Luptă se termină doar când "vom închide ochii''

M-am lăsat înşelata de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.

Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?

Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi...săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el.

Necuratul aşteaptă şi un an... şi zece... atâta timp cât îşi va îndeplini scopul.

Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate... mici... dar multe. Uşor, uşor mă răcesc. Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele.

M-am lăsat păcălita, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine.

Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti.... M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa... nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: "Viaţa mea de iad s-a apropiat".>Luptă continuu, nu te lăsa înşelat căzând în păcatele mici... cât de mici ar fi... se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc.

"Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul".
Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie.
Sa nu ne lasam după cele lumeşti... ne furam singuri căciula!

Luptă se termină doar când "vom închide ochii".

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi învăţat să stăm împotriva lor cu băr­bă­ţie: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă îndrăzneală care dai pu­tere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Ti­ne: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la înte­me­ierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Relatiile in cuplurile tinerilor casatoriti

Admiratia mea pentru parintele Constantin Coman si pentru felul lui de a ne descoperi frumusetea, accesibilitatea si simplitatea vietii crestine.
Daca imi permiteti, va recomand sa ascultati o conferinta sustinuta de sfintia sa despre Relatiile in cuplurile tinerilor casatoriti. Conferinta dureaza doua ore, dar merita ascultata cu atentie si cu deschidere.
Conferinta o gasiti la adresa de mai jos...
http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/410/Pr-Coman-relatiile-tinerior-casatoriti

Femei tematoare.....

Am auzit vorbind doamne foarte ''evlavioase'' ca le este teama sa se impartaseasca cu aceeasi lingurita ,sa sărută o icoană după altcineva fără s-o şteargă sau sa sărută moaştele unui sfânt ca ar fi posibil să ia o boală pe care orală,respectiv ,gripa porcina.

Eu cred că acele femei nu sunt din biserică, pentru că de când merg la slujbe, de când mă-nchin în faţa icoanelor, în faţa sfintelor moaşte, şi de când mă împărtăşesc nu mi s-a întâmplat niciodată nimic, n-am luat nici un herpes, nici o boală contagioasă, şi chiar mai mult decât atât, n-am auzit pe nimeni care merge la biserică si crede cu adevarat in Tainele Bisericii zicând lucrul acesta.


Aţi auzit vreodată de cineva că s-a îmbolnăvit împărtăşindu-se din Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos la Sfânta Liturghie? Eu nu. Cum poate Dumnezeu, izvorul sfinţeniei să împrăştie boala? El care ne cheamă mereu în Biserică ca să ne dea sfinţenia lui prin preoţi ca să ne vindece, să ne ierte, să ne dea putere, îngăduie El oare să primim boala?

Câte mii şi mii de oameni nu s-au împărtăşit din aceeaşi linguriţă la o Biserică de-a lungul unui an şi totuşi nimic rău nu se aude ci dimpotriva, oamenii pleacă cu mare bucurie, oamenii primesc putere, oamenii se schimbă, oamenii devin mai buni, oamenii degajă fericire, pentru că oamenii îl primesc pe Dumnezeu.

Cum poate să se murdărească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos de urâciunea bolii? Cum poate deveni izvorul bucuriei, izvor de boală? Cum pot fi trupurile sfinţilor pline de Duhul Sfânt (moaştele) focare de infecţie ?
Exact cum în legile fizicii transferul de temperatură se face întotdeauna de la cald la rece (şi niciodată invers) astfel şi Trupul şi Sângele Domnului trasferă sfinţenia sa bolii (vindecând-o, eliminând-o) şi niciodată invers.

Astăzi, se spune că nu mai există oameni credincioşi

Astăzi toţi spuneţi că nu mai există oameni credincioşi, că lumea s-a înrăutăţit, că mai greu îţi găseşti pe cineva cu care poţi întemeia o familie, parţial adevărat, dar toate aceste afirmaţii sunt spuse din punctul nostru de vedere, din experienţa noastră lăuntrică cu oamenii.

