Da, Hristos se naşte, cred că toţi ştim asta, dar oare toţi ne bucurăm? Oare mai ştim noi să ne bucurăm, oare mai ştim noi să plângem?
Hristos vine pe calea smeritei smerenii, pe calea Stelei de la Răsărit, El Însuşi Stea şi Răsărit. El, căruia lumea toata şi chiar Cerul tot nu este vrednic să-I deschidă sandaua înţelesului Supra-Naşterii Sale Minunate. Ce nu a înţeles lumea astăzi, sau poate că a uitat: Că El se dăruieşte şi cum “se-nparte focul multora, fără să se împartă el însuşi, tot aşa şi harul se împarte neîmpărţit”, grăieşte Sf. Grigorie Palama.Gândirea religioasă (Jaspers, Lacroix) distinge între “origine“ şi “început”: Originea este în afara timpului; începutul se situează în timp, e o dimensiune a naturii. Alt mare gânditor creştin zice: “Orice început se mişcă între bucurie şi sacrificiu” (L. Laveile). Odinioara cei vechi se întrebau: “Ce a dat pământul dumnezeirii? Cruce, piroane, palme, scuipat, batjocură...”. Cei noi, plini de Duhul care Se poartă şi acum pe “ape” de suflet răspund: ”Am dat-O pe Maica Domnului, Floare florilor şi Gingaşa gingăşiilor!” Iată ce am dat şi ce nu vom mai da! Multe suflete curate se vor perinda prin fata Mântuitorului, precum odinioară Magii de la Răsărit, dar niciuna ca Ea, Drăguţă, Scaunul şi Tronul prea încăpător al lui Dumnezeu-Omul. Ca şi atunci, la Buna Veste, şi acum Dumnezeu vrea să Se nască în inimile de Maică ale creştinilor, de aceea El bate mai mult ca un gentleman (Steinhardt) şi dacă I Se va deschide, va intra să Se nască neapărat. Aşadar, asemenea Maicii Domnului să ştim că Vrednicia, învredniceşte; dar şi învrednicirea vredniceşte (vredniceşte nu este aici adverb, ci verb, a cărui acţiune substantivează, crează un “a fi” = “fire”, ca în Axionul Adormirii: “Naşterea fecioreşte, moartea arvuneşte viaţa”), de aceea să fim noi, acum (că numai acest “acum” ne aparţine!) Maicile lui Dumnezeu (mereu discutatul aspect mariologic al Bisericii, parcă machiavelic ocolit)!
Să ştim că opusul naşterii este moartea sufletească, cine nu naşte, nu se naşte şi nu-L naşte, moare! (“Păcatul înseamnă în acelaşi timp şi afirmarea şi pierderea libertăţii” - J. Gait) Pendulăm dramatic toată viaţa între “o iubire de sine” rea (Filaftia - “care urăşte totul”, Sf Ioan Damaschin) şi una bună (“Cine s-a urât vreodată pe sine însuşi?”; “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” zice Hristos). Ce alegem? Fiecare aduce răspunsul său personal şi unic în marea simfonie umană. “Nici un adânc al satanei (Apoc 2, 24) nu poate desfiinţa “fiinţa”, căci fiinţa e anterioară oricărei negaţii şi unitatea e anterioară oricărei dedublări”, zice Paul Evdochimov. Apoi, dragilor dacă este aşa să râdem în nas luceafărului căzut, satanei şi să ştim că noi avem drumul nostru, drumul Stelei de la Răsărit. Ce căutaţi prin curţile altor religii? Au nu ştiţi voi că chenoza Mântuitorului, Taina Întrupării de care se miră tot Cerul această expresie maximă a dăruirii lui Dumnezeu prin smerenie, reprezintă cu adevărat antinomia fundamentală a Sfintei Scripturi şi a omenirii întregi? Dumnezeu e nevăzut în Fiinţa Sa şi Dumnezeu s-a descoperit în chip văzut în persoana lui Iisus Hristos. Ce vreţi mai mult, se poate mai mult? Pe lângă Taina asta, metempsihoza şi celelalte sunt glume ieftine de tot. Creaţia şi Întruparea nu sunt decât două momente complementare ale aceluiaşi unic elan, “primul vestind pe al doilea şi cel din urmă desăvârşind pe cel dintâi şi depăşindu-l în chip infinit” (Sf Grigore de Nyssa). De la Newman şi până la Nicolae Cabasilas toţi mărturisesc că: “Crăciunul este moartea vechilor noastre deznădejdi”. Dacă urmărim firul proorocirilor Vechi Testamentare o să constatăm cu uimire că: ”Posterior în durată, dar anterior ca şi eternitate faţă de timp, Hristos ne apare precedat de umbre şi figuri, pe care El le-a proiectat din El Însuşi în istoria poporului evreu” (H. de Lubac).
