jumatate.

"Ah, asta e culmea!", gandi ea si isi lua lucrurile, cartea si geanta si se indrepta spre iesirea salii de asteptare.

Cand se simti un pic mai linistita si nervii ii trecusera, se aseza pe un scaun de-a lungul unui coridor mai ferit de priviri indiscrete. Inchise cartea si deschise geanta pentru a pune acolo jumatatea de biscuit ramasa cand... deschizand geanta vede ca pachetul de biscuiti era intreg, in geanta.

Se rusina de modul in care se comporta si abia atunci intelese ca pachetul de biscuiti pe care il mancase nu era al ei, ci al domnului de alaturi care a impartit cu ea chiar si ultima bucatica, fara a se simti indignat, nervos sau superior, fata de ea care se comportase urat si chiar isi simtise orgoliul atins.

MORALA:
De cate ori am mancat biscuitii altcuiva fara sa ne dam seama ?
Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gandi rau despre o persoana, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e si adevarul situatiei!
Exista 5 lucruri in viata care NU SE RECUPEREAZA:

- o piatra, dupa ce ai aruncat-o;

- o vorba, dupa ce ai spus-o;

- o sansa, dupa ce ai pierdut-o;

- timpul, dupa ce a trecut;

- iubirea, pentru cel ce nu lupta.

Parintele Dumitru Staniloaie - 104 ani de la nasterea sa

Astazi, 16 noiembrie, se implinesc 104 ani de la nasterea celui mai mare teolog roman - Pr. Prof. Dumitru Staniloaie.


S-a nascut la data de 16 noiembrie 1903, in localitatea Vladeni din Brasov. A urmat cursurile Liceului "Andrei Saguna" din Brasov. Dupa anul 1918, s-a mutat in Bucovina unde a urmat cursurile Facultatii de Teologie din Cernauti. Si-a sustinut, in mai 1928, teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernauti. La varsta de 26 de ani si-a inceput cariera de profesor de Dogmatica la Academia Teologica din Sibiu.

A primit titlul de "Doctor Honoris Causa" din partea Facultatilor de Teologie Ortodoxa din Atena, Tesalonic, Belgrad si a Institutului "Saint Serge" din Paris.

Opera sa teologica insumeaza 90 de carti, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 16 prefete, 35 de cuvantari comemorative, 475 de articole de ziar, 17 interviuri, 15 predici publicate, 60 de convorbiri sau interviuri inregistrate la radio si televiziune.

In anul 1992, parintele Dumitru Staniloae a devenit membru titular al Academiei Romane. In acelasi an a fost declarat "Doctor Honoris Causa" de catre Universitatea din Bucuresti.

Pentru modul in care a scris si a vorbit despre teologia dragostei, a fost numit "Teologul dragostei crestine". A trecut la cele vesnice la data de 5 octombrie 1993.




Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Cine este aproapele nostru?

Evanghelia din Duminica a 25-a după Rusalii (Samarineanul milostiv)

''Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.'' (Luca 10, 25-37)
Am auzit de foarte multe ori Evanghelia de maine ,o cunoastem ,dar tot nu stim cine este aproapele nostru?
Lăsând deoparte familia, căci aceasta intră mai tot timpul în această categorie, dacă ne gândim din punct de vedere spaţial, aproapele este cel care trăieşte alături de noi, poate chiar vecinul din casa de alături. Acestea sunt persoane care le vedem zilnic şi care ne cer uneori ajutorul „ vecină nu ai o cană de făină sau două ouă, ţi le dau înapoi când oi avea” De bună seamă că facem gesturi de iubire sau cel puţin de prietenie pentru aceste persoane, pentru că alături de ele ne desfăşurăm activitatea zilnică, şi de ce nu, ne gândim că poate vom avea şi noi nevoie la rândul nostru ?
O altă categorie de „aproape”, sunt prietenii, suntem prieteni cu colegii de şcoală, cu vecinii de pe strada copilăriei, cu o persoană cu care am petrecut o frumoasă vacanţă pe litoral. Aceştia ne sunt aproape pentru că ne leagă o legătură sufletească prin amintirile frumoase pe care le-am trăit împreună.