Noi oamenii suntem chipul şi asemănarea Domnului, avem un înger de la Botez care ne însoţeşte pretudindeni. Eu mă gândesc aşa, când întâlnesc pe cineva, mă întâlnesc cu chipul Lui Dumnezeu, îngeraşul meu se întâlneşte cu fratele lui, îngeraşul fratelui meu. Eu trebuie să văd în fratele meu lucrurile cu adevărat importante şi frumoase. Păcatul nu este acelaşi lucru cu omul, trebuie să învăţăm să facem această distincţie. Dumnezeu urăşte păcatul din om, dar nu pe om, şi El vede rugăciunea fiecăruia şi faptele bune. Cine sunt eu, să-l judec pe el, pe fratele meu? De unde ştiu eu că el este necredincios, sau de unde ştiu eu câtă rugăciune face la Domnul fata dată cu rimel şi creion pe ochi?

O vezi machiată şi tu deja i-ai pus o etichetă, că nu este ortodoxă, că ispiteşte, dar nu-i ştii pocăinţa. Dumnezeu vrea ca să-l iubim din tot cugetul nostru, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Dacă eu o judec pe ea, ca este machiată, sau pe el că fumează, asta nu-mi demonstreză decât faptul că eu nu pot să iubesc, că nu am iubire faţă de ei, atunci cum îl pot iubi pe Dumnezeu, fiinţă nevăzută? Mai mult, dacă trec indiferent cu vederea, o problemă a unui frate de-al meu, care pentru el este dureroasă, oricât de mică ni s-ar părea nouă, cum avem oare pretenţia ca Dumnezeu să ne asculte şi cea mai mică rugăminte?

Când întâlneşti pe cineva, nu te gândeşti imediat la acea persoana ca la un potenţial iubit sau iubită. Noi fetele aşa facem în general. Spre exemplu, se duce o fata la întâlnire după ce a socializat în destul pe internet,şi are impresia că l-a cunoscut destul, iar când se întâlneşte cu el, în parc, este dezamăgită...de ce? Pentru că ea singură şi-a făcut deja o imagine despre acea persoană care nu corespunde cu realitatea. La fel se întâmplă şi la băieţi. Dar ce este realitatea? Realitatea ne-o construim noi înşine şi credem noi că aceea este realitatea adevărată. Dar nu este aşa, noi singuri dăm semnificaţii tuturor lucrurilor din perspectiva experienţei noastre cu obiectul, sau subiectul.

De exemplu ai avut o decepţie recentă, l-ai cunoscut prin internet, v-aţi întâlnit, v-ţi plăcut. Aţi descoperit că aveaţi puncte comune, vă plăceaţi foarte mult unul pe altul şi aţi lăsat ca lucrurile să decurgă de la sine, aşa cum spunem noi, scopul final fiind „v-aţi combinat". Pe parcurs, imaginea pe care la început v-aţi făcut-o despre acea persoană, nu mai corespunde cu persoana care este alături de voi. La alţii, comparaţi persona cu fostul sau fosta, şi la asta m-am referit când am spus că depindem de experienţa noastră cu subiectul. Prieteniile dintre un băiat şi o fată nu se construiesc pe internet. Care sunt prietenii voştrii cu care comunicaţi cel mai des?

Dragii mei, ca să ieşim la lumină trebuie mai întâi să mergem la spovedanie, să iertăm, să ne iertăm şi să fim deschişi ca oameni, zâmbitori. Să punem început bun, chemându-l pe Domnul în ajutor, căci fără El nu putem face nimic. Ne dorim soţ sau soţie cuminte, bun la suflet, iubitor de Dumnezeu, dar trebuie răbdare. Acum suntem singuri pentru că aşa trebuie, această singurătate trebuie s-o folosim într-un mod cât mai constructiv, să ne analizăm greşelile din trecut, să devenim mai buni, mai curaţi, să fim mai aproape de Domnul, şi când va venii vremea potrivită, ne vom căsători.

Alergaţi la Domnul că este bun, că în veac este mila Lui asupra noastră!

De ce Dumnezeu permite moartea celor dragi?

