Testamentul Părintelui Mitropolit Bartolomeu

T E S T A M E N T Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară: Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale. Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”. Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni. Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”. Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens. Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne pe loc. Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp. Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de nici un fel. La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea: 1. Pictarea catedralei în tehnica mozaic. 2. Radio Renaşterea 3. Revista TABOR 4. Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu” 5. Policlinica „Sfântul Pantelimon” 6. Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik. 7. Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin 8. Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni 9. Grădiniţa „Sfântul Stelian” Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit. Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi. Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament. Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit. † BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

LEUL ARDEALULUI S-A DUS LA LEUL DIN IUDA – BARTOLOMEU ANANIA

În Vechiul Testament s-a prevestit despre Leul din Iuda, Cel care va jefui Iadul de prada sa, Cel care va mânca popoarele duşmane Lui, va sfărâma oasele lor şi va săgeta pe toţi vrăjmaşii Săi. Această viziune a lui Mesia ca Împărat puternic şi pedepsitor, ca Împărat Judecător şi Mare Stăpân este, din păcate, aproape ştearsă din gândirea şi viaţa creştinilor de azi. Bolnavi de pietism şi de laşitatea murdară a celui care pupă tălpile străinilor şi îşi snopeşte fraţii, cei mai mulţi dintre cei care îşi spun azi creştini au uitat că sunt ostaşii Împăratului împăraţilor. În numele unei umilinţe doar cu numele creştină şi al unei toleranţe izvodite de Satana ei calcă neîncetat peste jertfele Sfinţilor lui Dumnezeu ca să se poată bucura cât mai mult de plăcerile păcatului. Trufia de a părea smerit este doborâtă numai de aceea de a nu lăsa pe alt creştin să pară mai mare, să aibă dreptate, să fie mai duhovnicesc. În asemenea ocean de cuminţei mai toate vocile cântă la unison până şi imnurile răzvrătirii împotriva sistemului, aşa cum îi învaţă sistemul, fără cea mai mică înţelegere a absurdităţii gestului. Şi curajul câtorva creştini care mai ştiu în ce cred este spurcat îndată şi în primul rând de „fraţii întru Hristos”, cu vorbe ca „trufie”, „bravadă”, „lipsă de smerenie” şi altele mai rele, uitându-se cu totul de viaţa şi mărturia sfinţilor din primele veacuri. Uitând şi astupându-şi urechile la glasul lui Hristos, Cel care a tot zis, „Îndrăzniţi!”, „Nu vă temeţi!”, „Dacă pe Mine m-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”. Cuminţeii vor o mărturie laşă, la firul ierbii, sau chiar sub el dacă se poate, un ascunziş de cârtiţă oarbă, ce iese din ascunzişuri numai noaptea şi nu se aude niciodată. Hristos însă, ce ne cere şi ne porunceşte? Uimitor! (pentru „cuminţei”)

Voi sunteţi lumina lumii! Nu poate cetatea din vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind oamenii făclia s-o pună sub obroc ci în sfeşnic, să lumineze tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri!

Nu cuminţenie tâmpă! Nu ascunziş din care se iese doar când nu e primejdie! Ci mărturisire deplină şi neîncetată, prin lupta noastră împotriva patimilor şi păcatelor. Şi, la nevoie – după a Sa înţelepciune ivită – şi prin cuvânt. Dar întâi prin războiul cel greu împotriva lanţurilor răutăţii care înrobesc sufletul. Asemenea lui Hristos, creştinul trebuie să fie şi miel, dar şi leu! Demnitatea fiului de Împărat se cere de la fiecare creştin. A duce războiul cel cumplit dinlăuntru este poruncă sfântă şi prima lucrare ce ni se cere. Doar din aceasta poate ieşi lucrarea cea bună în afară! Dar asta nu vor să înţeleagă şi să primească cei care ascund împăcarea cu păcatul prin fardurile groase ale pietismului şi aşa-zisei toleranţe – toleranţa fiind alt nume al desfrânării, după cum „casă de toleranţă” este alt nume al bordelului. Ei sunt întâi lipsiţi de iubire faţă de propriul suflet, pe care nu luptă cu adevărat să-l elibereze din stăpânirea răului. Şi, lipsiţi de iubire faţă de ei înşişi, cum ar putea avea adevărata iubire faţă de ceilalţi? Doctorul care dă medicamente amare este pentru ei un sadic, iar chirurgul care taie părţile putrezite un mutilator şi un criminal. „Iubirea este”, strigă ei în cor, „să spui bolnavului că e bine să fie bolnav, să numeşti bolile diversitate şi să tolerezi infecţiile şi putrefacţia”. Laşi gata să lovească în cei care iubesc, dar supuşi în faţa celor stăpâniţi de ură, ei sunt oricând pregătiţi să facă rău în numele binelui şi să se lepede de Hristos în numele lui Dumnezeu. Dacă ar putea, ar astupa cu plumb încins gurile mărturisitorilor, explicând apoi că fac aceasta din iubire pentru cei „afectaţi” de cuvintele mărturisitorilor. Dar dragostea pe care ei pretind să o răspândească este doar o otravă ale cărei culori se schimbă între sentimentalismul ieftin şi făţarnic şi ura iezuito-luterană faţă de cei de altă părere. Năuciţi şi chiar înspăimântaţi de aceşti înşelaţi-înşelători creştinii de rând se sfiesc să mai fie creştini, să mai trăiască şi să mărturisească Adevărul – deşi fără trăirea şi mărturisirea Adevărului nici nu ne putem numi creştini.

