Miercurea cea mare, ziua tradarii. Iuda Iscarioteanul slujeste satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginti, Iuda Îl vinde pe Hristos si devine prizonier al iadului. Zi de adâncã întristare pentru fapta cea necugetatã a celui care, desi vãzând minunile si dragostea cea fara margini a lui Hristos, a rãmas de piatra. Zi de adâncã întristare pentru fiecare suflet care Îl tradeazã pe Hristos, devenind prizonierul pãcatului. Miercurea cea mare este însã si o zi de nadejde pentru tot sufletul care se pocaieste. Este ziua de pomenire a femeii pãcatoase.
“Si iatã era în cetate o femeie pãcatoasã si, aflând ca sade la masã, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Si, stând la spate, lânga picioarele Lui, plângând, a început sa ude cu lacrimi picioarele Lui, si cu pãrul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu mir. Si vãzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pãcatoasã. Si raspunzând, Iisus a zis catre el: Simone, am sa-ti spun ceva. Învãtãtorule, spune, zise el. Un cãmãtar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalãlt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce sa plãteasca, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, rãspunzând, a zis: Socotesc ca acela cãruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Si întorcându-se catre femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta si apa pe picioare nu Mi-ai dat; ea însa, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele si le-a sters cu pãrul ei. Sãrutare nu Mi-ai dat; ea însã de când am intrat, n-a încetat sã-Mi sarute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însa cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îti zic: Iertate sunt pãcatele ei cele multe, cãci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste. Si a zis ei: Iertate îti sunt pãcatele. Si au început cei ce sedeau împreunã la masã sã zicã în sine: Cine este Acesta care iartã si pãcatele? Iar cãtre femeie a zis: Credinta ta te-a mântuit; mergi în pace.” ( Luca 7, 37-50)
Cu lacrimile pocãintei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sãrutarea nãdejdii femeia cea pacatoasã se aseazã la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, gresalele ei sunt multe, însa pocainta ei e mai mare decât pãcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleseste agoniseala ei cea rusinoasã, credinta ei îi aduce mângâierea iertãrii. Nu se teme de ceea ce spun ceilalti, se daruieste lui Hristos cu toata suferinta pe care pacatul a înmultit-o în inima ei, dar si cu pocãinta nãscuta prin primirea luminii lui Hristos. Si nu numai cã Iisus îi iartã pãcatele, ci face amintirea ei nestearsã din constiinta oricarui om care primeste cuvântul Evangheliei
Postări