O întrebare, care necesită mai multe răspunsuri, mai multe lucruri de înţeles, unul dintre care, eu zic, este esenţial: Dumnezeu nu este autorul, sau creatorul răului de pe pământ! Prin suferinţa prin copil, omul, de cele mai multe ori se apropie de Dumnezeu. "Aceia care trec printr-o astfel de suferinţă şi au o credinţă mică spun "Iartă-mă, Doamne!", fac pocăinţă şi îşi văd păcatele. Sunt, însă, şi părinţi, care intră într-un "război", dacă doriţi, cu Dumnezeu şi manifestă în continuare aceeaşi credinţă mică, s-au se pierd cu totul. Părinţii credincioşi, după faza de şoc, îşi dau seama că păcatele lor, văzute de Dumnezeu primesc un răspuns. Aceşti oameni îşi cer iertare. Un lucru, însă, trebuie ştiut: Dumnezeu nu este răzbunător, ci jertfelnic". Într-adevăr, a existat un caz, ca multe altele, când părinţii unui copil, mai puţini credincioşi, au venit la părintele Peiu şi i-au spus că micuţului i se apropie sfârşitul. Preotul a stat de vorbă cu ei şi a încercat să-i convingă de existenţa lui Dumnezeu. După ce micuţul s-a stins, părinţii lui au continuat să vină la biserică. Dar, nu întotdeauna se întâmplă aşa... De multe ori, lumea se leapădă de Dumnezeu şi de cele sfinte, învinuindu-i pe toţi şi pe toate, dar uitând să cerceteze adâncul sufletului său, care nu de puţine ori, este şi rădăcina tuturor relelor din viaţa omului! În fine, găsesc de cuviinţă, că oamenii trebuie să înţeleagă, că tot ceea ce face Bunul nostru Dumnezeu, din dragoste nemărginită faţă de oameni o face, iar fiecare dintre noi multe lucruri astăzi nu le înţeleg! Unicul lucru, pe care trebuie să-l facă, e să aştepte până mâine, cu răbdare, iar Domnul, la timpul potrivit va avea neapărat grijă să le descopere adevărul, neştiut de ei până atunci şi motivul, pentru care Domnul a lucrat anume aşa!
Vă propun în contunuare un filmuleţ, care, sunt sigura,ca va răspunde încă la o mare întrebare legată de titlul iniţial: De ce Dumnezeu permite moartea celor dragi şi de ce Dumnezeu permite moartea copilaşilor! Nu neapărat cazurile să coincidă! E neapărat, ca să înţelegem, că Dragostea lui Dumnezeu şi motivul pentru care El ia pe cineva din rândurile noastre.

Blogurile - noul instrument papal

Pentru a-şi face mesajele cunoscute, Papa Benedict al XVI-lea îi îndeamnă pe preoţii catolici să scrie pe bloguri, informează catholicnewsagency.com.
Într-un material publicat pe blogul său oficial, suveranul Pontif a cerut preoţilor catolici să utilizeze toate tehnologiile disponibile pentru a-şi face simţită prezenţa şi a se afirma ca lideri comunitari pe web. Cu toate acestea Papa îi îndeamnă să să „asculte mai mult de inima lor preoţească, decît de chemările media". Acest mesaj vine în contextul organizării celei de-a 44-a ediţie a Zilei Mondiale pentru Comunicaţii Sociale, care va avea loc la data de 16 mai, sub genericul „Preoţii şi autoritatea pastorală în lumea digitală: new media în serviciul lumii".
Papa Benedict al XVI-lea crede că orice preot care vrea să îndeplinească priorităţile fundamentale de construire a comuniunii cu Dumnezeu, trebuie să folosească neapărat şi tehnologiile de comunicaţii noi.
„Preoţii se află la începutul unei ere noi, unei ere în care noile tehnologii creează forme mai sofisticate de comunicare la distanţă", a menţionat suveranul Pontif.
Papa Benedict insistă că întregul arsenal tradiţional de comunicare bisericească poate fi transpus în spaţiul virtual, preoţii păstrîndu-şi rolul de lideri spirituali ai comunităţilor chiar şi într-o lume digitală. În plus, o astfel de abordare ar lărgi cercul de audienţă, slujitoruii bisricii avînd posibilitatea să ducă cuvântul lui Dumnezeu şi mai departe. Anume acest pas al bisericii catolice, crede Papa, va aduce acel suflu spiritual comunicării pe Internet.
Acest mesaj este cu atît mai notabil, cu cît reprezintă o adevărată „schimbare la faţă" a liderului Bisericii Catolice faţă de noile tehnologii informaţionale. Anterior Suveranul Pontif a criticat frecvent tehnologiile new media, avertizînd asupra tendinţelor nocive precum trivializarea sexului şi promovarea violenţei.
Sursa: Jurnal.MD

Mai ştim ce înseamnă „fariseu"?