Şi totuşi mai sunt păstori!

Mai sunt din cei care îşi pun viaţa pentru turma lui Hristos!

Chiar într-un veac de apostazie făţarnică, zisă „cuminţie”, mai sunt cei care pot ridica glas de leu – şi blând şi cutremurător de puternic totodată – întru mântuirea lumii!

Aşa au fost sfinţi mărturisitori ca Valeriu Gafencu, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor, Ilie Cleopa şi mulţi, mulţi alţii.

Aşa a fost uimitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu o mărturie zguduitoare în inima unei puteri satanice.

Aşa a fost minunatul Valeriu, Bartolomeu Anania, Leul Ardealului, cel care a ştiut să ţină fruntea sus în vâltoarea unui ev dement şi laş.

Şi, care, după toţi cei dinainte, a plecat şi el acum în ceruri, să se bucure pentru totdeauna de lumina Stăpânului său, Leul din Iuda, Iisus Hristos, pe care cu atâta dăruire l-a slujit.

Cât de măreaţă a fost chiar şi umbra Leului din Ardeal, în chiar iarna vieţii sale! Câtă putere a ştiut să adune din puterea Stăpânului! Asemenea tărie a avut glasul său încât străpungea şi cele mai împietrite inimi! Şi unde nu a răsunat! Pe sălile Sinodului sau în bisericile Transilvaniei, în aule şi amfiteatre, pretutindeni unde Cuvântul putea fi rostit, cu vreme şi fără de vreme.

Şi câtă dulceaţă a avut cântecul său! Din Rotonda plopilor aprinşi până în cântecul Mioriţei ananiene, din diortosiri până în predici, rostirea românească cea mai frumoasă a răsunat neîncetat în scrierile sale! Dragostea sa pentru Neamul Românesc nu a fost doar cea a omului simplu ci, deodată, neexclusiv, şi cea a cărturarului adevărat şi artistului înnăscut.

Greşeli? Desigur a avut!

Dar a avut şi o tărie de a şi le duce cu adâncă demnitate. Nu expunându-le în false confesiuni publice, alimentatoare de trufaşă şi mincinoasă umilinţă şi tăietoare de pocăinţă, nici ascunzându-le fricos, cu lăcomia de a părea ce nu este. Ci doar purtându-le, purtându-le mereu, ca pe o cruce firească, firească şi proprie, cu o bărbăţie tare şi plină de eroism. Şi, prin aceasta, dând încă o mărturie – sau mai multe – despre felul în care se cuvine creştinului să îşi ducă în lume şi cele bune, şi cele rele: cu demnitate, cu tărie, cu mult curaj şi cu înţelepciune. Şi cu ochii ridicaţi mereu, dincolo de zări, către Cerurile cele veşnice.

Într-adevăr, a fost un leu. Un om care, deşi părea foarte liniştit atunci când îngrijorările şi certurile erau prea mărunte, se ridica deodată cu o putere uimitoare atunci când credea că este într-adevăr nevoie. Atunci se schimba deodată şi îşi arăta acea tărie, acea putere, care a impus de-a lungul a aproape 90 de ani chiar şi vrăjmaşilor săi. Şi totdeauna de-a lungul acestor ani a avut, lucru atât de rar şi de preţios în aceste vremuri de „cuminţenie” tâmpă, a avut curajul părerii proprii, asumată până la capăt.

Dar acum a plecat de aici! Leul din Ardeal a plecat la Leul din Iuda! Şi câtă măreţie şi frumuseţe este în această întâlnire, nu se poate, aici, spune. Din slava Leului din Iuda a izvorât slava Leului Ardealului, iar Leul Ardealului şi-a închinat slava sa Leului din Iuda. Iar Cel care slăveşte pe cei ce Îl iubesc, primeşte în lăcaşul Său ceresc pe unul care L-a iubit şi L-a slujit cu o tărie şi o demnitate rară, un adevărat ostaş al Său, un adevărat ucenic al Său.

