Se împlinesc 251 de ani de la naşterea Sfântului Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, i-au plăcut scrierile si slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi. La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure. In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului său in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Sfântul Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale “Hristos a Inviat!”. Îi numea pe toti “bucuria mea”. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povaţă. Sfantul Serafim s-a mutat la Domnul în data de 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu. O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi când, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notând convorbirea avută. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus. „Adevaratul scop al vietii crestine, spune Sfântul Serafim de Sarov, constă in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu adună cu Mine risipeste” (Luca 11:23). De la Sfântul Serafim ne-au rămas mai multe scrieri, iar în limba română au apărut mai multe cărţi cu viaţa,minunile şi învăţăturile lui. “Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a raspuns: nu lipseste decat o singura conditie - hotararea“. Mai spunea Sf. Serafim: „Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Viziunea Bisericii Ortodoxe faţă de păcatul sinuciderii

Biserica Ortodoxă condamnă sinuciderea ca fiind un păcat greu şi nu admite, pentru cei care-şi iau viaţa, oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare. Cu toate acestea, din motive de ordin pastoral, pentru consolarea familiilor îndurerate se oficiază o rânduială specială de înhumare.

„Nu se face slujba înmormântării obişnuită, ci o slujbă redusă. Nu se ţin cuvântări, deoarece nu ai ce să spui despre viaţa celui care a murit, ci poţi doar să-ţi exprimi regretul şi compasiunea faţă de cei rămaşi, iar lucrul acesta se poate face. De asemenea, sunt reduse din alcătuirea aceasta liturgică foarte amplă care este o slujbă pascală toate aceste cântări pascale şi se citesc din Evanghelii, se pot intona anumite cântări, însă slujba ca atare nu poate fi săvârşită. Se poate trage o dată clopotul pentru adunare, iar la adunarea aceasta se poate citi o pericopă evanghelică, o pericopă din Apostol. Pe drum, dacă se fac opriri, se poate citi din pericopele evanghelice de la 'stâlpi' care sunt foarte multe. Toate acestea se fac numai pentru credincioşii rămaşi, pentru mângâierea lor", a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, după cum ne informează TRINITAS TV.

Păcatul sinuciderii este unul dintre cele trei păcate cunoscute în Evanghelii şi în Tradiţia Bisericii sub denumirea de „păcate împotriva Duhului Sfânt", adică necredinţa, ura şi deznădejdea. Toate acestea sunt expresia refuzului deliberat al comuniunii cu Dumnezeu, sinuciderea fiind înţeleasă de Părinţii Bisericii ca necredinţă şi deznădejde asumate.

„Avem porunca foarte precisă în Decalog 'Să nu ucizi!'. Cu alte cuvinte, să nu ucizi nici viaţa semenului tău, iar pe de altă parte, să nu atentezi la propria ta viaţă încât să o faci să nu mai existe. Dat fiind faptul că nu noi suntem cei care ne-am dat viaţa, ci Dumnezeu Însuşi este Cel Care ne-a dat-o. El ne-o dă şi o ia atunci când crede de cuviinţă El în planul Lui etern. Prin urmare, nu pot dispune de bunul altuia. Pe baza acestui raţionament s-a tras concluzia că atâta vreme cât tu atentezi la bunul altuia consecinţa este pe măsură. Iar viaţa este bunul lui Dumnezeu. Nu putem atenta la bunul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât tu Îl percepi pe Dumnezeu ca Realitate vie în viaţa ta lucrurile se schimbă completamente. Atâta vreme cât pentru tine Dumnezeu este o abstracţiune la care faci referinţă în anumite momente, abstracţiune care îţi dă satisfacţii mai degrabă intelectuale, tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care este prin excelenţă Viaţă şi Viaţă eternă. Tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care poate să-ţi dea putere în momentele în care simţi că limitele biologice se impun foarte categoric şi foarte dur. Noi ştim, din nefericire, că omul postmodern a făcut o adevărată profesiune de credinţă din a nu crede", a spus Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Un rol important în redresarea vieţii spirituale a omului deznădăjduit îl are duhovnicul, cel care îi aduce înainte exemplul iubirii şi Sensul adevărat al existenţei, pe Iisus Hristos: „În momentul în care tu te-ai ancorat în Dumnezeu ai în faţă posibilitatea unor tipuri de succese care îţi dau satisfacţie, putere şi care te entuziasmează. De aceea, spun că una din cauzele fundamentale ale sinuciderii o constituie, aş zice, lipsa sentimentelor de comuniune cu persoane care sunt de nivelul tău, cu care poţi comunica şi cu care poţi fi în comuniune, şi lipsa de comuniune cu Dumnezeu Însuşi, acest Noian de Viaţă, de putere, în care ne resursăm de fiecare dată când simţim că rezervele noastre simple omeneşti sunt epuizate. Este o criză a lumii moderne şi a necredinţei acestei lumi, cu tot ceea ce decurge din această necredinţă", a mai precizat Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă.

Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.

sursa http://www.infoportal.ro/presa~info-1840510.html

Pe 14 iulie, cinstim un Sfânt - model pentru teologia ortodoxă contemporană: Nicodim Aghioritul

În fiecare an în data de 14 iulie Biserica Ortodoxă cinsteşte un Sfânt - model pentru teologia ortodoxă contemporană: Nicodim Aghioritul. Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-14 iulie 1809), cu numele de botez Nicolae, călugărit la mânăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, a fost îndemnat de un alt Sfânt, Macarie din Corint, să înceapă o lucrare de traducere şi revizuire a unor scrieri duhovniceşti din vechime, precum: „Filocalia", scrieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Grigorie Palama ş.a. Nu a realizat simple traduceri şi nici simple „antologii" de texte patristice sau de canoane. În permanenţă lucrând sub ascultarea unui duhovnic iscusit şi rostind neîncetat „Rugăciunea inimii", cu smerenie, Sfântul Nicodim a îmbogăţit traducerile cu note şi explicaţii din diferiţi alţi Sfinţi Părinţi şi din experienţa proprie. Ajutat în munca sa, de studii vaste şi de o memorie excepţională, Sfântul athonit a lăsat posterităţii o literatură patristică îmbogăţită, receptată şi retransmisă în acelaşi Duh în care fusese scrisă. Desigur, în câteva situaţii a fost acuzat că ar fi „inovator", spre exemplu după ce a editat „Tratat despre deasa Împărtăşire", de către călugării grupaţi în jurul unui curent „tradiţionalist", care susţineau că împărtăşirea mirenilor poate să se facă de cel mult 3-4 ori pe an. Ideea desei împărtăşiri, susţinută de Sfântul Nicodim, tocmai cu extrase biblice şi din Sfinţii Părinţi, a fost considerată pentru o vreme „erezie", fiind condamnată de patriarhul Procopie al Constantinopolului. Urmatorul patriarh, Neofit VII a ridicat această acuză. Din informaţiile existente, Sfântul Nicodim era cu totul dedicat citirii şi scrierii din şi despre Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, având drept scop întărirea credinţei creştinilor, mai ales a grecilor aflaţi sub dominaţie otomană. Sinaxar actualizat, Pidalion actualizat (culegere de sfinte canoane), selecţie din Vieţile Sfinţilor, Nou Martirologiu, Manualul sfaturilor celor bune (despre paza minţii), Manualul duhovnicului, Hristoitia (Manualul bunelor deprinderi creştine), sunt numai câteva din realizările Sfântului. Cum lucra? Ore în şir, fără întrerupere, aplecat asupra scrierilor, uitând să mânânce, dar nu să se roage, auzind la fereastra chiliei încercări ale demonilor de a-l tulbura prin sunete şi mesaje ameninţătoare, pe care nici nu le băga în seamă. Atunci când era acuzat pe nedrept de „inovaţii care nu sunt conforme Sfinţilor Părinţi", nu răspundea provocărilor, lăsând ca Dumnezeu Însuşi să lumineze şi să descopere adevărul. De la munca susţinută, sănătatea i s-a şubrezit, fapt care nu l-a întristat şi nici nu l-a împiedicat să lucreze. În urma lecturării scrierilor sale, mulţi atei ai vremii s-au convertit, ajungând chiar şi mucenici în vremurile de mărturisire a Ortodoxiei în faţa Islamului. Ca o mare durere, a sa, a rămas distrugerea lucrării proprii, legată de Scrierile Sfântului Grigorie Palama. Şi în limba română s-au tradus şi publicat multe din scrierile sale, în ediţii repetate, iubite de creştinii ortodocşi. Menţionăm între acestea: Războiul nevăzut, Paza celor cinci simţuri sau Hristoitia (Bunul moral al creştinului). Iată şi un gând duhovnicesc al Sfântului Nicodin Aghioritul despre Sfânta Împărtăşanie: „De aceea şi dumnezeiescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfântului Sinod pomenit mai înainte şi mai ales socotind că toate sfintele lucrări ale Sfintei Liturghii au în vedere împărtăşirea credincioşilor, socoteşte nevrednici chiar şi de intrarea în biserică, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşesc. Văd, zice, că mulţi se împărtăşesc mai mult din obicei şi nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul Mare, toţi, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtăşesc. Tot aşa fac şi când vine ziua Bobotezei, chiar dacă acest timp nu este pentru împărtăşire. Dar nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăţia sufletului. Cu aceasta te poţi împărtăşi în fiecare zi. Căci zice Sfântul Apostol Pavel, că ori de câte ori vă împărtăşiţi vestiţi moartea şi patimile Domnului, adică faceţi pomenirea mântuirii voastre, adică a binefacerii pe care a-ţi primit-o." ( cuvânt din „DEASA ÎMPĂRTĂŞIRE CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE", în traducerea părintelui Petroniu Tănase, autori: Sfântul Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul )

Preotul, părintele nostru sufletesc

"Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron." (Evrei 5, 4 ) Preotul este omul chemat de Dumnezeu la cinstea preoţiei. Nimeni nu este mai mare decât preotul pe pământ. Harul lui Dumnezeu l-a urcat pe preot pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. L-a înzestrat cu o putere pe care n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor, şi anume puterea de a ierta păcatele credincioşilor şi de a sfinţi, de a lega şi dezlega, puterea de a scoate din iad sufletele şi de a le duce în Rai.

Preotul este părintele sufletesc al tuturor, chemat ca martor sau sfătuitor ori ca reprezentant în cele mai solemne momente ale vieţii binecuvântând şi sfinţind leagănul, nunta sau patul morţii; este un părinte la picioarele căruia creştinii spun cele mai intime mărturii, un om care prin starea sa este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelui şi trupului, care, nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă cu toate clasele sociale şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţei şi asupra inimii.

Preotul cu dragoste de altar, postitor, râvnitor pentru mântuirea altora, acesta este om al lui Hristos.

Parintele Mihail, Manastirea Antim

fragment din interviul acordat Malvinei Cervenschi, pentru Campania "Mame de Ingeri", prezentata la Jurnalul TVR
"Dumnezeu care nu voieste moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu si care aseaza lucrurile asa cum e mai bine pentru cei din jurul Lui, ingaduie si aceasta durere poate pentru a feri si pe prunc si pe parinti si pe cei din jur de o alta suferinta mai tarziu pentru ca Dumnezeu nu e un Dumnezeu al durerii sau al sadismului; El ingaduie acest lucru evitand pe mai tarziu durerea mai mare a parintilor. Dar e o durere mare, orice moarte a unui prunc in pantecele mamei sau imediat dupa nastere, inainte de botez.
Botezul, ca taina a unirii omului cu Iisus Hristos se aplica oamenilor vii, in putere, care doresc sa se apropie de Dumnezeu, sa-L cunoasca. Nasii dau marturisire pentru prunc iar un om in putere, marturiseste el insusi dorinta lui Dumnezeu. Insa atunci cand un prunc din ingaduinta lui Dumnezeu pateste aceasta experienta a mortii inainte chiar de a primi, de a gusta taina botezului si energiile dumnezeiesti, acest prunc nu e totusi indepartat de la lumina lui Dumnezeu, fiind intr-un loc luminos, intr-un loc in care Dumnezeu ii impartaseste binecuvantarea Lui!

E bine de stiut ca Dumnezeu ingaduie Botezul de Urgenta(Grabnic) facut chiar de mama pruncului, de medic, de asistenta sau de moasa, facand o cruce deasupra capului pruncului si spunand astfel: "Se boteaza robul lui Dumnezeu... In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, Amin! "

Si mama si tatal, de cand pruncul se zamisleste in pantecele mamei, sunt datori sa insoteasca viata pruncului cu ruga lor, sa-l mangaie, sa-l binecuvanteze si atunci pruncul salta de bucurie, simte afectiunea, grija si Dumnezeu de multe ori intareste binecuvantarea aceasta.