Nu ne gândim aici la fariseii despre care ne spune Sfânta Scriptură, ci la fariseism în general, la duplicitatea consimţită din noi... Găsim cuvinte lămuritoare la Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Cuvinte duhovniceşti".

Sfinţia sa, pornind de la o experienţă a Avvei Serapion (povestită de Sfântul Casian în „Convorbiri cu părinţii din pustie"), care, atunci când era tânăr ucenic, a tăinuit obiceiul de a ascunde o pâine la fiecare masă, pentru a o mânca în ascuns - şi asta, până când a dat la iveală obiceiul său şi s-a vindecat, cu ajutorul unui duhovnic chibzuit; ne spune următoarele:



Ascunderea păcatului, tăinuirea, repetarea, mai întâi fiindcă păcatul rămâne necunoscut în afară, asigură pentru o vreme o oarecare liniştire şi totul pare să meargă bine, dar apoi începe să se strice totul în interior. Căci tăinuind mereu, ajungi să fii una înăuntru, şi alta în afară. Te dedublezi. Te străduieşti să pari ceea ce nu mai eşti. Îţi construieşti astfel, încetul cu încetul, un foarte îngrijit chip de fariseu. De acum încolo poarta compromisurilor cu tine însuţi e larg deschisă. Efortul de a părea bun ajunge să fie mai mare decât efortul de a fi bun.


Ce e de făcut în asemenea cazuri, când cineva se trezeşte fariseu? Nu-l ştie încă nimeni, dar de la un moment dat cu toate eforturile pe care le va face, va începe să se vadă. Aşa ceva se vede. Sigur. Transpiră într-o vorbă, într-un gest. E greu autocontrolul desăvârşit al aparenţelor. Fariseul îşi dă în petic repede. Devine formalist, moralist pentru alţii, riguros în faptele din afară şi cu alţii, dar ceea ce e înăuntrul lui începe să miroasă. Vălul alb de pe cadavre nu e impermeabil.


Ce e de făcut în astfel de împrejurări? Mai există ieşire? Mai există, dar trebuie căutată. Primul gând trebuie să fie acela al întoarcerii la adevăr. Hotărârea de ieşire din duplicitate. Trebuie să renunţi cel puţin la postura de complicitate cu tine însuţi, dacă nu-i poţi învinge slăbiciunile dintr-o dată. Nici nu se poate. Dar să nu mai fii de acord cu ele, se poate. De ce să crezi că Îl poţi înşela pe Dumnezeu? Știi bine că nu se poate. Și ce folos ai că înşeli oamenii? Mai ales că această înșelăciune nu durează. Nu durează nici la Dumnezeu. Ca fariseu pierzi de două ori mai mult decât ca om cu slăbiciuni. De aceea e bine să începi tu însuţi curăţenia. O poţi face mai discret decât o vor face alţii. Dar să n-o faci mai cu milă. Și când vezi că nu poţi singur - şi niciodată nu poţi singur, pentru că lupţi cu tine însuţi şi nu loveşti ca în altul - atunci caută ajutorul unuia mai iscusit decât tine. Eliberează-te în faţa lui. Descrie-te. Şi descrie-te critic. Fă-ţi o analiză deschisă şi apoi începe cu metodă vindecarea rănilor.

Unde e rana, şi remediul. Dă-te pe mâna unui doctor bun. Fereşte-te de iscoditorul curios. Alege-l pe dreptul milostiv. Alege-l pe cel care vrea şi ştie să te împace cu Dumnezeu. Pe duhovnic nu-l face părul alb, zice Sfântul Casian Romanul, ci mintea înţeleaptă şi inima bună.

Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului !

De astazi inainte, Sfanta Biserica ne porunceste si ne invata sa incepem pregatirea duhovniceasca pentru ziua cea mare, pentru sarbatoarea sarbatorilor, pentru Sfanta Inviere.
Pregatirea aceasta o putem face: prin pocainta si infranare, prin post si rugaciune. Prin pocainta pentru pacatele trecutului.

Nimeni nu poate spune ca n-are nevoie de pocainta, pentru ca nimeni nu poate spune ca este fara pacat.