“Sema Israel!” (“Adu-ţi aminte, Israele...!”) “Să nu uiţi Darie,...!” de acestea toate, că sub obroc le-ai avut şi acum pe faţă şi sub stea!
“Dacă primul Adam a dat trup femeii, acum noul Adam îşi ia trup din Fecioară!” (Vl. Lossky). Dacă nu vom avea măcar “disponibilitatea” totală, curată a sufletului şi a trupului, degeaba postim şi ne înşelăm că suntem pregătiţi pentru Crăciun (Crăciun - Creatio, creare din nou. Fecioara singură este misterul jertfei curate, numai prin Ea ne putem prezenta, noi lumenul în faţa Judecătorului, de aceea să nu o luăm înaintea Maicii Domnului niciodată în rugile noastre. Maica Domnului şi-a justificat jertfa, deoarece ea a rodit, nu a fost iubire sterilă cu beculeţe şi păpuşi luminoase în staule de plastic. Revelaţia creştină nu omagiază “capcana” fecioriei neroditoare în nici un fel, nici iubirea platonică, neîntrupată, ci fecioria care se nevoieşte pentru a fi vas curat unui dar divin (ispita de-a dreapta zic Nepticii: să posteşti de dragul postului, ca scop în sine, să iubeşti platonic, rece, distant, occidental aş zice). Acesta feciorie neroditoare duce la nebunie, cum se cânta la Taina Sfântului Maslu (Evanghelia cu fecioarele nebune şi fără undelemn în candele). “Ele rămân afară în solipsism”, zice Părintele Galeriu. Nu degeaba vechii creştini sărbătoreau Crăciunul împreună cu Botezul Domnului, deoarece sunt strâns legate:” Duhul care plutea dintru început ca o pasăre peste ape (Fac I, 2) dând viaţă primei creaţii coboară acum ca un porumbel peste Iisus Hristos, Care iese din valurile Iordanului (F.X.Durrwell), întemeind o nouă creaţie a naşterii din duh, a slujirii în duh şi adevăr, a infierii“ Deci iată motivul, iată minunea, din păcate ne depărtăm nu numai calendaristic ci şi ontologic de aceste momente strict legate oarecând, fără să înţelegem de ce... trist!
Minunea Naşterii din Fecioară nu “e încălcarea legilor lumii căzute (cum crede tot Occidentul protestant), ci restaurarea legilor împărăţiei lui Dumnezeu” (Mitropolitul Antonie de Surog).
Ne mai recunoaştem noi în acestea?
Mai pregustăm noi acestea?
Mai auzim noi de la amvoane aceste adevăruri?
De altfel, ne lamentăm dramatic şi nu-nţelegem că, Crăciunul este mai mult decât politica şchioapă, decât ritual masonic, decât beţie şleampătă, decât cozonaci şi excursii, chiar decât Colinde . El este, deoarece este Creaţie din Nou! Este pentru că ne-recrează, de vrem, de mai putem şi de are cine să ne explice această Taină la care a fost martor, Magul Trac, odinioară.
Să ne încălzim la lumina suprafirească a Stelei şi să lăsăm măcar o rază să pătrundă şi în peştera udă şi plină de orătăniile acestei lumi a inimii noastre.
Să “suflăm” suflare de căldură, cum au făcut vrednicele dobitoace din vecinătatea Pruncului-Împărat peste Cel ce a suflat “suflare de viaţă” nouă... acum să-I întoarcem suflarea de dragoste înveşnicită de mireasma duhului românesc şi creştin.
Hristoase, vino Tu, Cel singur, la Cei singuri!
sursa:mail....
Postări