Voi sunteţi lumina lumii! – ne strigă şi ne porunceşte Hristos, înălţându-se măreţ peste genunile Cosmosului şi Timpului. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!

Şi în ceata celor care au luptat cu adevărat spre a împlini această poruncă sfântă s-a adăugat, iată, deplin, până la capăt, şi Înaltul Bartolomeu Anania.

Cel care a fost un stâlp al Bisericii şi o lumină pentru mulţi s-a mutat la Ceruri. Lumina sa nu s-a stins, ci s-a mutat. Şi de aceea, pentru foarte mulţi dintre noi, creştinii mai slabi, este greu de zărit. Obişnuiţi să avem privirile în jos – deşi făgăduim adesea că vom avea inimile sus, către Domnul – nu suntem învăţaţi să desluşim aşa cum se cuvine luminile cereşti. Sfinţii ultimilor ani, de la Valeriu Gafencu, Daniil Tudor sau Ilie Lăcătuşu până la Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu ori Sofian Boghiu, lumini minunate ale lui Hristos, prea puţin luminează sufletele noastre. Şi nu pentru că nu ar străluci cu multă putere, ci pentru că privirile noastre nu se înalţă aşa cum se cuvine. Poate ne trezim! Poate învăţăm să ne ridicăm ochii şi mai ales inimile către Domnul! Acolo, alături de tronul Său, vom vedea şi luminile adevărate ale Neamului Românesc. Nu lucirile înşelătoare ale înşelaţilor care se dau mari şi luminaţi în această lume, o clipă, înainte de a se prăbuşi în genunile întunericului nesfârşit. Ci luminile sfinte şi veşnice ale celor care L-au urmat pe Hristos, după a lor putere, plinită fiind lupta lor de atotputernicia Dumnezeului Om. Ale celor care, prin ascultarea faţă de Mielul-Leu, prin statornicia în ucenicia faţă de Acesta, prin jertfa şi jertfele vieţii lor, au izbutit să zidească, neîncetat, România Cerească. Adevărata Românie, a martirilor şi eroilor, a călugărilor şi mirenilor trăitori, a curajoşilor mărturisitori români ai Credinţei lui Hristos Iisus. Alături de Tronul Fiului lui Dumnezeu străluceşte această Românie Veşnică, în care s-a aşezat de acum şi Leul Ardealului, Bartolomeu Anania.

Veşnică să îi fie pomenirea!

de Pr. Mihai-Andrei Aldea



sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/02/03/leul-ardealului-s-a-dus-la-leul-din-iuda-bartolomeu-anania/

IPS Bartolomeu, a plecat la Domnul!+

Frati ortodocsi, am pierdut un om si un pastor minunat!
Supranumit "Leul Ardealului", pentru intransigenţa şi conservatorismul privind apărarea valorilor ortodoxe, un om cu coloana vertebrala, nobil si demn, un model de netagaduit a ceea ce inseamna sa fii ortodox adevarat in zilele de astazi.

