Mărturiseşti?

''Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8.38)
Mărturisirea lui Hristos nu este întotdeauna aşa de uşoară cum credem uneori. Noi suntem primii care primim mărturisirea despre Hristos. Cunoaşterea lui Dumnezeu presupune o acumulare de cunoştinţe şi experienţe pe care ni le însuşim nouă înşine. Aceasta este mărturia pe care o primim şi mărturisirea pe care ne-o facem către propria noastră persoană, pentru ca mai întâi această persoană proprie să-L primească pe Domnul, ca mai apoi să-L mărturisească celorlalţi. Şi noi suntem parte din acest neam desfrânat şi păcătos pe care-l simţim trăind în noi înşine, în omul cel vechi din noi şi în această stare primim mărturia lui Hristos.

Prin primirea mărturisirii lui Hristos şi prin apropierea de Domnul, omul se înnoieşte încet încet şi devine chip luminat în care se reflectă lumina lui Dumnezeu. Omul nu mai rămâne urâţit de viclenie şi desfrânare, nu mai poartă chipul ciopârţit de păcat, ci înfăţisarea lui este una nouă, luminoasă şi plină de bucurie! Primindu-L pe Hristos, omul primeşte bucuria, tăria, nădejdea, credinţa! Trăind cu Hristos, omul începe să realizeze că nu există altă împlinire mai mare decât aceea de a fi în comuniune cu Dumnezeu, aproape de El, să trăieşti cu El la fiecare pas, în fiecare clipă a vieţii. Doar astfel, ne dezlipim de neamul viclean, desfrânat şi păcătos în care ne-am născut şi în care trăim şi nu mai facem parte din lume.

Şi o dată cu despărţirea de lume, începe şi adevărata luptă şi adevărata mărturisire. Mărturia vie a lui Hristos, pe care am primit-o şi pe care o trăim în viaţa noastră de zi cu zi ca iubitori şi împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să se arate lumii prin ceea ce suntem, facem şi spunem. Acest lucru nu este lipsit însă de dificultăţi. Uneori ni-i punem împotrivă chiar şi pe cei mai apropiaţi ai noştri, tocmai pentru că ei nu înţeleg că urmarea lui Hristos e bucurie mai presus de orice bucurie pe care o au ei, dacă au vreo bucurie….

Ce trebuie însă să mărturisim? Creştinismul mărturiseşte pe Unul Singur Dumnezeu, Unul după fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Dumnezeul Învierii şi al Bucuriei, Domn al Biruinţei, al Iertării, al Milostivirii şi al Dreptăţii. Dacă eu prin ceea ce sunt mărturisesc pe acest Dumnezeu, atunci am datoria să fiu şi eu iubitor de oameni, iertător, milostiv, bucuros, înviat, biruitor, drept. Insă dreptatea lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu dreptatea oamenilor. La oameni e drept să pedepseşti, la Dumnezeu e drept să ierţi şi să iubeşti, la oameni e drept să cauţi fericirea pe pământ, la Dumnezeu e drept să cauţi fericirea veşnică, la oameni e drept să faci păcatul, la Dumnezeu e drept să săvârşeşti virtutea.

Pe cine mărturisim? Adesea avem impresia că dacă ne ţinem de nişte reguli şi le păstrăm literal, am mărturisit deja pe Dumnezeu. Uităm însă că poruncile sunt dătătoare de viaţă, de libertate! Poruncile nu înseamnă constrângere, ci povăţuire, îndreptare pe calea care te duce la libertate! Trebuie să mărturisim prin viaţa noastră că suntem oameni liberi faţă de păcat, liberi faţă de răutate, răzbunare, că răutatea celorlalţi nu are nicio putere asupra noastră atâta vreme cât harul lui Hristos este zidul nostru de apărare. Trebuie să mărturisim corect pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu îmbufnat, nu este un poliţist care stă cu băţul să ne lovească de fiecare dată când încălcăm legea, nu este un tiran care ne robeşte voinţa, nu este o sperietoare de care trebuie să ne fie teamă. Când iubeşti, teama se transformă în preţuire, în profund respect.

Să avem grijă ce Dumnezeu mărturisim! Căci suntem vinovaţi dacă minţim şi mărturisim un Hristos neadevărat! Pentru aceasta avem nevoie ca noi înşine să sporim în cunoaşterea de Dumnezeu prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi slujbe, prin lectură duhovnicească, prin convorbiri duhovniceşti. Prin astea înveţi să trăieşti în bucuria aceea care nu mai depinde de starea de spirit, de probleme, de alţi factori.

Astazi este ziua mea...

