Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).
Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.
Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)
Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.
Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)
Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).
Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.
Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)
Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.
Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.
Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.
Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)
Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).
Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)
Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.
Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.
Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).
Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.
Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:
Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)
Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.
sursa:http://mystagogia.blogspot.com/2008/05/printele-galeriu-duminica-samarinencei.html
Postări