Tot aproapele sunt cei de la serviciu, deşi nu suntem atât de legaţi de ei, ca de primele categorii, dar petrecem atâta timp împreună încât, vrând-nevrând, începem să-i considerăm aproapele nostru.

Toate acestea sunt persoane pe care le cunoaştem, în care avem încredere, şi cărora le-am sări în ajutor dacă ar avea nevoie. Dar ce ne facem cu ceilalţi, ei cine sunt pentru noi? Sunt ei oare „departele nostru” cum spunea mitropolitul Antonie Plămădeală într-o predică? Dacă pe aproapele nostru îl tratăm cu iubire, îl ajutăm dacă are nevoie, ce facem cu celălalt, cu „departele”?

Evanghelia ne prezintă un om oarecare, ce cobărând pe calea lui a fost prins de tâlhari, bătut, jefuit şi lăsat mai mult mort decât viu în mijlocul drumului. Vă puteţi imagina cu uşurinţă starea lui, probabil plin de sânge, gemând în praful drumului de ţară, arătând aproape mort. Şi se întâmplă ca pe acolo să treacă un preot, un rabin, cum sunt ei numiţi la iudei. Ne-am aştepta de la acesta să îi sară imediat în ajutor, cum am spune astăzi, aşa ar fi „creştineşte”. Dar surprinzător, acesta nu se atinge de el ci, spune Evanghelia, „văzându-l, a trecut pe alaturi”. Deci vede toată suferinţa celui căzut şi totuşi nu face nimic. De ce aceasta? Ne răspunde Sf. Apostol Pavel care explică în Faptele Apostolilor „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam”(FA, 10, 28). Legea veche interzicea iudeilor să intre în legătură cu alte neamuri. Tot Legea prevedea o procedură specială de curăţire dacă se atingea cumva de un cadavru. Ştiind acestea, rabinul în cauză preferă să treacă mai departe. Comodă alegere. Probabil că şi-a spus în sinea sa „Evreu sau străin, mort sau viu, eu nu mă amestec ca să nu încalc Legea”. Alegerea sa pune litera Legii mai presus de omenie.
Să ne gândim puţin la porunca iubirii aproapelui pe care a adus-o Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. ” (Mt. 13, 34) Hristos ne îndeamnă să-L iubim pe „aproapele”, dar ce facem cu „departele”, cu celălat care nu ne e prieten, ce facem cu el? Poate fi iubirea noastră completă dacă îl ignorăm?

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul la fel. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni.” Dar tot el ne avertizază „nu veţi putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii”
Câtă vreme între noi vor sta averi, moşteniri, salarii, maşini, case, războaie, invidii, ură şi dezbinare, acest lucru este greu de îndeplinit. Vrem să iubim dar ne aducem aminte că a zis ceva rău de noi acum un an. Vrem să iubim dar ne aducem aminte că are o casă mai mare ca noi. Vrem să iubim dar ne gândim că nu e din aceeaşi clasă socială cu noi. Câtă vreme vom gândi aşa nu vom putea să iubim decât o singură persoană: pe noi înşine, pe „number one” cum spun americanii.

Dacă Dumnezeu ar fi făcut la fel, acum am fi în fundul iadului cu toţii, la chinuri. Dar nu, El şi-a trimis pe propriul Său Fiu, în ciuda păcatelor noastre, în ciuda jignirilor şi faptelor noastre mizerabile, şi Şi-a arătat marea Sa iubire de oameni ca un samarinean milostiv: s-a aplecat asupra noastră şi ne-a legat rănile păcatelor, ne-a aşezat în casa sa de oaspeţi, Biserica, ne-a lăsat chiar bani de drum, Trupul şi Sângele Său, promiţându-ne viaţa veşnică la a doua Sa venire.

Acesta este modelul de urmat iubiţi fraţi. Să lăsăm deoparte dezbinarea, căci aceasta nu vine decât de la tatăl minciunii, care este diavolul. Să ne strângem cu toţii sub aripile ocrotitoare ale lui Hristos, în corabia bisericii şi să ne vedem împreună de mântuire, sprijinindu-ne mereu unul pe celălalt.
De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţ,i cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”ne indeamna Sfantul Apostol Pavel.