Intr-una din cartile sale, IPS Bartolomeu spunea ca "Imparatia Cerurilor este o realitate despre care, dupa doua milenii de teologie crestina, cunoastem mai putin decat talharul de pe cruce". Iata, a venit vremea ca sfintia sa sa cunoasca lamurit ceea ce noi inca vedem "ca prin ghicitura".
Laudele deşarte nu-şi au rostul, nu l-am cunoscut decât din vedere, de la distanţă, din TV l-am mai ascultat la câteva Sfinte Liturgii cuvinte duhovniceşti la sfârşitul liturghiei şi la radio de câteva ori. E trist că am rămas mai singuri, ca nişte copii carora ne-a murit străbunicul. Nu ştiu dacă l-am iubit sau nu cu adevărat. Că aşa doar vorbe deşarte, e uşor a spune, dar inima, inima mea nu ştiu cât de mult a fost alături de dansul, nu doar acum la final, ci în toată viaţa lui, căci ştiu de dansul de prin 2000, când l-am văzut la Catedrală si de atunci l-am urmărit de la distanţă, aşa din curiozitate, ce mai face şi ce mai spune,i-am ascultat predicile , multe lucruri bune a făcut, şi a spus... taine cu mult tâlc...Chiar şi acum pe patul de moarte a spus o proorocie în ceea ce-l priveşte, încă de pe patul de spital din străinătate... ''Aş vrea să mor acasă'', adică în România... Şi Domnul a hotărât ceea ce e mai bine pentru sfintia sa , căci nu vrea Domnul jertfe şi suferinţă şi chinuri, căci Inaltul a suferit multe chinuri pentru Hristos la viaţa sa, hăituiala comunistă, temniţă, batjocuri, umilinţe, şi nu mai avea sens să-l lase Domnul să mai sufere iarăşi, şi iarăşi căci crucea lui a fost înaltă şi de fier, cruce grea şi cumplită... Aşa că nu am ce să plâng, nu am ce, şi nici nu ştiu dacă nu cumva ar trebui să mă bucur şi să mă veselesc, să dănţuiesc înaintea Domnului, aşa ar fi, doar că nu se cuvine... şi eventual aş plânge mai mult pentru noi cei rămaşi de izbelişti... căci el iubea şi mângâia pe toţi ciungii şi cocoşaţii şi bolnavii şi piticii şi urâţii... Am fost martora odată la catedrală şi mult m-am mirat cum voiau ei sărmanii să fie mângâiaţi de Inaltul ... Şi dansul i-a mângâiat fără aere de mitropolit,cum vedem azi , ci era aşa ca un frate mai mare şi mai bătrân, dar în aceiaşi durere cu ei... m-am mirat mult atunci... si ma minunez si azi cand vad cum mai marii nostri au uitat sa mai iubeasca pe cel in suferinta ,poate isi amintesc de Craciun ,dar doar pentru as satisface orgoliile personale...Ce să spun, de faptul că întotdeauna a fost demn şi serios şi smerit? Că a avut atitudinea cea mai dârză în această perioadă de 20 de ani de aiureală politică, iar în cei 42 de ani de dinainte de '89 a fost mereu stindardul răbdării ciumei comuniste până la sfârşit... căci primind un vis ca să nu ajungă povară, el nu şi-a scos amândoi ochii aşa cum a avut intenţia în puşcăria cea mai grea în care a fost băgat pe nedrept, ci sora lui cea oarbă ce trecuse la Domnul i-a apărut în vis şi amândoi pe o plută ce urca râul Bistriţa i-a spus că nu e bine să fii povară nimănui, şi iată nici pe ultima sută de metri Domnul nu a lăsat ca să ne fie povară. O ce dulce povară... Doar că nu mai au astăzi copiii responsabilitatea cea sfântă pentru străbunici şi bunici, aşa că el şi Dumnezeu ştiind acest lucru, au hotărât să nu ne mai apese cu un bătrân bolnav şi neputincios.
Cu adevarat a plecat la Domnul...
.. trecându-l cu demnitate Domnul la cele de sus, la cele cereşti.
ÎnaltpreasfinȚitul BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului Și Clujului
Și Mitropolitul Clujului, Albei, CriȘanei şi MaramureȘului
18 martie 1921 – 31 ianuarie 2011)


''Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.


Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit”.

Sfanta Ecaterina

In Cetatea Alexandriei a rasarit
Un crin alb cu miros duhovnicesc
Din neam imparatesc odraslit,
Sub lumina cereasca inflorind firesc.
Fecioara purtand numele Ecaterina,
A fost inzestrata cu daruri neasemuite,
Si la pagani le-a aratat lumina
Punand apa la sufletele ofilite…
Intelepciunea ei intrecea inchipuirea
Aprofundase in Virgiliu, Aristotel, Homer
Prin Hipocrate, Asclipie a avut pornirea,
Intelepciunea lumeasca a ingradit-o cu fier!
Cand familia ei a dorit sa o logodeasca
Cu vreun tanar intelept, bogat si frumos,
Fecioara nu a vrut sa se pangareasca
Ci s-a afierosit cu iubire lui Hristos!
Frumusetea si intelepciunea i-au indemnat
Pe multi sa o ceara in casatorie
Dar la nunta lumeasca nu a visat
Ci a cautat nesfarsita,cereasca bucurie.
Dupa ce a fost botezata in dreapta credinta
Ecaterina slujea cu drag Domnului Hristos,
Si tasnea intelepciunea din a ei fiinta
Era ca si crinul cel mai tamaios.
Cand imparatul Maximin cel pagan
Jertfea idolilor ducand la ratacire
Ea i-a descoperit bezna lumescului stapan
Si pentru aceasta a fost pusa in osandire.
Prin multe viclesuguri a vrut sa o intoarca
Nebunul imparat de la a ei neclintita credinta,
Dar inima ii batea ca a manastirii toaca
Si vibra pentru Hristos din intreaga-i fiinta.
Din lanturile reci si grele ale intemnitarii
A adus multe,multe suflete la credinta
Imparatesei Augusta i-a daruit credinta eliberarii
I-a strecurat in inima cereasca dorinta.
Cu darul ritoricesc pe filozofi i-a biruit
Aratandu-le Calea cea imparateasca
Si din ei mucenici Domnului i-a facut
Fiindca Maximin in foc i-a pus sa-i topeasca.
Nu i-a stat impotriva nici un intelept
Cu stiinta cea desarta, pamanteasca