Chiar daca pentru parinti e foarte greu de indurat pierderea copilului mult dorit, binecuvantarea lui Dumnezeu asupra pruncului e posibila, Dumnezeu randuind o rugaciune pentru acesti prunci nepregatiti, nebotezati asa incat ei sa nu fie aruncati ca fragmente de tesut mort, incinerat, ci chiar ingropati cu o scurta rugaciune in cimitir. Este o slujba de iertare a pacatului stramosesc, de mangaiere si pentru parintii copilului care neavand pacat, au o incredintare ca Dumnezeu L-a primit in Lumina Lui, si asta e o mare intarire ca Dumnezeu are portile deschise pentru tot sufletul mai ales ca pe perioada sarcinii mama se inchina, vorbeste cu pruncul, se roaga pentru el si cred ca acest drum al dorintei mamei catre Dumnezeu ii deschide si pruncului drumul catre El chiar daca noi, in mod formal nu ajungem sa mai implinim randuielile de botez."

Să ne rugăm...

În aceste zile când mulţi semeni din nord-estul ţării sunt greu încercaţi de revărsarea nemiloasă a apelor să înalţam rugăciuni pentru oprirea ploilor,si ajutorarea fratilor nostr...

Sa ne rugam pentru ca Dumnezeu să caute cu milostivire spre creaţia Sa şi să oprească revărsarea apelor şi ploaia: 'Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru care odinioară ai ascultat rugăciunea râvnitorului Ilie, proorocul Tău, şi ai oprit ploaiapentru o vreme, şi acum Iubitorule de oameni, Făcătorule şi Milostive Doamne caută spre noi nevrednicii şi smeriţii robii Tăi şi spre smeritele noastre rugăciuni şi ca un Îndurat treci greşelile noastre îmblânzit fiind de singură iubirea Ta de oameni. Dă cer senin moştenirii Tale şi luminează soarele spre trebuinţa celor care cer de la Tine milă. Veseleşte faţa pământului pentru săracii poporul Tău, pentru prunci şi animale şi pentru toate celelalte vietăţi care se îndestulează prin bunăvoirea Ta şi le dă tuturor hrană la vreme'.

