Ieşirea din tufiş

“Adame, unde eşti?” ( Facere 3, 9)
Aceasta este strigarea lui Dumnezeu. Unde eşti omule? Unde te-ai ascuns? Ţi-e ruşine că eşti gol? De ce fugi de adevăr? Oare prin fugă te vei acoperi? Oare păcatele tale se vor şterge prin fuga de Cel Care singur poate da iertarea?
Omul aude glasul lui Dumnezeu şi se teme că e gol de faptele bune, e gol de virtuţi şi de aceea se acoperă cu păcate. Şi, deşi ştie că a păcatuit şi păcătuieşte, nu îşi recunoaşte vinovăţia, ci aruncă vina pe celălalt. Nu EU, ci el/ea! Nu din cauza mea, ci a lui/a ei! Iată, gesturile primordiale s-au încrestat adânc în natura căzută a omului.

Nu mai recunoaştem că suntem păcătoşi, deşi Dumnezeu ne cheamă permanent la mărturisire. Nu mai înţelegem rostul pocăinţei care este de fapt venirea la adevăr pentru că ne este frică şi ruşine. Ne temem să ne pierdem imaginea bună şi nu ne mai pasă de chemarea lui Dumnezeu.
De aceea, din lipsa de străpungere a inimii, din ura faţă de adevăr, din tupeul de a-L minţi până şi pe Dumnezeu, atragem asupra noastră consecinţa morţii. Murim pentru că minţim şi pentru că trăim în minciună. Nu vrem adevărul care ne face liberi, ci vrem minciuna care ne „îndulceşte” şi ne nefericeşte, ne ucide. Nu cerem iertare lui Dumnezeu, ci cerem osândă tocmai prin ignoranţa faţă de adevăr! Nu căutăm şi de aceea nu găsim! Şi dacă începem să căutăm, tot în minciună ne aflăm de multe ori, pentru că sufletul nostru nu are de dorinţa de a cunoaşte pe Dumnezeu în adevăr, ci dorinţa de a ne demonstra nouă înşine că am avut „dreptate”. Ne dăm nouă înşine dreptate.

Murim pentru că preferăm să ne ascundem în tufiş precum odinioară protopărinţii noştri. Ne e teamă să ieşim, ne ruşinăm de cel ce ne-a făcut şi cunoaşte toate intimităţile noastre. Ne ruşinăm acolo unde nu trebuie să fie ruşine, ci pocăinţă, părere de rău, strigare după ajutor şi iertare. Ieşirea din tufiş înseamnă mărturisirea curată, fără a învinovăţi pe altul! Ieşirea din tufiş înseamnă să conştientizez mizeria în care mă aflu şi să ridic ochii către Cel Care mă caută şi mă strigă: Omule, unde eşti?


Aici sunt Doamne! Caută-mă, găseşte-mă precum pe oaia cea pierdută şi scapă-mă de nefericirea morţii în care zac!