Ia-i invins demonstrandu-i ca este nedrept
Cand pe idoli vroiau sa ii cinsteasca.
Nesuferind imparatul a ta intelepciune
Nici frumusetea ta cea cucernica
Prin chinuri grele au vrut a te rapune
Dar te-ai oferit lui Iisus Hristos mucenita
Acum in Cer slujesti si te inchini
Slavitului imparat si Sfintei Nascatoare
Prin rugaciuni vino sa ne alini
Ca sa primim cereasca indurare.

sursa:de Maria-Lucia Cornea

Despre viața ascunsă în Dumnezeu,...

Deci, dacă darurile aduse pe jertfelnic, pâinea și vinul, prefăcute de preoții bine-cinstitori/drept-credincioși (eusebon) în Trupul și Sângele lui Hristos prin venirea Preasfântului Duh sunt și se numesc cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos sfințite de preoți ortodocși credincioși, dar cineva nu le primește, nici nu vine la ele, ci se abține de la împărtășirea lor, oare nu le socotește scârboase? Oare nu are despre ele bănuieli rătăcite? Oare nu-L socotește din această pricină rătăcitor pe Hristos Însuși, ca iudeii? Prin faptul că se abține de la Sfintele Daruri nu se separă oare în chip evident de Hristos, judecându-l și osândindu-L pe Hristos? Oare nu-L pălmuiește, nu-L lovește, nu-și râde și nu-și bate joc de El? Înțelegeți limpede fărădelegea, frații mei rogu-vă. Luați seama întocmai la cele spuse de mine. Sfintele daruri săvârșite de preoții ortodocși se fac Trupul și Sângele lui Hristos, ajungând aceasta prin invocarea rugăciunilor și venirea Duhului Sfânt. Așa stând lucrurile și așa cugetând și crezând noi, cine nu se împărtășește din această Împărtășanie mântuitoare, ci le întoarce spatele, nu fuge oare de ele în chip vădit ca de o pâine comună și un vin comun? Nu calcă în picioare Trupul și Sângele Domnului? Nu le socotește incapabile de a primi sfințire?
,,Haine” ale lui Hristos sunt creștinii care prin petrecerea lor aici încercuiesc de jur-împrejur trupul lui Hristos, adică Biserica, și-L acoperă prin păzirea celor dumnezeiești potrivit predaniei (tradiției). Iar ,,cămașa” lui Hristos e arhieria țesută de sus până jos și lucrată de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, toți să știe în mod exact că aceia care în vremuri de ortodoxie opresc pe creștini să intre în biserică și-i îndeamnă să se abțină de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine și de la celelalte sfințiri și nesocotesc preoția și, pe cât pot, depun preoții vrednici și-și arogă preoția ca pe un sorț rezervat lor înșiși și se numesc preoți numai pe ei înșiși, aceștia loviți de lancea iubirii de slavă și a iubirii de câștig, nu sunt monahi, nu sunt preoți, nu sunt arhierei, ci rătăciți și călcători de poruncă, dușmani și oșteni care au socotința și purtarea iudeilor. Căci așa cum cei ce L-au batjocorit pe Hristos s-au separat de El, tot așa și cei ce întorc spatele Sfintelor Daruri sfințite de preoți ortodocși ca unor lucruri comune, s-au făcut străini de Hristos ca unii care ocărăsc și ei ca niște bețivi pe Hristos Însuși.
sursa:Sf. Teolipt al Filadelfiei, ''Despre viața ascunsă în Dumnezeu.''