Traumele mamelor care îşi pierd pruncii

Când unei femei îi moare copilul, nici un cuvânt, oricât de iscusit, nu-i poate reda liniştea, şi cu atât mai puţin sufletul cel mic plecat de la viaţă. Ce-i poţi spune unei mame care a pierdut definitiv o bucată din fiinţa sa? Îşi va mai găsi vreodată liniştea? Cine şi cum o poate ajuta?
După părerea specialiştilor, mai mult de jumătate dintre românce s-au confruntat, cel puţin o dată în viaţă, cu pierderea unei sarcini, dependent sau independent de propria lor voinţă. Este impropriu spus că o mamă, al cărei prunc a murit în pântece, suferă mai mult decât o alta care a dat naştere unei vieţi rătăcite, la scurtă vreme, în umbra morţii. Durerea nu are grad de comparaţie, pentru că fiecare om simte în funcţie de barometrul sensibilităţii sale.
Cele mai multe dintre aceste femei, marcate pe viaţă de pierderea suferită, aşteaptă să treacă timpul - medic iscusit în bandajarea rănilor. Cât priveşte categoria româncelor cu frică de Dumnezeu, acestea iau calea bisericii şi ascultă sfaturile duhovnicului. Din nefericire, există şi categoria mamelor care se damnează, din cauza şocului prea mare. Aceste din urmă femei ar trebui să fie o preocupare pentru sistemul social, societatea civilă în ansamblul ei, cu atât mai mult cu cât numărul cazurilor a crescut, şi ca urmare a creşterii avorturilor, care apar, alarmant, de la cele mai fragede vârste.
"De ce Dumnezeu a hotărât aşa cu mine?"
Înainte de 1989, în maternităţi nu existau preoţi. Astăzi, ei sunt prezenţi şi în astfel de spaţii şi au misiune deloc uşoară. În măsura în care li se solicită ajutorul, duhovnicii răspund; nu insistă, nu forţează, aşteaptă şi, atât cât pot, ajută cu sfaturi de suflet. Părintele Valentin Chesaru este unul dintre aceşti duhovnici. Deşi slujeşte de numai doi ani în capela de la Spitalul Filantropia, preotul a reuşit să ducă în lumină sufletele multor mame traumatizate de pierderea pruncilor. "De cele mai multe ori, mamele vin şi cer ajutorul nostru, să ne rugăm, de fapt. Mamele aşteaptă de la noi multă mângâiere şi încurajare. Le sunt recomandate spovedania, participarea la sfintele slujbe şi discuţiile ca de la preot la credincios. Lectură duhovnicească şi multă, multă rugăciune. Felul în care aceste mame trec peste dramele lor depinde mult de mediul social din care provin, familial, cultura lor, dar şi de credinţa lor", spune preotul Chesaru. "De ce Dumnezeu a hotărât aşa cu mine?", este întrebarea pe care şi-o pun cel mai adesea mamele. Părintele Valentin Chesaru răspunde: "Creştineşte ar fi ca noi să reuşim să deschidem sufletul acestui om, astfel încât să uităm de suferinţa noastră proprie, şi să vedem suferinţa aproapelui. Abia atunci putem spune că omul face un pas spre vindecare, fapt care nu este atât de greu aici, în spital, pentru că femeile care au pierdut o sarcină, sau mai multe, sunt în salon cu alte femei care trec prin aceeaşi încercare. Există o solidaritate între aceste mame, care vin împreună la slujbă să se roage pentru copilaşii lor pierduţi şi îşi sunt, de multe ori, sprijin reciproc."
"Fiecare alege: merge la biserică sau la specialist"
Anca Braşoveanu, psiholog în cadrul Spitalului Filantropia, spune că mamele vin la consiliere, de regulă, după moartea fătului sau a copilului. De asemenea, specialistul adaugă că sunt foarte puţine mame care doresc consiliere înainte de naştere, iar în cazul în care acestea au nevoie de sfatul psihologului, în această perioadă, o pot face doar la cerere. Despre stările prin care trece o mamă al cărei copil s-a stins, psihologul Anca Braşoveanu explică: "Este o durere pe care ele o resimt ca pe o perioadă de doliu. Reacţiile unora sunt de negare, de blocaj, altele, din contră, se exprimă şi prin plâns, pe când, o seamă refuză să plângă. Depinde de tipul de personalitate al femeii, dar şi de înţelegerea situaţiei prin care trece. Fiecare alege: merge la biserică sau la specialist. Credinţa are un cuvânt foarte greu de spus. În cazurile în care avem de-a face cu o educaţie religioasă (vorbesc în mod deosebit de cea ortodoxă), unde avem familia tradiţională, extinsă, există un mare sprijin în acest cadru familial. În cazul în care nu există suportul interior al credinţei, mamele pot alege să fie sau să nu fie singure în astfel de momente. Aici apar vinovăţii, tot felul de gânduri, chiar despărţiri în cuplul respectiv. Toate aceste femei au nevoie să fie ascultate, susţinute emoţional de soţ, părinţi sau alte rude."
Femeia împarte vina cu bărbatul ei
Femeia care a pierdut o sarcină, dependent sau independent de voinţa proprie, este oprită de la împărtăşanie timp de un an. Preotul Valentin Chesaru, care crede că suferinţa poate fi şi spre îndreptarea omului, spre sănătatea lui sufletească, zice: "Dacă o mamă a pierdut copilul fără voia ei, atunci nu este condamnată, dar dacă nu a avut grijă, este considerată ucigaşă. Spune Sfântul Vasile cel Mare că uciderea cu voie este oprirea de la împărtăşanie 20 de ani, iar uciderea fără voie, 10 ani. Acum, depinde foarte mult şi de pocăinţa penitentului. Duhovnicul este persoana cea mai în măsură să prelungească sau să scurteze această perioadă de pocăinţă. Bărbatul este în aceeaşi situaţie, pentru că grija lui trebuie să fie pentru copilul nenăscut şi pentru femeie. Are şi el vina lui, ca şi la avort. Oamenii condamnă femeia, pentru că se aşteaptă ca instinctul matern să fie mai puternic decât orice altă părere a celor din jur."
sursa:Raluca BRODNER, Lumina

Să ne rugăm......

Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, în care îi spui cele mai ascunse tristeţi sau cele mai strălucitoare bucurii, în care te plângi Lui pentru o nedreptate sau te rogi ca cei dragi să fie feriţi de orice primejdii; în rugăciune îi spui de cine ţi-e dor şi chemi ajutorul îngerilor pentru cei aflaţi în impas. Lui îi spui toate grijile tale, toate dorinţele şi speranţele, Lui îi vorbeşti ca unui părinte drag şi Atotputernic, ca celui mai bun prieten. Ca un copil care, întorcându-se de la grădiniţă, spune dintr-o răsuflare tot ce a făcut în ziua aceea, tot astfel vino ca un copil în faţa Tatălui Ceresc şi, după ce spui rugăciunea Tatăl Nostru, continuă să vorbeşti cu El, povestindu-i despre tine, cerându-i ajutorul, protecţia şi rugându-L să te înveţe cum să te rogi cu adevărat. Când te rogi şi vorbeşti cu El, nu te mai gândi la nimic altceva, ca şi cum atunci exişti pe lume, doar tu şi Dumnezeu. Fii convins până în adâncul fiinţei tale că El ascultă fiecare rugăciune şi te iubeşte nespus de mult. Roagă-te în timp ce mergi la cumpărături sau pe drum spre şcoală, roagă-te când faci curăţenie sau când faci mâncare, roagă-te când te plimbi sau când eşti gata să adormi. Caută tot timpul să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi să-I vorbeşti, să-L rogi, să-I mulţumeşti.De exemplu, spune-I: "Doamne, cu voia Ta, acum fac de mâncare; trimite îngerii Tăi să mă ajute şi să sfinţească tot ceea ce fac şi tot ceea ce gândesc!" Apoi, tot ceea ce faci, fă în prezenţa Lui, adică dă-ţi seama că pentru El nu există pereţii sau tavanul care să Îl împiedice să te vadă. Dă-ţi seama că El te priveşte mereu, că deasupra capului tău se află de fapt un cer nesfârşit, plin de lumina şi bunătatea prezenţei Sale. Când faci de mâncare, fii atent la acest adevăr al prezenţei Lui şi la cerul nesfârşit şi plin de lumină care este deasupra ta.Toate mişcările tale vor fi atunci pline de o atenţie sfântă, ca un copil care ştie că se joacă în prezenţa mamei sale şi doreşte să o bucure. Nu lăsa grijile sau supărările să întunece bucuria comunicării cu Dumnezeu. Roagă-l pe El să îţi poarte de grijă, să rezolve tot ceea ce ţi se pare greu şi încurcat şi vei vedea că prin puterea comunicării tale cu Dumnezeu nimic nu va mai fi greu sau trist.Roagă-te cu adevărat şi cu stăruinţă. Dumnezeu revarsă harul şi pacea unei fericiri cereşti peste sufletul şi peste viaţa celor care se roagă. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie, în care ne asemănăm îngerilor şi sfinţilor.

Dumnezeu ne stă împotrivă!

Pe Dumnezeu nu-l păcăleşte nimeni şi nici nu se lasă batjocorit. Este legea duhului care oriunde se naşte mândrie să existe izbitura de zidul despărţitor între noi şi Dumnezeu. Ori de câte ori ne vom considera mai buni decât alţii, ignorând întru totul dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos şi neputincios, de atâtea ori ne vom pune împotriva lui Dumnezeu, vom deveni vrăjmaşi mincinoşi ai Domnului!




Mândria este o boală grea. Toţi suferim de mândrie într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul mândru nu aşteaptă lauda Domnului, ci se hrăneşte din iluzia falselor împliniri şi onoruri omeneşti, lipsite de orice valoare. Omul mândru se hrăneşte cu nonsensuri, cu himere. Omul mândru se hrăneşte artificial, de aceea şi boala lui se agravează pe măsură ce se afundă tot mai mult în minciuna pe care ajunge să o creadă el însuşi tocmai pentru a nu-şi lăsa nici măcar o clipă orgoliul neatins, neînjosit de lumina adevărului.



Mândria l-a despărţit pe Adam de Dumnezeu şi a dat naştere unui nou destin antropologic. Omenirea a primit pilda Domnului Iisus Hristos înfăţişată apoteotic în Jertfa de pe Cruce care reprezintă chipul desăvârşit al smereniei şi al iubirii! Hristos, acest Dumnezeu înjosit de orice sentiment de mândrie din inima noastră, ne-a arătat calea prin care omul recuperează distanţa dintre el şi Dumnezeu.



Smerenia, opusul mândriei, se concretizează în acea stare harică în care omul nu mai primeşte gândul că ar avea vreo importanţă specială. Smerenia este curăţie a sufletului pe care nu-l mai tulbură nici impresia că ar fi cineva, nici impresia că alţii sunt mai păcătoşi şi mai slabi decât el, nici convingerea că ceea ce face el este de valoare, iar ceea ce fac alţii nu reprezintă nimic.
Smerenia nu-l va lăsa pe om să-l judece pe semenul său! Judecata şi grăirea de rău sunt forme evidente de mândrie! Mândria este impulsul din care se naste cleveteala şi judecata. În fapt, acest lucru are şi o altă explicaţie. Omul mândru nu se poate simţi bine dacă nu se raportează la ceilalţi într-un mod specific pe care-l caracterizează dispreţul faţă de semeni.