Astazi este ziua mea ...am primit un dar mare L-am primit pe Hristos ,îndată ce am primit Sfânta împărtăsanie în gură, L-am simtit pe Hristos Insusi înlăuntrul meu. S-a unit cu trupul meu în sensul propriu al cuvântului. Până si mâinile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau Hristos. Mă umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revărsa întru mine. Cum am putut primi eu un asemenea dar?Numai Dumnezeu stie.Ceea ce am ajuns să cunosc din proprie experientă este că lucrul acesta a fost, este, si va fi cu putintă totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos în urmă cu 2000 de ani: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Si iarăsi: Amin, amin zic vouă, dacă nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 53-54).
Si sotul meu m-a surprins placut ,mi-a daruit un buchet mare de trandafiri albi ,un tort ,si pana la urma am suflat si in lumanari.Au fost alaturi de mine ,parintii ,fratii,nasi si prietenii mei, m-am bucurat ca nu m-au uitat ...
Imi doresc si ma rog bunului Dumnezeu sa-mi dea sanatate, pace, liniste si bucurii duhovnicesti! Si nu in ultimul rand, prunci buni si multi!

La Multi Ani …mie!..

Maine ,23 mai , este ziua mea ,a mai trecut un an din viata mea ,cu bucurii dar si cu incercari ,cu multe impliniri ,o viata de om pentru care sunt recunoscatoare Domnului.
…maine e ziua mea…zi “frumoasa”, ca mine….stiu, stiu, sunt ironica…dar chiar e ziua mea…si-au amintit de mine doua prietene bune carora le si multumesc ...in rest nimeni ...important este ca a mi-am amintit eu(multumesc lui Dumnezeu pentru memorie)...Si lasand ironia deoparte…ma rog ca Dumnezeu sa imi dea intelepciune si putere sa trec peste toate incercarile vietii,eventual nu ar dauna mai multa credinta si dragoste din plin…si un dar mai special pe care il astept de la Maicuta Domnului .....La Multi Ani ,Mie!

Darul sacru al vieţii......

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.

Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.

Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.

La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. „Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi.

Cine împlineşte porunca „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.

Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască.
copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde.

Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: „Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.

Când și cum să ne impartasim?

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa-zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi-a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31-32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curățirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51).
De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într-adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”, dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n-a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de-a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului, dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce-l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască. Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi-a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa-zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s-au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică.


Ieromonah Petru Pruteanu

Sâmbătă Biserica face pomenirea generală a morţilor

În sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh Biserica Ortodoxă face pomenirea de obşte a morţilor ca şi cei care se odihnesc întru Domnul să se bucure de darurile Sfântului Duh. Practica pomenirii morţilor în ajunul Rusaliilor era generalizată încă din secolul al VIII-lea. De altfel, înaintea fiecărui mare Praznic Împărătesc Biserica a rânduit ca, pe lângă rugăciunile pentru cei vii să se facă şi pomenirea celor morţi, pentru ca şi aceştia să fie învredniciţi de iertarea păcatelor şi de vederea slavei lui Dumnezeu. Cu această ocazie în toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a tuturor celor trecuţi la viaţa veşnică. Tot acum se împart spre pomenirea celor dragi colivă, colaci şi vin.

Sărbătorile acestei săptămâni

În această săptămână a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă ne aduce înainte mai multe sărbători importante. Astfel mâine, 21 mai 2010, se încheie comemorarea liturgică a Praznicului Înălţării Domnului zi numită odovania praznicului. Tot mâine Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii Constantin şi a mamei sale Elena.Duminică, 23 mai, în toate bisericile ortodoxe se prăznuieşte Cincizecimea sau Pogorârea Sf. Duh. Duminica Cincizecimii este sărbătoarea anuală a pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, aşa cum ni se istoriseşte în cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament. Acest eveniment, care are loc la 50 zile de la Învierea Domnului, încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu, prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi se întemeiază Biserica.

Euharistia - Taina unitații

Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgişti ai Bisericii Răsăritene, insistă şi el asupra necesităţii împărtăşirii dese. În cartea sa "Tratat asupra tututor dogmelor", el zice: "Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii şi preoţii adesea cu socotinţă şi cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine; iar ceilalţi şi ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea inimii şi cucernicia sufletului să se cuminece. Şi nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtăşiţi), şi dacă se vor păzi pe cât vor putea, să se apropie şi mai curând de cuminecătura lui Hristos şi dacă se va putea şi în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi".

Să primim Sfânta Impărtășanie chiar dacă ne știm păcătoși!

„Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici... să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine..."(Sfântul Ioan Casian )
Bineinteles ca este nevoie de binecuvantarea duhovnicului si asumarea responsabilitatii duhovnicesti, rezultata de pe urma efortului ascetic personal. Accentul cade insa, in cuvantul Sfantului Ioan Casian, pe inselarea multora de gandul(duhul!) nevredniciei de a se impartasii cu Sfintele Taine. Invatatura este dezvoltata si de Sf. Nicodim Aghioritul.
Sa nu uitam ca Sfanta Liturghie are ca prim scop impartasirea credinciosilor, si ca, majoritatea credinciosilor sunt, conform canoanelor, 'afurisiti' ! Asta inseamna ca cei ce vor a se impartasi doar in posturi, sau odata pe an, sa fie de fapt opriti de la impartasire, sa se afuriseasca!!!
Nu sfatuim sa ne impartasim la intamplare, fara pregatire (cum poate se mai intampla!), ci sa avem in centrul vietii noastre duhovnicesti - Euharistia.
Atentie! Sfanta Scriptura, Canoanele Bisericii, Scrierile Sfintilor Parinti (fara exceptie!), Sfintele Liturghii ale Bisericii (a se vedea randuiala!), conduc spre o viata euharistica...

Lasă-te găsit!

” Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Matei 18,11)
Dumnezeu Se coboară să caute pe om, Să-şi caute oaia cea pierdută să o aducă la staulul bucuriei! Dar oare de ce nu i-a găsit Hristos Atotstiutorul pe toţi pierduţi? Pentru că oamenii nu s-au lăsat găsiţi! Dumnezeu ne caută pe toţi, dar nu toţi ne lăsăm găsiţi! Adică nu deschidem uşa inimii la care bate Dumnezeu în căutarea Lui! Căutarea lui Dumnezeu are multe forme: fie necazuri, fie bucurii, fie anumite evenimente care ne sensibilizează!

Omul şi Dumnezeu se găsesc şi se împacă în Taina Sfintei Spovedanii! Apoi, urmează Ospăţul Bucuriei: Sfânta Împărtăşanie! Important e ca omul sa vină la vedere, la linia delimitează spaţiul libertăţii sale de harul lui Dumnezeu. Sfânta Spovedanie este o astfel de venire la libertate, la lumină! În Spovedanie ne lăsăm văzuţi de Dumnezeu, ne lăsăm găsiţi şi ne îmbrăţişaţi!
Te-ai lăsat găsit? Te-ai lăsat văzut de Dumnezeu? Te-ai lăsat îmbrăţişat de Cel Ce vine sa te caute şi să te mântuiască, adică să te aducă la bucurie?

''În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă..."

Arhiepiscopul Hrisostomos al Ciprului:

„În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă...".

În interviul pe care l-a dat ziarului „Φιλελεύθερος" - 16/5/2010, Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos al II - lea, referindu-se la vizita papei în Cipru, a spus: Este iminentă vizita papei. Vor exista caterisiri, dacă unii clerici vor reacţiona.

Sinodul a hotărât unanim să se adreseze poporului. S-a emis o enciclică şi s-a citit azi, duminică, în toate bisericile din Cipru şi se va reciti în ultima duminică înainte de a veni papa. Întregul nostru popor trebuie să fie informat, iar clericii noştri sunt datori să vadă ce zice episcopul lor, Biserica conducătoare. Nu poate fiecare să-şi facă propria Biserică şi să ridice steagul în Biserică. Datorează ascultare Bisericii conducătoare, administrative, Sinodului. Nu se poate ca Sinodul să poruncească ceva şi clericii să nu asculte. Toţi aceia care nu ascultă sunt în afara Bisericii.



(trad. I.F., sursa: http http://aktines.blogspot.com/2010/05/blog-post_4319.html)

Cat de des trebuie sa se impartaseasca crestinii?

Am observat la manastirea unde merg ca frecvența împărtășirii credincioșilor este departe de a fi satisfăcătoare,preotii de acolo impartasind duminica de duminica doar cativa copii. Participarea la Sfânta Liturghie este răspunsul la chemarea lui Hristos adresată tuturor celor osteniți si împovărați. Acestora Se oferă Hristos ca hrană și băutură, după care tot El, Cel ce i-a chemat, îi trimite în lume hrăniți și adăpați sufletește, odihniți și înviorați duhovnicește. Cel ce vine la Sfânta Liturghie “vine în numele Domnului”, este hrănit din “ospățul Stăpânului” și pleacă din biserica “întru numele Domnului”. A reduce primirea Sfintei Împărtășanii doar la o singura data pe an înseamna pe de o parte a rămâne exterior chemării făcute de Mântuitorul, iar pe de altă parte înseamnă a petrece într-o stare de înfometare spirituala, neprimind hrana și băutura vieții veșnice.Eu cred ca preotii ar trebui sa faca catheze despre explicarea Sfintelor Taine ,si sunt datori să încurajeze apropierea credincioșilor cât mai des de Sfântul Potir.Am citit de curand urmatoarele argumente in legatura cu deasa impartasanie :
''Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.
Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într-un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a-L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu-şi lasă păcatul şi care, deşi s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.
Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne-am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s-au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s-au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le-am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?
La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să-şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s-au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu-i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.
Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le-o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne-am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de-a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s-a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)
Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s-au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi-ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s-a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne-a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit-o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s-a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.
Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le-au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.''
sursa:Ierom. Petru Pruteanu