Post si libertate....

Ier. Savatie Bastovoi

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?

Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.

Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.

Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].

sursa...credo..
Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.

Un cuvant pe saptamana....

''Anii trec si oamenii imbatranesc .Nu stati la rascruce!Alegeti o cruce potrivita cu marimea voastra de suflet si apucati pe unul din cele doua drumuri ale Bisericii noastre (calugaria sau casatoria)si urmati-L pe Hristos in Rastignire daca vreti sa va bucurati de Inviere''(Sf Paisie Aghioritul 1924-1994)

O povestioara despre...Hristos....

Mă vedeam tânăra, aproape copila într-o bisericuţă sătească, joasă. Lumânările subţiri de ceară, ca nişte pete roşiatice, pâlpâiau în faţa vechilor icoane. Fiecare flăcăra era înconjurată de o coroniţă luminoasă. Era întunecos în biserică. Dar erau mulţi oameni în faţa mea.
Mai mult capete blonde de ţărani. Din când în când ele începeau a se frământa, a cădea, ca apoi să se ridice din nou, ca nişte spice pârguite, peste care aleargă, unduios ca un val, vântul de vară.
De odată un om s-a apropiat din spate şi s-a oprit alături de mine. Eu nu m-am întors spre el, dar am simţit îndată că acest om este Hristos.
Înduioşarea, curiozitatea, frica au pus de odată stăpânire pe mine. Am făcut un efort asupra mea... şi m-am uitat la vecinul meu. Un chip ca multe altele - un chip ce seamănă cu toate chipurile omeneşti. Ochii privesc un pic în sus, atent şi calm. Gura este închisă, dar buzele nu sunt strânse: cea de sus parcă de odihneşte pe cea de jos. O barbă, care nu parea mare, se desface în două. Mâinile stau în jos şi nu se mişcă şi hainele de pe el sunt obişnuite.
"Ce fel de Hristos e acesta" - m-am gândit.
- E un om atât de simplu! Nu poate fi!"
M-am întors. Dar n-am reuşit bine să-mi iau privirile de la acel om simplu, că iarăşi mi s-a părut că anume Hristos se află alături de mine.
Iarăşi am depus un efort asupra mea şi iarăşi am văzut acelaşi chip care seamănă cu toate chipurile omeneşti, aceleaşi trăsături obişnuite, deci necunoscute.
De odată m-a cuprins frica şi mi-am venit în fire. Şi atunci am înţeles că anume aceasta este faţa lui Hristos - o faţă asemănătoare cu toate chipurile omeneşti.

Gand la inceputul postului.....

Vorbeam odata mai mult despre prieteni.
Azi, desi am mai multi, vorbesc mai putin despre ei.
La inceputul postului, un gand bun si o rugaciune pentru toti cei pe care i-am cunoscut ,care mai imi sunt prieteni sau pentu cei care nu-mi mai sunt prieten care mi-au inselat asteptarile.Dumnezeu sa va binecuvinteze pe toti si sa aduca in inimile voastre neincetata nadejde.
Si nu nadejdea ca veti primi o rasplata pentru ceea ce faceti, ci ca El e intotdeauna cu voi, cu noi, indiferent ce am face.....
Eu, nu vreau decât să vă doresc un post binecuvântat şi cu mult folos duhovnicesc. Nu spun "post uşor", căci dacă-i uşor, e fără folos. Postul trebuie să fie plin de nevoinţe şi lupte duhovniceşti, iar acestea nu sunt deloc un lucru "uşor".

Filosofie de Post...

Un text care mi-a placut mult, scris de Nicolae Hulpoi
* Doamne, Te rog să nu-Ţi aminteşti de Mine doar când eu îmi amintesc de Tine! *
Omule necunoscut, te întâlnesc pentru prima dată în viaţă. Privirile noastre se intersectează doar pentru câteva fărâme de secundă. Te privesc cu nesaţ în ochi, simt că încerci să-mi spui multe, dar nu aud nimic, nu înţeleg nimic.