Pocainta, fara indoiala, o putem face dupa orice greseala si pacat savarsit, ca nici cugetul sa nu ne mustre, nici inima sa nu ni se impietreasca. Pocainta suntem datori sa o facem mai ales in timpul Sfantului si Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele si Infricosatele Patimi si moartea pe cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru pacatele si faradelegile noastre, pentru mantuirea si fericirea sufletelor noastre.

In timpul acestui Sfant si Mare Post, biserica se imbraca in vesminte de doliu, in cursul saptamanii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cantarile mai jalnice si mai induiosatoare, rugaciunile si citirile mai lungi si toate impreunate cu multe metanii mari la pamant.

Pocainta si infranarea, postul si rugaciunea, chiar pentru multi dintre bunii crestini, sunt ca niste doctorii amare si gretoase. Cu mare greutate se hotaresc sa le ia, desi cred in puterea lor vindecatoare si binefacatoare.

Iata pentru ce Sfanta Biserica, incepand de astazi, cu trei saptamani inainte de inceperea Sfantului si Marelui Post, cauta sa ne obisnuiasca cu aceste sfinte si binefacatoare doctorii, indemnandu-ne sa cerem mila milostivirii lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, pentru a ne invrednici sa le primim cu bunavointa, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mantuirea si fericirea sufletelor.

Incepand de astazi, iata cum ne invata Sfanta Biserica sa ne rugam in toate duminicile urmatoare: Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de Viata, ca maneca duhul meu la biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!
Cararile mantuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevim viata mea toata am cheltuit. Cu rugaciunile Tale, izbaveste-ma de toata necuratia.
Si apoi: La multimea faptelor mele celor rele cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata ziua judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
In fiecare duminica, apoi, ne prezinta prin cantarile si Sfanta Evanghelie pilde cu invataturi care de care mai convingatoare, de a nu respinge, ci de a primi din toata inima, calea pocaintei, a mantuirii si fericirii sufletelor noastre. Astazi, asadar, ne infatiseaza pilda vamesului si a fariseului.

Sa vedem ce invataturi se desprind din aceasta pilda si pentru ce incepe tocmai cu ea.

Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul era tipul oamenilor cinstiti, care nu sunt hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; care fac milostenie, care postesc si se roaga. Asa era fariseul din Sfanta Evanghelie de astazi. Vamesul era un functionar; un incasator de dari catre stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urata si dispretuita pe vremea Mantuitorului, pentru ca mai toti vamesii erau rai, nedrepti, inselatori, lacomi si hrapareti. Din aceasta pricina, cuvantul de vames se confunda cu cel de pacatos. Vamesul deci este tipul omului incarcat de pacate.

Acesti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelasi drum la templu si cu acelasi scop, sa se roage. Ei bine, rugaciunea fariseului celui cinstit si cu atatea fapte bune a fost respinsa, pe cand rugaciunea vamesului celui incarcat de pacate a fost bine primita de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai pacatos de cum venise, iar vamesul mai drept, mai luminat si usurat de pacate.

Pricina cred c-o intelegeti fiecare: este mandria. Fariseul intrase in templu tantos, ingamfat, dispretuind pe ceilalti, pana a ajuns la Sfantul Altar.

Acolo, fara a se aseza in genunchi, ramanand in picioare, cu tinuta semeata si cu ochii ridicati, la cer se ruga. Dar se ruga el oare? Nu, caci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Si daca-i multumea, nu facea aceasta din datorie, ci numai ca sa-si insire lista pretinselor lui calitati, pentru ca sa-si atraga lauda si admiratia lumii. Fariseul era mandru si fatarnic.

Vamesul intrand in templu, a ramas mai la usa. Si acolo, simtindu-se impovarat de multimea pacatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii catre cer, ci, in genunchi, cu capul plecat, isi batea pieptul, isi recunostea pacatosenia si se ruga. Da, el intr-adevar se ruga caci cerea mila de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie pacatosului! Vamesul era sincer, era smerit si pocait.

