Dupa cum stiti, timpul a fost si este cel mai mare “dusman” al omului dar poate fi si cel mai mare aliat. Un parinte spunea ca pentru cei harnici timpul parca se dilata, si au timp sa faca tot ce e nevoie, pe cand pentru cei lenesi timpul se contracta, si simt cu nu mai au timp de nimic.
El ne fura din viata minute, ore, timp in care noi putem face mult mai multe lucruri folositoare pentru suflet. Multi pierdem timp pe lucruri inutile. Acordam mai mult timp acestora dar defapt uitam de noi insine. Uitam de suflet, uitam de ceea ce ar trebui sa facem, fiind copiii Lui. Ne facem timp pentru munca, odihna, familie, cumparaturi, calatorii, intalniri, restaurante, dar numai de suflet nu. Oare ne folosesc acestea cu ceva?
Vom avea Viata Vesnica in cautarea noastra lumeasca? Noi nu avem timp de El, dar El are mereu timp de noi. Noi, în schimb, am înlocuit rugaciunea cu doar o inchinare. Liturghia duminicală e dată deoparte pentru o ieşire cu prietenii, la mall ori în orice alt loc de distracţie. Suntem mereu ocupaţi cu noi înşine, cu preocupările noastre, cu îndatoririle lumeşti, cu petrecerea timpului altfel decât cu Dumnezeu şi altundeva decât la biserică. Iata ce ne spune Parintele Calistrat de la Barnova despre timpul pentru rugaciune:In permanenta intalnesc oameni care spun: “Nu am timp”; iar raspunsul meu a fost urmatorul: “Cate minute ai creat tu in univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cat ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul in Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, in care sa se vada ca incerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu”.
Omul e invatat sa se inchine din rutina. E invatat sa zica din fuga “Doamne-ajuta!”, indiferent ca e la furat, la serviciu sau intr-o calatorie. El isi atribuie acea rugaciune scurta, “Doamne, ajuta-ma sa reusesc…”, si prin asta crede ca a spus tot.
Mai mult decat atat, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce inseamna legatura intre om si Dumnezeu prin rugaciune, ce inseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma in plus in codul penal sau in codul civil. Cum m-a intrebat odata o doamna “Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?” Si i-am zis: “Daca vrei, repeta-l de doua ori!”.
Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le intalnim in bisericile de parohie, cand, pentru pacatele spovedite, preotul, in loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfant ajutator, un Canon de pocainta sau al Ingerului pazitor, el ii spune sa aprinda cateva lumanari, sa cumpere cateva prescuri ori ii zice: “Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…”
Deci avem timp de toate, numai de rugaciune nu. Insa rugaciunea este respiratia sufletului. Prin urmare, cand nu avem timp sa ne rugam, atunci nu avem timp sa respiram, nu avem timp sa traim duhovniceste.
Respiratia trupului o facem usor, fara sa uitam de ea, pentru ca o avem in reflex. Insa reflexul pe care l-am pierdut prin caderea in pacat, este reflexul de a trai duhovniceste. Iar pentru a fi vii sufleteste, reflexul acesta trebuie sa-l recapatam: rugaciunea.
Postări
