Credinţa nu este o putinţă omenească, ci este un dar de la Dumnezeu. A crede în Dumnezeu şi în toate minunile Sale văzute şi nevăzute este departe de a fi o capacitate omenească. Omului îi stă în putinţă să vrea să dobândească această dar, însă nu să poată să creadă prin forţele proprii, întrucât omul este mai înclinat spre lucrurile rele, spre păcat, spre minciună, spre egoism, spre răutate, decât spre Dumnezeu.
Şi apostolii şi-au simţit sufletele sărace în credinţă şi L-au rugat pe Domnul Iisus Hristos: “Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Vedeau şi nu puteau crede întru totul. Însă s-au rugat de Iisus să le sporească credinţa! Şi-au recunoscut această neputinţă omenească de a crede şi s-au încredinţat lui Dumnezeu cu o dorinţă puternică de a dobândi mai multă credinţă.
Şi Iisus le-a spus: “De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” ( Luca 17, 6)! Iată credinţa cât un grăunte de muştar face minuni mari! Însă apostolii au primit această credinţă după învierea Domnului, pentru că doar învierea lui Hristos a pus fundamnetul credinţei şi pe ea s-a clădit întreaga propovăduire creştină! Învierea lui Hristos dă sens întregii existenţe umane şi doar credinţa în înviere ne dăruieşte puterea şi înţelepciunea necesare spre mântuire.
Sporeşte-mi credinţa, Doamne! Iată, această rugaciune exprimă neputinţa şi voinţa în acelaşi timp. Neputinţa de a crede mai mult, dar şi dorinţa puternică de a dobândi mai mult credinţă! Această rugăciune este începutul creşterii noastre în credinţă şi totodată sursa noastră de întărire permanentă în credinţă!
Postări