Fratilor,

Mandria este cel dintai dintre pacatele de moarte. Este cel mai urat nu numai lui Dumnezeu, ci si oamenilor. Este obarsia, este mama tuturor pacatelor. Din pricina acesteia, ingeri luminati au devenit diavoli intunecati. Din pricina acesteia, primii nostri parinti au fost scosi din raiul pamantesc. Din pricina acesteia, s-au intamplat si se intampla atatea rele si nenorociri in lume. Mandria rascoala popor impotriva altui popor, clasa impotriva altei clase de oameni; frate impotriva fratelui, fiu impotriva tatalui. Caci mandria naste egoismul, neascultarea, ambitia, incapatanarea, dispretul fata de aproapele, invidia, ura si alte multe rele, care, daca pun stapanire pe sufletul cuiva, il fac din om neom; il fac fiara salbatica, incat calca in picioare orice lege, tot ce e mai curat si mai sfant.

Dragostea si nasterea de prunci

Casatoria nu-i un mijloc lesnicios de a castiga placeri, nici o asigurare impotriva neputintelor de la batranete, ci este comuniune si daruire. Scopul casatoriei este desavarsirea personala a sotilor si procreatia. Si totusi in lumea postmoderna tot mai multe familii nu-si doresc copii. Sunt si familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul ca sexul nu este numai pentru copii, ci si pentru comuniune. Este un mod de a-si manifesta dragostea sotii, unul fata de celalalt. Din aceasta perspective scopul final al relatiei conjugale nu este numai procrearea, si nici implinirea personala, ci lucrarea reciproca a sotilor la mantuirea lor. Unii argumenteaza atitudinea lor potrivnica pruncilor cu faptul ca n-au mijloacele necesare pentru a creste copii, n-au o casa a lor. Din nefericire insa la spatele tuturor acestor argumente sta un egoism dus pana la limite. A avea copii inseamna a primi binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta.
Cand vezi o mama cu pruncul in brate trebuie sa te gandesti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste") (Matei 18,5).
Spuneam ca multi soti tineri nu-si doresc copii. Sunt si educati, intr-o societate fara Dumnezeu, sa apeleze la contraceptie. Si daca totusi copilul se plamadeste in pantece recurg la cea mai oribila crima: avortul.
Nu numai oamenii Bisericii, ci si medicii, antropologii si biologii cinstiti, ne spun ca avortul, din moment ce intrerupe o viata cu identitate separata este crima. Embrionul este viata cu existenta si identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentui conceperii.

In virtutea acestui principiu Sfantul Vasile cel Mare ne spune ca femeia "care leapada pruncul este supusa judecatii pentru ucidere". (Canonul 2, Pravila Bisericeasca, Buzau, 1999, p.28) Si nu numai ele, ci si cei care dau medicamente avortive sunt ucigasi. Si ei si cele care administreaza otravuri ucigatoare de embrioni (Sfantul Vasile cel Mare, Canonul 8).
Complicitatea la avort a sotului, si a medicului ginecolog care provoaca avortul, este complicitate la crima. Pentru Biserica Crestina avortul, sau intreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditata. Este ucidere mai vinovata, mai pacatoasa si mai urata de Dumnezeu decat orice ucidere, pentru ca ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a gusta din aceasta si mai ales inainte de a se invrednici de Sfantul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poti justifica avortul. Poti ucide pe altul ca sa traiesti tu ? Si apoi Dumnezeu ii da fiecaruia bucata de paine necesara.

Paradoxal, s-a observat ca aversiunea fata de copil creste odata cu inavutirea. Natalitatea in tarile "civilizate" este tot mai mica. Natiunile din vest imbatranesc, iar in lumea a treia este explozie de populatie.

Din nefericire si noi romanii ne imputinam. A scazut alarmant numarul de nasteri si de casatorii. In zece ani de zile s-a diminuat populatia tarii cu echivalentul unui judet.

Copiii, daca gandim crestineste, trebuie primiti ca o binecuvantare a cerului. Cea mai sfanta comuniune ti-o ofera familia. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste familia "mica biserica".
Un poet roman consacrat ne-a lasat scrisa o cugetare rara legata de familia crestina: "Locul unde se intemeiaza randuiala unei Patrii si statornicii, in spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al rabdarii, increderii si dragostei este acest cuib arhaic si sacru unde doi oameni, mai intai un tanar barbat si o fata, se hotarasc sa-si uneasca viata in cuget si simtire, prin legamantul de aur al inelului nuntii care desavarseste cerul pe pamant in vederea lucrarii si privegherii, a nasterii de prunci si implinirii spirituale in lumina mostenirilor parintilor" (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Bucuresti, 1985, p. 94.)
din:'' Dragoste, libertate si sex responsabil''. Autor: IPS Andrei Andreicu.