Convingerea mea este ca un om mândru este un om foarte slab. Spun unii: „Are cu ce se mândri, de aceea este mândru”! La acest cuvânt să se ia aminte la îndemnul Sf. Apostol Pavel: „ Iar mie, să nu îmi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” ( Galateni 6,14). Acesta este marele adevăr pe care în mândria noastră îl nesocotim fără încetare.



Şi ne mirăm că nu simţim harul lui Dumnezeu, ne mirăm că nu arde inima în noi la rugăciune, ne mirăm că sufletul nostru nu trăieşte focul pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ şi să ne încălzească sufletele cu bucuria adevăratei împliniri duhovniceşti. Nu e de mirare! De aceea, cuvine-se să ne aducem aminte şi să mărturisim zilnic în rugăciune lui Dumnezeu părţile noastre rele şi să-L rugăm să ne vindece bolile sufletului, dar mai ales mândria. Să nu existe zi în care să nu aducem Domnului rugăciunea de a ne vindeca de mândrie, căci de aici porneşte adevărata sporire duhovnicească.
Harul îl primesc doar cei smeriţi. Cei smeriţi, pe cât de neînsemnaţi par în ochii acestui „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12, 39), pe atât de valoroşi sunt înaintea Domnului şi a celor care au învăţat să descopere tainele dumnezeieşti acolo unde ochiul omului mândru nu ştie a pătrunde înţelesurile. Omul smerit este un om care trăieşte în adevăr! Omul mândru trăieşte şi se îmbată cu minciuna că este valoros prin el însuşi. Omul smerit trăieşte în conştiinţa deplină a dăruirii de care se bucură din partea lui Dumnezeu.



Smerenie şi mândrie! Adevăr şi minciună! Împlinire şi nefericire! Un om care crede că valoarea lui vine din lucruri sau din anumite poziţii sociale este un om care face eforturi uriaşe să ignore golul sufletesc pe care-l trăieşte, neîmplinirea care îi inunda întreaga fiinţă şi pe care încearcă să o acopere cu tot felul de surogate. E ca sacul peticit şi învechit, pe care-l lipeşti într-un loc şi plesneşte într-un alt loc şi tot aşa…..



Răsplata smereniei este harul, apropierea de Dumnezeu, mântuirea! Omul smerit este chip luminat de Dumnezeu cu har şi pace, inspiră dragoste, respect, linişte Mândria pune în mişcare toate puterile sufleteşti până la epuizare şi înecarea în patimi! Mândria însăşi este hrana tuturor patimilor şi ucigătoarea sufletului. Omul mândru este un om sluţit de minciună, un om urât, dizgraţios, un om care nu se va pute mântui pentru că mândria împiedică lucrarea harului mântuitor.
Merită să fim mândr?!

Astăzi suntem în Duminica a IV-a după Rusalii

Astăzi, 20 iunie, Biserica Ortodoxă se află, în Duminica a IV-a după Rusalii. În această zi, Sfinţii Părinţi au rânduit să se citească la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică de la Matei capitolul 8, versetele de la 5 la 13, în care ni se relatează minunea vindecării slugii sutaşului. Sfânta Evanghelie de astăzi prezintă cum Mântuitorul, a vindecat pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lângă Marea Galileei. Această minune însă are câteva caracteristici aparte. Ea s-a săvârşit datorită credinţei dregătorului roman păgân. Apoi este posibil ca şi sluga lui, care zăcea în casă bolnavă, era tot păgân, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mântuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întâmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvârşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în Dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mântuitorul, cu multă blândeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea! Aşadar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea şi multă smerenie. Avea credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, avea smerenia sincera ,mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pământ. Acest om, păgân după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mântuitorul îl laudă în public, zicând: „Adevărat grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!” Credinţa şi smerenia lui l-a mântuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Pe cine a iertat Iisus?