Cumva, mă regăsesc în neliniştile tale. Sunt convins că, fără nici o problemă, tu ai fi putut fi eu, iar eu aş fi putut fi tu. Te rog să mă ierţi că nu îndrăznesc să te opresc din drumul tău, să-ţi spun că nu sunt mai fericit decât tine. Ori să-ţi sădesc în suflet un firicel din pulberea mea de speranţă. Te rog să mă ierţi că nu îndrăznesc să-ţi spun de ce eu cred în ziua de mâine, de ce o consider preţioasă şi de ce cred că trebuie aşteptată nu oricum, ci pregătindu-ne încă de astăzi.

Promit, însă, că voi fi mai îndrăzneţ când te voi întâlni data viitoare, în staţia de tramvai, la rând la supermarket, la frizerie; poate în sala de aşteptare a unui cabinet medical sau poate dacă te voi întâlni duminică la biserică, după Sfânta Liturghie.


***


Dragă prietene, de multe ori mă întreb ce am făcut să merit atenţia ta. Faci atâtea lucruri pentru mine fără să-mi ceri nimic în schimb. Mă mint cu gândul că, odată şi odată, îţi voi răsplăti toată bunătatea, că va veni şi timpul meu. Dar eu ştiu, în adâncul meu, că timpul acela nu va veni niciodată. Tu întotdeauna eşti înaintea mea, gata să-mi întinzi o mână, să mă apuci şi să mă ridici când mă împiedic şi îmi zdrelesc genunchii.

De foarte multe ori mă gândesc că tu m-ai făcut ceea ce sunt; că bunătatea ta mi-a arătat lumina, că fără iubirea ta aş fi devenit la fel ca unul dintre oamenii pe care , câteodată - fără nici un drept - îi judec şi îi consider răi şi netrebnici.

Te rog să mă ierţi, bunul meu prieten, pentru toate tristeţile pe care ţi le pricinuiesc, atât de des. N-am nici măcar o scuză, nu pot spune „n-am vrut!”. Dacă m-aş fi ridicat la înălţimea sufletului tău, aş fi putut să anticipez gesturile care te rănesc. Dar reflexele mele sunt prea încete... Pe când atenţia, smerenia, iubirea ta mă învăluie fără întrerupere.


***


Doamne, Te rog să nu-Ţi aminteşti de Mine doar când eu îmi amintesc de Tine. Iartă-mă că nu mă străduiesc să Te zăresc între semenii de care zilnic îmi ating coatele, că nu îndrăznesc să-i opresc din drum pe cei trişti şi abătuţi, să mă străduiesc să le redau speranţa. Dă-mi mai mult curaj, convinge-mă că toţi sunt trişti şi neliniştiţi până Te vor afla pe Tine.

Doamne, îţi mulţumesc pentru prietenii pe care mi i-ai dat, care îmi arată, după putinţa lor, molecule din imensa iubire pe care Tu ai arătat-o lumii. Îţi mulţumesc pentru răbdarea pe care le-ai dat-o să mă suporte. Încă n-am învăţat cum ar trebui să mă port cu ei, dar ţine-i aproape de mine şi îţi promit că mă voi strădui să fiu mai politicos, să îi iubesc mai mult.