Despre boala "corectitudinii"

Părintele Serafim avea un fiu duhovnicesc pe care l-a văzut căzând în acest exemplu clasic de „convertit nebun” care crede că el „ştie mai bine” decât toţi. Într-un mic paraclis de misiune pe care îl construise în fundul curţii, acest om voia ca enoriaşii să cânte la strană, în loc să se cânte „partitura” de către un cor, separat. În Duminica Rusaliilor, el a avut o confruntare în biserică cu o rusoaică care voia să se cânte partitura.

El a scris Părintelui Serafim: „Astfel i-am spus direct că eu nu am construit un paraclis pentru a se continua greşeala în spatele curţii mele ….” În scrisoarea către Părintele Serafim, el a ridiculizat ideea că o persoană putea să asiste la o Liturghie în timp ce corul cânta şi a zis că asta era „la fel cu a merge să vizitezi pe cineva în casa lui şi a-ţi petrece timpul acolo cu nasul într-o revistă”. „În nici un caz nu vreau să mă compromit cu această problemă,” a declarat el.

În principiu, Părintele Serafim a fost de acord cu fiul său duhovnicesc că era de preferat cântarea enoriaşilor, dar ceea ce l-a afectat mai tare a fost atitudinea omului. „Aveţi grijă!” i-a scris el:


Indiferent cât de „corect” poţi fi în diferite puncte, trebuie să fii şi diplomatic. Primul şi cel mai important lucru nu este nici pe departe „corectitudinea”, ci dragostea creştină şi armonia. Cei mai mulţi „convertiţi nebuni” au fost „corecţi” în criticile lor care i-au dus la cădere; dar lor le lipsea dragostea creştină şi mila şi astfel au căzut în fundul prăpastiei, îndepărtând inutil oamenii din jurul lor şi în cele din urmă s-au găsit singuri cu totul, în corectitudinea lor şi justiţia personală. Nu-i urma pe ei!…

Eşti încă nou în ortodoxie şi totuşi doreşti să-i înveţi credinţa pe cei mai în vârstă (şi din felul cum relatezi, îi „înveţi” destul de nepriceput, fără cel mai mic tact sau milă creştină). O judecată obişnuită simplă ar trebui să-ţi spună că nu se procedează în felul acesta; dragostea creştină ar trebui să te facă să te ruşinezi de comportarea ta şi să fii nerăbdător să înveţi mai multe despre creştinismul de bază înainte de a îndrăzni să înveţi pe oricine orice. Nu am auzit de la nimeni din preajma ta, dar îmi pot imagina cum trebuie să-i supere şi să-i rănească purtarea ta. Nu este nici un mister în faptul că înstrăinezi oamenii; purtarea ta, după cum ai descris-o tu însuţi, este ceea ce îi îndepărtează pe oameni şi duce la lupte în Biserică. Nu te ascunde în spatele „slujbelor englezeşti” şi cântatul fără „nici o partitură”: acestea sunt doar adevăruri pe jumătate pe care mândria ta le foloseşte pentru a evita creştinismul de bază al smereniei şi iubirii.

Priveşte un moment la felul cum trebuie să pară celorlalţi: nu te-ai putut descurca în parohia P. şi a trebuit să pleci; acum, în „propria” ta parohie, îţi alungi oamenii. Pur şi simplu nu se poate că alţii întotdeauna acuză şi tu eşti întotdeauna nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi propriile tale greşeli şi să trăieşti în pace cu creştinii din jurul tău ….