''Comunismul a umplut cerul de sfinţi!",

''Comunismul a umplut cerul de sfinţi!", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dar românii nu i-au trecut încă în calendar, sfinţii temniţelor. În timp ce Rusia a canonizat peste 1.000 de noi martiri ai perioadei comuniste, în frunte cu ţarul Nicolae şi familia sa exterminată de comunişti, noi aşteptăm.Biserica Ortodoxă Română este mai prudentă în a declara sfinţi, lăsând vremea să arate roadele sfinţeniei acestora. Încet-încet, dincolo de prudenţa eclesială, începe să se manifeste în popor cultul martirilor pentru Hristos din închisorile comuniste. Se fac pelerinaje la locurile unde ei au îndurat o viaţă de chin omenesc, dar plină de dragoste creştină faţă de colegii lor şi faţă de torţionarii lor. Se pictează icoanele lor, se scriu cărţi despre vieţile lor. Există acatistul Sfântului Nou Mucenic Valeriu (Gafencu), dar şi unul al tuturor martirilor din comunism, s-au pictat icoane ale sfinţilor din închisorile comuniste.
La Râpa Robilor de la Aiud, unde erau îngropaţi la comun deţinuţii care îşi dădeau duhul în bătăi şi alte chinuri, s-a ridicat o mănăstire spre pomenirea lor. Osemintele deshumate au fost aşezate într-un osuar al mănăstirii, dar încă nu sunt cinstiţi cu slujbe, nu sunt în racle, pentru că trebuie recunoscut oficial cultul lor. Aceste rămăşite pământeşti au început să facă miracole.
Nu există carte de memorii ale temniţelor comuniste care să nu îl amintească pe Valeriu Gafencu. Cel care a lansat despre el sintagma „sfântul închisorilor" a fost părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii", părintele de la Rohia fiind şi el unul dintre pătimitorii de atunci. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, închis în mai multe rânduri de comunişti, spunea că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu".
ÎPS Bartolomeu Anania afirma că Valeriu era un trăitor „pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste".
Avea 20 de ani în 1941, când a fost arestat şi con­damnat la 25 de ani de temniţă pentru vina de fi avut legături cu Frăţiile de Cruce. Valeriu venea din Basarabia, născut în comuna Sângerei, judeţul Băl­ţi. Tatăl său fusese deputat în Sfatul ţării şi vo­ta­se Unirea Basarabiei cu România în 1918, iar la ocu­pa­rea Basarabiei de ruşi, şi-a adus familia în Ro­mânia, iar el s-a întors la Chişinău, din patriotism. A fost deportat în Siberia, unde a murit după un an.
Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine, scrie despre Gafencu: „El avea o orientare şi atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau (...). În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă".
În închisoare, Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, a avut lecturi teologice, a făcut cercetări ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, s-a adâncit în rugăciune. În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii ceva mai lejere, întemniţaţii aveau voie să meargă la capela închisorii duminica. Aşa se face că s-a creat acolo o adevărată „lavră" monahală. Dacă înainte de a intra în închisoare Valeriu Gafencu era un om credincios, în detenţie a devenit un adevărat trăitor al ortodoxiei. Era atât de preocupat de starea sa lăuntrică, încât pe mulţi îi şoca.
Programul zilnic al lui Valeriu Gafencu era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea metanii, în funcţie de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti", povesteşte Ianolide.

Din destăinuirile lui Ianolide mai aflăm:
„În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oa­re­care libertate. Munca era epuizantă, mâncarea in­su­ficientă. Ţara se socializa. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dum­ne­zeu (...). Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dea­luri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se ră­pit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în si­ne, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu în­sufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dum­­nezeu".
În 1948, un politruc sovietic a venit să-l ducă în URSS pe Valeriu cu pretextul că acesta este originar din Basarabia, dar el a răspuns că ade­vă­­­­rata libertate a lui este în suflet.

Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată". În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura, iar când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte şi în suflet.

În toamna lui 1949, Valeriu Gafencu a avut o primă criză de hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar şi a căzut la pat. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
În mărturiile consemnate de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa (Alba), în cartea „Sfântul închisorilor", găsim un episod vrednic de Vieţile Sfinţilor. Dacă era numai această întâmplare, şi Valeriu Gafencu tot ar fi fost un sfânt.

Valeriu Gafencu şi-a dăruit medicamentele care l-ar fi salvat unui evreu. Familia îi trimisese lui Leonida Stratan, un coleg de detenţie, streptomicina salvatoare şi de care ar fi avut nevoie toţi cei de acolo. Acesta se mai însănătoşise puţin şi a hotărât să i-o dea lui Valeriu. La rândul lui, deşi bolnav, el a dat-o lui Richard Wurmbrand, care era plin de puroi şi de caverne în plămâni. Acesta s-a salvat, fiind atât de emoţionat de gestul colegului pe moarte, încât ar fi vrut să treacă la ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. A povestit însă în scris despre fapta salvatorului său, pe care îl consideră un sfânt.

Valeriu i-a povestit lui Ianolide că i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că ea este dragostea lui şi să aibă credinţă tare în Hristos Domnul. Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi. Şi-a cunoscut sfârşitul cu două săptămâni înainte.

