Să primim Sfânta Impărtășanie chiar dacă ne știm păcătoși!

„Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici... să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine..."(Sfântul Ioan Casian )
Bineinteles ca este nevoie de binecuvantarea duhovnicului si asumarea responsabilitatii duhovnicesti, rezultata de pe urma efortului ascetic personal. Accentul cade insa, in cuvantul Sfantului Ioan Casian, pe inselarea multora de gandul(duhul!) nevredniciei de a se impartasii cu Sfintele Taine. Invatatura este dezvoltata si de Sf. Nicodim Aghioritul.
Sa nu uitam ca Sfanta Liturghie are ca prim scop impartasirea credinciosilor, si ca, majoritatea credinciosilor sunt, conform canoanelor, 'afurisiti' ! Asta inseamna ca cei ce vor a se impartasi doar in posturi, sau odata pe an, sa fie de fapt opriti de la impartasire, sa se afuriseasca!!!
Nu sfatuim sa ne impartasim la intamplare, fara pregatire (cum poate se mai intampla!), ci sa avem in centrul vietii noastre duhovnicesti - Euharistia.
Atentie! Sfanta Scriptura, Canoanele Bisericii, Scrierile Sfintilor Parinti (fara exceptie!), Sfintele Liturghii ale Bisericii (a se vedea randuiala!), conduc spre o viata euharistica...

Lasă-te găsit!

” Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Matei 18,11)
Dumnezeu Se coboară să caute pe om, Să-şi caute oaia cea pierdută să o aducă la staulul bucuriei! Dar oare de ce nu i-a găsit Hristos Atotstiutorul pe toţi pierduţi? Pentru că oamenii nu s-au lăsat găsiţi! Dumnezeu ne caută pe toţi, dar nu toţi ne lăsăm găsiţi! Adică nu deschidem uşa inimii la care bate Dumnezeu în căutarea Lui! Căutarea lui Dumnezeu are multe forme: fie necazuri, fie bucurii, fie anumite evenimente care ne sensibilizează!

Omul şi Dumnezeu se găsesc şi se împacă în Taina Sfintei Spovedanii! Apoi, urmează Ospăţul Bucuriei: Sfânta Împărtăşanie! Important e ca omul sa vină la vedere, la linia delimitează spaţiul libertăţii sale de harul lui Dumnezeu. Sfânta Spovedanie este o astfel de venire la libertate, la lumină! În Spovedanie ne lăsăm văzuţi de Dumnezeu, ne lăsăm găsiţi şi ne îmbrăţişaţi!
Te-ai lăsat găsit? Te-ai lăsat văzut de Dumnezeu? Te-ai lăsat îmbrăţişat de Cel Ce vine sa te caute şi să te mântuiască, adică să te aducă la bucurie?

''În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă..."

Arhiepiscopul Hrisostomos al Ciprului:

„În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă...".

În interviul pe care l-a dat ziarului „Φιλελεύθερος" - 16/5/2010, Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos al II - lea, referindu-se la vizita papei în Cipru, a spus: Este iminentă vizita papei. Vor exista caterisiri, dacă unii clerici vor reacţiona.

Sinodul a hotărât unanim să se adreseze poporului. S-a emis o enciclică şi s-a citit azi, duminică, în toate bisericile din Cipru şi se va reciti în ultima duminică înainte de a veni papa. Întregul nostru popor trebuie să fie informat, iar clericii noştri sunt datori să vadă ce zice episcopul lor, Biserica conducătoare. Nu poate fiecare să-şi facă propria Biserică şi să ridice steagul în Biserică. Datorează ascultare Bisericii conducătoare, administrative, Sinodului. Nu se poate ca Sinodul să poruncească ceva şi clericii să nu asculte. Toţi aceia care nu ascultă sunt în afara Bisericii.



(trad. I.F., sursa: http http://aktines.blogspot.com/2010/05/blog-post_4319.html)

Cat de des trebuie sa se impartaseasca crestinii?