În scrisori anterioare ai spus că tu şi soţia ta v-aţi putea risipi, că fiul vostru ar putea să nu meargă până la capăt cu ortodoxia – dar cum poate un soţ şi tată creştin să-şi dea seama de asemenea lucruri cumplite şi să nu se umple de râvna de a se îndrepta înainte de a se întâmpla acest dezastru? (Dacă se întâmplă aceste lucruri, tu vei fi acuzat: pentru că tu nu ai dat familiei tale o pildă de vieţuire creştină care să-i insufle şi să-i încălzească, ci doar un fel de „corectitudine” legalistă, fără-suflet care nu face altceva decât să hrănească eul.) …

Am spus destul, poate mai mult decât poţi digera odată. Nu-ţi cer să-ţi „abandonezi toate ideile”, sau să devii un om total diferit peste noapte. Vreau doar să începi să te sileşti şi să fii mai milostiv cu alţii şi să slăbeşti eforturile încercând să fii atât de „corect”. Asta nu este atât de imposibil şi cred că nu vei găsi niciodată fericirea şi pacea duhovnicească dacă nu faci aşa.
Se pare că avertizarea Părintelui Serafim n-a fost luată în considerare. Opt luni mai târziu, după cum se temuse Părintele Serafim, fiul şi-a părăsit tatăl, nemaiputând să trăiască sub opresiunea unei astfel de „corectitudini” reci. „Trebuie să admit un sentiment de uşurare acum că el este plecat,” a scris omul părinţilor.

Părintele Serafim i-a răspuns la scrisoare:

Ce pot să spun? Te-am pierdut ca părinte duhovnicesc, necomunicându-ţi măcar abecedarul de bază al vieţii duhovniceşti creştine. În anul care a trecut ai mers din rău în mai rău, înstrăinându-te chiar mai mult decât înainte, prin comportarea ta necreştină … comunitatea ortodoxă, preoţii care vin în vizită şi chiar propriul tău fiu – care reprezintă în mare măsură ceea ce i-ai făcut lui, aparent mai mult inconştient. Acuzaţia pentru toate acestea cade în mod cinstit pe umerii tăi. Nu te porţi creştineşte cu nici unul dintre oamenii aceştia şi pari total inconştient de faptul ….

Dacă doreşti să fii creştin ortodox trebuie să începi acum, chiar din ziua şi ceasul şi clipa aceasta, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele. Asta înseamnă să nu te porţi arbitrar sau capricios cu oamenii, nici măcar să nu spui primul lucru care îţi trece prin cap, nici să nu te lupţi sau cerţi cu oamenii pentru orice, important sau mărunt, fiind oricând gata să le ceri iertare (şi să o ceri mai mult decât pentru că este necesar), să ai milă pentru ei şi să te rogi fierbinte pentru ei ….

Dacă ai avea asemenea milă pentru fiul tău, pe o bază obişnuită, el nu te-ar fi părăsit. El te iubeşte, în caz că nu ştii asta.

Dacă încă îmi mai accepţi autoritatea ca părinte duhovnicesc, îţi dau o regulă de rugăciune diferită: în locul Rugăciunii lui Iisus, spune în fiecare noapte 100 de rugăciuni pe şiragul de metanii, folosind cam aceste cuvinte (sau echivalentul lor în cuvintele tale): Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe fratele meu (nume) … pomenind numele tuturor oamenilor care îţi sunt apropiaţi, începând cu familia restrânsă. Cu fiecare cerere fă o închinăciune (plecăciuni pentru membrii familiei tale restrânse). Opreşte-te la 100 (repetând numele dacă este necesar) şi lasă ultima ta cerere să fie pentru toţi. Prin aceasta vreau să te trezeşti şi să începi să-ţi iubeşti fraţii şi surorile, atât cei de credinţă cât şi cei fără ….

Fac plecăciune înaintea ta şi te rog să mă ierţi pentru păcatele mele cele multe şi greşelile mele faţă de tine. Dumnezeu să ne ierte şi să ne miluiască pe noi toţi …. Te asigur că, oricare ar fi atitudinea ta faţă de mine, a mea faţă de tine nu s-a schimbat câtuşi de puţin.


Cu dragoste întru Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

Iordan s-a întors înapoi....

Un prieten ortodox m-a informat că maica Neofita de la o mănăstire din Iordania i-a confirmat că şi în acest an – pe 19 ianuarie (adică după calendarul bisericesc) – rîul Iordan s-a întors înapoi. Alte detalii nu cunosc; presa, din cîte am reuşit să văd, tace.
Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.
Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor.
Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi?
Munţilor, că aţi săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor?
De faţa Domnului s-a cutremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob,
Care a prefăcut stânca în iezer, iar piatra în izvoare de apă.
Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău.(Ps 113:3,9)

sursa:stiriortodoxe.