Grăitoare pentru întreaga lui viaţă sunt ultimele cuvinte: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea, o misiune sfântă. În măsura în care voi putea, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. (...) Ateismul va fi învins, dar fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!".
A fost îngropat cu o cruciuliţă de argint în gură, cum i-a fost dorinţa, pentru a fi recunoscut vreodată când îl vor dezgropa. Deocamdată, trupul lui zace neştiut într-o groapă comună la Târgu-Ocna.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952. Sperăm să îl putem chema în rugăciuni drept Sfântul Mucenic Valeriu.

Saptamana a 18a...

Saptamana a18a...Oboseala nu imi da pace, am ameteli .. am arsuri tot timpul , burta a crescut ..de o saptamana nu am putut iesi deloc din casa ,am racit ,si nu o sa pot iesi nici in zilele urmatoare ...dar nu ma plang ...merita sacrificiul .Abia astept sa vina primavara ,…asta implica sa ma apropii vertiginos si de momentul nasterii …dar scot din nou un parfum de uitare..si ma aplec spre visare….Peste 5 luni vom avea un bebelus, o minune, o viata.....un pui de om O banalitate…..de cand e pamantul asta femeile fac copii, strabunica mea a avut 5, bunica 4, mama 2...toate au trecut prin asta dar niciuna nu mi-a spus ca asta e secretul fericirii lor, In ochii fiecareia vedeam sclipiri cand isi vedeau copii ..desi adulti . Si cu toate astea ma simt unica femeie pe pamant in starea asta si cea mai fericita.Loviturile din burtica sunt din ce in ce mai puternice, am citit ca bebelusul acum are cam 20 de cm , destul de mare…dar si burtica a crescut multisor. Am refacut cateva analize, saptamana viitoare merg iar la doctor... abia astept sa ma reintalnesc cu micul om. E ca si cum as avea o intalnire cu cineva important desi suntem tot timpul impreuna. Peste cateva saptamani voi face si ecografia morfologica atunci vom afla si sexul bebelusului…..eu sunt intr-o mare dilema…ce nume sa-i pun .Daca e fata am o lista dar daca e baiat sunt in mare incurcatura. Ma complic? Asta pentru ca nu ma cunosti nu as fi eu daca nu as complica lucrurile. Orice lucru obtinut prea usor nu poate fi apreciat la maxima lui valoare.E inca devreme, avem timp iar daca ai vreo idée te rog sa mi-o transmiti.
Te pup, te iubesc si nu uita ca saptamana viitoare ne vedem la doctor, sa-mi faci cu mana .....

Către o femeie însărcinată: Mai întâi uşuraţi-vă de păcate

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Iată că Domnul încă vă dă rod pântecelui… Vă felicit! Domnul, Care 1-a dat, să-i dea şi venire bună pe lumea lui Dumnezeu. Fireşte, fără greutăţi asta nu se întâmplă. Aşa a rânduit Dumnezeu dintru început, spre aducere-aminte de ceea ce a făcut prima femeie – mama noastră, a tuturor. Oricum, Domnul pune şi în greutăţi măsură. Fie ca El să facă milă cu Dumneavoastră şi să facă aceste greutăţi cât mai puţin simţite, pe cât se poate.
Vreţi să meritaţi o asemenea uşurare ?! Mai întâi uşuraţi-vă de păcate. Acum, de nevoie, staţi mult timp nemişcată, în tihnă… Şi aveţi mai multă vreme pentru îndeletnicirea cu sine şi cercetarea de sine. Cercetaţi-vă ca anchetatorul cel mai sever, apoi osândiţi toate câte nu-s drepte, pocăiţi-vă pentru ele şi să vă pară rău că v-aţi îngăduit aşa ceva, apoi spovediţi-vă, primiţi dezlegare şi, în cele din urmă, împărtăşiţi-vă cu Sfintele lui Hristos Taine. Prin toate acestea veţi merita să primiţi aşteptata şi dorita uşurare.
Două lucruri aduc asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care apasă şi strâmtorează: neiubirea faţă de ceilalţi şi pofta, iar prima dintre acestea are mult loc în noi. Binevoiţi a vă osteni să scoateţi la iveală şi să tăiaţi fără să staţi pe gânduri toate cele prin care se vădeşte ea în Dumneavoastră, oricât de greu vi s-ar părea, întoarceţi-vă neiubirea nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor prin care obişnuia ea să se arate în Dumneavoastră, scoţându-le afară. Nu vi s-a întâmplat să citiţi ori să ascultaţi cuvintele Apostolului: Lărgitu-s-a inima mea spre voi (II Cor. 6, 11) ? Aşa să vă lărgiţi şi Dumneavoastră inima, iar în schimb veţi primi ceea ce doriţi şi căutaţi.
Vă doresc toate cele bune în toate privinţele!
Domnul să vă dea binecuvântare!