Am observat la manastirea unde merg ca frecvența împărtășirii credincioșilor este departe de a fi satisfăcătoare,preotii de acolo impartasind duminica de duminica doar cativa copii. Participarea la Sfânta Liturghie este răspunsul la chemarea lui Hristos adresată tuturor celor osteniți si împovărați. Acestora Se oferă Hristos ca hrană și băutură, după care tot El, Cel ce i-a chemat, îi trimite în lume hrăniți și adăpați sufletește, odihniți și înviorați duhovnicește. Cel ce vine la Sfânta Liturghie “vine în numele Domnului”, este hrănit din “ospățul Stăpânului” și pleacă din biserica “întru numele Domnului”. A reduce primirea Sfintei Împărtășanii doar la o singura data pe an înseamna pe de o parte a rămâne exterior chemării făcute de Mântuitorul, iar pe de altă parte înseamnă a petrece într-o stare de înfometare spirituala, neprimind hrana și băutura vieții veșnice.Eu cred ca preotii ar trebui sa faca catheze despre explicarea Sfintelor Taine ,si sunt datori să încurajeze apropierea credincioșilor cât mai des de Sfântul Potir.Am citit de curand urmatoarele argumente in legatura cu deasa impartasanie :
''Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.
Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într-un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a-L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu-şi lasă păcatul şi care, deşi s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.
Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne-am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s-au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s-au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le-am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?
La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să-şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s-au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu-i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.
Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le-o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne-am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de-a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s-a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)
Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s-au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi-ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s-a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne-a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit-o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s-a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.
Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le-au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.''
sursa:Ierom. Petru Pruteanu

Cuvintele duhovnicilor ne sunt de folos...

Minunatele cuvinte ale staretului Tadei de la Vitovnita in 6 parti:

Foşti infractori ocrotesc o mănăstire ortodoxă în Guatemala

Fiica unuia dintre cei mai bogaţi locuitori din Guatemala şi fostă călugăriţă catolică, a întemeiat o mănăstire ortodoxă într-un munte din regiunea lacului Amatitlan, lângă unul dintre cei mai activi vulcani din regiunea Pacaya.

Până la vârsta de 36 de ani, stareţa Mănăstirii Sfintei Treimi, sora Iness (Ayau Garcia) a fost călugăriţă într-o mănăstire catolică. Cu toate acestea, după ce a citit din viaţa Sfântului Serafim de Sarov, viaţa i s-a schimbat, a început să citească din Sfinţii Părinţi şi ulterior s-a întors la Ortodoxie.

"Simt siguranţă în Ortodoxie, mă simt liniştită şi simt ... un fel de stabilitate. Sufletul meu este liniştit în Ortodoxie", a spus sora Iness.
Marea Biserică Ortodoxă a Sfintei Treimi din Guatemala este protejată de un gard înalt şi este monitorizată de către Serviciile de Securitate înarmate cu puşti şi pistoale automate. Localnicii din regiune spun că Serviciile de Securitate sunt constituite din foşti infractori.

La un moment dat, diverse grupuri de infractori din Guatemala au solicitat plată de la sora Iness „pentru a oferi protecţie" mănăstirii ei; dar în cele din urmă s-au oferit voluntar să protejeze biserica şi zona înconjurătoare.

Tatăl lui Iness, mare proprietar de terenuri în acele părţi şi renumit economist în Guatemala, suportă cea mai mare parte a costurilor financiare asociate de construcţia de biserici.

Iniţial, a fost împotriva hotărârii fiicei lui de a pleca din catolicism, dar mai apoi, la vârsta de 84 de ani a devenit şi el însuşi ortodox.
În America ultimilor ani, mulţi oameni se apropie de Ortodoxie şi printre ei sunt mulţi băştinaşi indieni. Cu precădere în Guatemala, cei credincioşi Ortodoxiei cresc continuu.

Ca urmare, în Biserica Ortodoxă din America, care reuneşte mai mult de 700 de parohii în Mexic, SUA şi Canada, au fost primiţi peste 5000 de indieni botezaţi. În curând, Bisericii i se vor adăuga multe alte mii de cetăţeni ai Guatemalei, care vor să primească Ortodoxia, subliniază într-un interviu acordat Pravoslavie.ru, Mitropolitul Iona al Americii şi Canadei, (OCA).

Mitropolitul Iona a subliniat în mod deosebit: „Cei mai mulţi cetăţeni ai Guatemalei care vor să devină ortodocşi aparţin tribului Maya".

"Dacă îi avem în vedere pe aceşti cetăţeni ai Guatemalei, precum şi pe reprezentanţii populaţiilor indigene din alte ţări ale Americii Latine, atunci indienii ar putea deveni principalul grup etnic din Biserica Ortodoxă Americană. Personal, eu m-aş bucura de asta", a menţionat Mitropolitul Iona.