Doamne, iartă-mă că nu te caut cu râvna sfinţilor de odinioară. De fapt, iarta-mă că îmi amintesc atât de rar că Tu eşti ţinta căutărilor noastre, că mă port câteodată de parcă n-aş fi şi eu dator cu o moarte.
sursa :femeiacrestina....

~~~

Cum trebuie sa postim?

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsa in porunca a doua a Bisericii614 (Marturisirea ortodoxa, partea I. Raspuns la intrebarea 88, trad. cit., 169-188). Sfintele Soboare si randuielile date de Sfintii Parinti pedepsesc cu asprime pe cei ce nu pazesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie sa postim nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai mancand de post, ci si infranandu-ne totodata de la patimi, pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit este deci nu numai cel trupesc, ci si sufletesc: postul de bucate, impreuna cu cel de fapte, postul de mancare si totodata de purtari.

Asa ne indeamna Biserica, prin cantarile ei din slujbele Postului celui Mare: «Sa postim, post primit, bineplacut Domnului; postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramantul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevarat si bine primit»615 (Triod, 1986, p. 112). Iar Sf. Ioan Gura de Aur zice: “Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum?
De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase”616 (Sf. Ioan Gura de Aur, Adpopulum antiocheum, Cuv. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 53).
sursa catheism Ortodox....

De ce postim?

Postul nu mai este viu şi bine împlinit în lumea creştină. O mare parte din această lume a pierdut demult orice legătură vie cu amintirea istorică a postului creştin. Este ca şi cum evreii au auzit de un lucru numit cuşer şi au decis să stabilească reguli în legătură cu ce vor mânca şi ce nu vor mânca, pentru că nimeni nu ştia ce era de fapt cuşer.

Există şi alte segmente ale creştinătăţii care conţin uşoare reminiscenţe ale postului creştin tradiţional, dar în faţa unei lumi moderne, acestea au redus tradiţia la auto-sacrificiul aproape lipsit de sens.

Am citit recent (cu toate că nu pot să-mi amintesc unde) că respingerea Isihasmului a fost sursa tuturor ereziilor. În termeni mai puţin tehnici putem spune că, prin cunoaşterea lui Dumnezeu în adevăr, participând la viaţa Sa, unirea cu El, prin smerenie, rugăciune, dragoste de duşmani şi pocăinţă înainte de toate şi pentru toate, este scopul vieţii creştine. Isihasmul (grecescul Hesychia = Linişte) este numele dat tradiţiei ortodoxe de neîncetată rugăciune şi linişte interioară.

Însă acestea sunt incorect înţelese, dacă sunt separate de cunoaşterea lui Dumnezeu şi participarea la viaţa Sa, unirea cu El, prin smerenie, rugaciune, dragoste de duşmani şi pocăinţă înainte de toate şi pentru toate.

Şi această cale de cunoaştere lăuntrică a lui Dumnezeu (cu toate componentele sale) este contextul potrivit pentru post. Dacă vom posti, dar nu iertăm pe duşmanii noştri – postul nostru nu are nici un folos. Dacă vom posti şi aceasta nu ne duce la smerenie – postul nostru nu are nici un folos. Dacă postul nostru nu ne face mai conştienţi de faptul că suntem mai întâi de toate păcătoşi şi responsabili pentru toate, atunci el nu aduce nici un beneficiu. Dacă postul nostru nu ne uneşte cu viaţa lui Dumnezeu – care este blând şi umil – atunci din nou, el nu aduce nici un beneficiu.
Postul nu este dietă. Postul nu înseamnă să ţineţi un cuşer creştin. Postul înseamnă foame şi umilinţă (care creşte pe măsură ce ne îngăduim nouă să devenim slabi). Postul înseamnă frângerea inimii.Am văzut mai mult bine împlinit în sufletele celor care au avut căderi in perioada postului decât în sufletele celor care au “postit bine”.
Cârciumarii intră în Împărăţia lui Dumnezeu, înainta Fariseilor, aproape întotdeauna.

De ce postim? Poate că mai potrivită este întrebarea “de ce mâncăm?” Hristos a citat din Scriptură diavolului şi a spus: “Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci prin fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu.” Noi mâncăm ca şi cum viaţa noastră ar depinde de aceasta, şi nu este aşa. Postim, pentru că viaţa noastră depinde de cuvântul lui Dumnezeu.
Creştinismul ca o religie – ca sistem teoretic de explicaţii cu privire la rai şi iad, răsplată şi pedeapsă, este pur şi simplu creştinismul a cărui formă adevărată a fost deformată. Ori Îl cunoaştem pe Dumnezeu cel viu, ori n-avem nimic. Ori manancăm Trupul şi bem sângele Său, ori nu avem viaţă în noi. De ce postim? Postim pentru ca astfel să putem trăi ca nişte oameni muribunzi- şi, în moarte ne putem naşte spre viaţa veşnică.