Al Dumneavoastră voitor de bine, Episcopul Teofan

sursa:apostolatintarafagarasului.

Rugaciunile pruncilor...

Ce ziceti de niste rugaciuni pentru copii? Eu zic sa ne invatam copii sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa fie cat mai aproape de El. Imi aduc aminte ca pe mine ma punea mama in fiecare seara in genunchi, in pat, cu fata la icoana si ma rugam. Haideti sa ne amintim rugaciuni pentru copii si sa-i invatam si pe ei si sa le amintim si celor mari care nu le-au invatat cand trebuia si acum habar nu au ce rugaciuni sa-si invete copii sau sa-i sfatuiasca pe cei mici....

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai primit pe copiii ce veneau la Tine, primeste si din buzele mele, ale copilulul Tau, aceasta rugaciune de seara. Acopera-ma cu acoperamantul aripilor Tale, ca in pace sa ma culc si sa dorm. Si ma ridica, la vremea potrivita, spre slavirea Ta, ca Cela ce singur esti bun si de oameni iubitor.

Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Si ma invata sa fac bine.

Eu sint mic, tu fa-ma mare;
Eu sunt slab, tu fa-ma tare;
In tot locul ma insoteste
Si de rele ma fereste.

Doamne, ingerasii Tai
Fie pazitorii mei
Si in zi si in noapte
Pana in ceasul cel de moarte.
Amin.







Doamne, Doamne, ceresc Tata,
Noi pe Tine Te rugam,
Lumineaza a nostra minte
Lucruri bune sa-nvatam.
Caci Tu esti Stapanul lumii
Si al nostru Tata esti
Si pe toate cele bune
Numai Tu le implinesti!
Amin.



Doamne, cat este de bine
Cand e mama langa mine;
Doamne, cat este de rau,
Cand nu vad pe tatal meu.
Tata, mama ma iubesc
Si de mine ingrijesc;
Tine-i, Doamne, indurate,
La multi ani cu sanatate;
Fa-le parte tot de bine
Sa aibe grija de mine!
Amin.

Toti cu inima curata
Tie Doamne-ti multumim;
Tu, cu harul Tau Prea Sfinte
Ne ajuti oameni buni sa fim;
De greseli sa ne ferim,
Tara noastra s-o iubim.
Amin.

Parintele Justin despre propunerea de canonizare a Mc. Valeriu Gafencu de catre rusi...

Împărtășirea conștientă

Mitropolitul Neofit Cretanul al Țării Românești (1738-1753) evocă în termeni lipsiți de echivoc nivelul scăzut al practicii sacramentale în rândul credincioșilor români, pe care-i amenință cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei ,,rătăciri” și ,,căderi în pierzanie”:


,,Întâi că cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru acea Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții în toată vremea vieții lor după cum am înțeles Spovedania și Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă numind că este Paști.”
(Pastorală adresată de mitropolit monahilor și preoților din Țara Românească cu prilejul Postului Mare din 1738)

(Fragment din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 7)

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu este tratat de pneumonie şi continuă investigaţiile

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, este în continuare în stare bună, medicii vienezi având ca prioritate în momentul de faţă tratarea unei pneumonii şi stabilizarea respiraţiei. Abia apoi vor decide care este soluţia cea mai potrivită pentru afecţiunea cardiacă a ierarhului. Cert este că nu se pune problema unei operaţii. „Starea de sănătate a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Clujului este stabilă. Aşa cum se cunoaşte el este internat de vineri noaptea într-o clinică din Viena. Aceasta întrucât echipa de medici clujeni care l-au avut sub supraveghere în ultimele două săptămâni au considerat că în România nu există aparatură specializată astfel încât să fie posibil un tratament sau o posibilă deocamdată ipotetică intervenţie chirurgicală. Înaltpreasfinţia Sa este bine şi la Viena, în cursul zilelor de sâmbătă şi de luni s-au făcut mai multe expertize, în special în ceea ce priveşte cordul. Cel puţin în faza actuală dânsul este şi într-un tratament în special pentru eliminarea unei pneumonii. Nu se cunoaşte deocamdată nici un element cert cu privire la vreo posibilă intervenţie pe cord şi ac est lucru urmează să fie stabilit zilele viitoare în urma expertizelor cardiace şi în general analizelor medicale făcute acolo”, a declarat Pr. Ştefan Iloaie, Consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu va împlini pe 18 martie venerabila vârstă de 90 de ani.
Sursa: www.radiorenasterea.ro