Mitropolitul a subliniat, de asemenea, că Biserica Catolică îşi pierde repede influenţa în Biserica Latină, iar motivul pentru aceasta îl reprezintă strânsele ei relaţii cu clasele superioare ale societăţii.

"O mare parte a săracilor, care constituie majoritatea populaţiei din regiune, a fost dezamăgită de păstorii catolici şi a trecut la protestanţi, mormoni şi alţi eretici", a explicat Mitropolitul Iona.

În sfârşit, vorbind despre indienii ortodocşi din America, Mitropolitul Iona a menţionat că poate în curând, în Alaska, va avea loc un Congres al Indienilor Ortodocşi.



(traducere: M.L., sursa: http://trelogiannis.blogspot.com/2010/05/blog-post_11.html)

Lupta unei tinere mame pentru pruncul ei....

Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.

Poate ajuta cuiva sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.

Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.

Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.

Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.

Nicidecum.

Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.

Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.

Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.


Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.

Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.

Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.

Am mai facut un test si a iesit pozitiv.

Am fost foarte fericiti.

Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.

Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.

Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.

Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.

Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.

Nu renunt.

Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.

Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.

Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.

Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.

Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.

Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.

Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.

Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.

La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.

Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.

Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.

Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.

In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.

In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.

Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.

Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.

Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit.
sursa:ortodoxiatinerilor

Astăzi este odovania luminatului praznic al Învierii Domnului

Astăzi, în miercurea dinaintea Înălţării Domnului Biserica Ortodoxă serbează odovania luminatului praznic al Învierii Domnului. În această zi s-au rostit pentru ultima dată în acest an bisericesc stihurile Paştilor. Tot aceasta este şi ultima zi în care sfinţiţii slujitori s-au pregătit pentru începutul dumnezeieştii Liturghii cu rugăciunea „Hristos a înviat…”. De la Înălţare şi până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh se zice numai „Slavă întru cei de sus…” de două ori şi „Doamne buzele mele…” o dată. De la Înălţare şi până la Rusalii la Sfânta Liturghie în loc de cântarea „Am văzut lumina cea adevărată…” se cântă troparul Înălţării „Înălţatu-te-ai întru slavă…”. De la Înălţare înainte, începutul Utreniei se face ca şi în perioada Octoihului cu partea introductivă a celor doi psalmi 19 şi 20, având binecuvântarea de început „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Vecernia praznicului împărătesc al Înălţării Domnului conţine o rânduială specială. În timpul slujbei de seară, la vremea cântării troparului acestei sărbători, preoţii cădesc şi ridică Sfântul Epitaf de pe Sfânta Masă aşezat acolo în Sfânta şi Marea Vineri, în cadrul Deniei Prohodului Domnului şi îl pun în locul unde stă de obicei până anul următor când va fi scos în procesiune din nou.

Derutarea orbului

Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39)
Fiecare orb din naştere are o necunoaştere a celor ce îl înconjoară. Chiar nici din asemănări nu poate să-şi dea seama unele realităţi.
Astfel, un orb din naştere a întrebat odată pe un om cu vedere:

- Cum este laptele? Ce culoare are?
- Laptele este alb, ca hârtia, i-a răspuns omul.
- Culoarea asta foşneşte în mâini, ca hârtia, a întrebat orbul în nepriceperea lui.
- Nu! Culoarea este albă ca făina!
- Şi tot atât de moale, ca făina? Se risipeşte ca ea?


Cel cu vedere a spus:

- Nu! E ca un iepure cu blana albă!
- Atunci e pufoasă culoarea laptelui ca iepurele? a întrebat orbul în nedumerirea lui.
- Nu! Culoarea laptelui e albă ca zăpada!
- Şi tot aşa de rece?

Oricâte pilde i-a prezentat cel cu vedere, orbul tot n-a izbutit să priceapă cum este culoarea albă a laptelui.
Văzătorul a spus în mintea lui:

“Îţi mulţumesc, Doamne, din tot sufletul că mi-ai dat vedere! Eu văd şi ştiu cum este culoarea laptelui. Eu sunt izbăvit în toată viaţa de nedumerirea orbului. Derutarea orbului nu este neputinţa mea de pricepere.”