Evanghelia prezintă o imagine inedită a lui Dumnezeu! Dumnezeu Se coboară printre oameni şi pătrunde în toate mediile sociale, de la mai marii poporului până la cei mai decăzuţi oameni, desfrânate, tâlhari, hoţi. Iisus mănâncă şi bea cu toţi aceştia, nu precum mâncau şi beau ei, ci precum se cuvine să mănânce şi să bea un om cuvios, dându-le astfel pildă de purtare şi simţire.
Dar iată că ceea ce aveau mulţi hoţi şi multe desfrânate, nu aveau mai marii farisei! Ceea ce aveau oamenii simpli, nu aveau cei care se credeau mari slujitori ai lui Dumnezeu, cei care credeau că-L cunosc şi-L urmează pe Dumnezeu. Şi ce anume nu aveau? Nu aveau POCĂINŢĂ! Se credeau drepţi, n-aveau nevoie să îi înveţe nimeni! Din această trufie, mândire, din acest orgoliu stupid s-a născut rezistenţa faţă de Cuvântul Adevărului!
Toţi suntem păcătoşi, mai mult sau mai puţin! Diferenţa dintre noi o face starea de păcătoşenie şi pocăinţa! Cu cât pocăinţa este mai mare, cu atât şi starea de păcătoşenie se minimalizează. Şi ce este pocăinţa? Pocăinţa provine de la cuvântul grecesc metanoia şi înseamnă schimbarea minţii! Iată, pocăinţa începe de la gândire! Să nu mai gândesc aşa, să nu mai gândesc minciuna că păcatul mă face fericit! Să nu mai gândesc că fără Dumnezeu viaţa mea se va împlini! Să nu mai gândesc rău despre fratele meu! Să nu mai poftesc tot felul de lucruri rele în mintea mea! Apoi, toate aceste gânduri trebuie să ajungă la nivelul inimii, să simt din inimă părerea de rău pentru ceea ce am făcut şi să simt cu toată inima că vreau să fiu un om nou! Întărit prin gând şi simţire încep lupta cu păcatul prin spovedanie, rugăciune şi ajutat de Sfintele Taine ale Bisericii.
Atât Evanghelia cât şi vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de exemple! Ele ilustrează cum un om poate să se înnoiască! Să devină un om nou, un alt om! Nu a fost om care să se pocăiască, să se întoarcă la o viaţă nouă, curată, împreună cu Dumnezeu, pe care să nu-L fi primit Dumnezeu, pe care să nu-L fi iertat Dumnezeu şi căruia Dumnezeu să nu îi fi dat bucuria cea adevărată!
Domnul Iisus Hristos a arătat chiar şi pe cruce cum se poate mântui un om şi care este atitudinea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Între cei doi tâlhari răstigniţi dăruieşte mântuirea celui ce o voieşte şi se pocăieşte din adâncul inimii! Mişcat de dumnezeirea lui Iisus, de bunătatea Lui, unul dintre tâlhari şi-a recunoscut vinovăţia, păcatul pentru care primea pe bună dreptate moartea! Şi în acelaşi timp, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, în Împărăţia Sa! Pe acesta l-a iertat Iisus! Pe cel care şi-a cunoscut păcatul său, şi-a mărturisit vinovăţia şi dreptatea pedepsei şi care a cerut iertare şi mântuire!
Celălalt tâlhar nu a primit nimic, pentru că nu a cunoscut nicio clipă de pocăinţă! L-a batjocorit pe Dumnezeu prin mândria lui, prin cuvântul lui, deşi moartea îi înghiţea trupul şi sufletul! Şi a murit în păcatul său, căci nu a voit să-L dea lui Hristos ca să nu mai fie păcatul acela! Nu s-a mărturisit! Iată aşadar puterea mărturisirii cu pocăinţă şi smerenie! Aduce iertarea! Singura cale de a dobândi iertarea!

“Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri” ( Ps 17,29-30).

Timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată!

,,Precum v-am spus adesea, s-ar cuveni ca pentru împărtășit să țineți seama nu de sărbători, ci de curăția conștiinței și atunci să vă atingeți de Sfânta Jertfă. Căci cel vinovat și pătat nu se cuvine să se împărtășească nici sărbătoarea cu acest sfânt și înfricoșător Trup, cel care însă este curat și spălat de păcatele sale prin căință desăvârșită, acela e vrednic să se împărtășească cu dumnezeieștile taine și să se bucure de darurile lui Dumnezeu, atât în zi de sărbătoare, cât și în orice alt timp, de vreme ce timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată. Te poți împărtăși rareori, odată în an, sau chiar odată la doi ani, dar dacă te-ai împărtășit cu nevrednicie, totul este în zadar, pe când dacă te apropii deseori, dar cu vrednicie, poți fi sigur de mântuire”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia V, la I Timotei