Sursa: Istorioare morale pentru toate vârstele (Tolstoi, vol.X, p.70)
Pilde şi Povestiri

Semnele cuielor

Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:

–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.

După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.

În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.

–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

Răbdarea şi îndelunga-răbdare

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.
Dreptul Iov, am putea spune chiar Sfantul Iov, care se pomeneste la 6 mai, a aratat lumii ca credinta in Dumnezeu este cea mai mare forta prin care omul poate invinge toate obstacolele vietii. Asa cum spune in Vietile Sfintilor: "Invatatura Cartii Iov este ca omul trebuie necontenit sa se supuna lui Dumnezeu, chiar cand mintea lui ramane deplin neampacata, Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca sa le putem cuprinde, cum zice Prorocul: "Gandurile Mele nun sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre"(Isaia 55,)
Iov a inteles acest lucru si s-a smerit cunoscandu-si indrazneala sa: "Am vorbit fara sa inteleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine si nu stiam!"(Iov 42,3)
Au fost comentarii in decursul timpului care au calificat diferit aceasta proba de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe Iov. Iar la intrebarea daca vor mai fi existand "Iovi" (daca ne punem o astfel de intrebare) in ziua de astazi putem raspunde afirmativ, numai ca ar trebui sa pastram masura cand este vorba de tainele lui Dumnezeu. Fiecare este un mai mic sau mai marisor Iov, "Iov" insemnand in traducere: "temator de Dumnezeu" Toti cei care ne temem de Dumnezeu cu adevarat, nu numai declarativ, vom putea birui ca si Iov. Sfantul Iacov intreaba: "Ati auzit de rabdarea lui Iov? Si ati vazut sfarsitul harazit lui de Domnul?..."(Iacob 5,11) Daca mai uitam unele lucruri, pe acesta sa nu-l uitam!

Pentru ce mori?

Moartea ne sperie! Sperietura pe care o avem adesea in fata mortii este un semn firesc. E reactia omului care stie ca moartea nu face parte din el! Omul nu este moarte, ci viata! Dumnezeu nu a suflat in om duh de moarte, ci duh de viata, ca sa aiba viata din belsug. Schimband duhul vietii pentru o clipa de placere, pentru o clipa de orgoliu, omul s-a lipsit de viata si s-a aruncat in moarte.

Moartea vine prin neascultare, prin impotrivire fata de tot ceea ce Dumnezeu a randuit pe acest pamant. Ne impotrivim lui Dumnezeu si randuielilor Sale firesti prin pacat. Pacatul este o neascultare si o impotrivire, este forma mandriei care se concretizeaza in fapte potrivnice adevarului si luminii. Cand pacatuim, mergem dupa convingerea ca “stim noi mai bine decat Dumnezeu cum sa ne traim viata”! Prin pacat insa, omul isi celebreaza propria moarte! O celebrare care incepe frumos si se termina trist si dureros, golindu-ne de orice implinire sufleteasca.

Asadar, moartea este urmarea pacatului. Dar moartea nu mai sperie pe pacatosul care s-a incredintat lui Dumnezeu si a primit iertarea iubirii Sale! Pentru omul daruit lui Dumnezeu, care traieste viu in Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, moartea este momentul trecerii la viata adevarata, la viata care nu se mai sfarseste niciodata si care este plina de binecuvnatari nebanuite si frumuseti pe care el le simte prin puterea credintei, desi nu le desluseste. Moartea fizica este moarte si inviere! Moartea fizica marcheaza trecerea in moartea sufleteasca pentru cei ce s-au departat de Izvorul vietii si au murit inca de pe cand traiau pe pamant ! Pentru cei care s-au hranit cu Viata si Lumina dumnezeiasca, moartea fizica marcheaza invierea desavarsita, trecerea la bucurie, la lumina cea neinserata a Imparatiei lui Dumnezeu!

Toti murim…diferenta este ca nu murim toti pentru aceeasi cauza! Cine moare pentru Hristos zi de zi isi va castiga propriu suflet. Urmarea lui Hristos este o moarte a vointei noastre pacatoase! Nu orice vointa trebuie sa moara in noi, ci doar cea pacatoasa! Si trebuie sa fiu nebun sa nu las sa moara in mine moartea ! “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16,25)
Murim sa ne bucuram in vesnicie sau murim sa ne chinuim in vesnicie?

Tu pentru ce mori?