Maratonul morţii sau al vieţii?

Alergăm continuu! Încercăm să ne împlinim toate trebuinţele, ne străduim să nu ne lipsească nimic, să facem faţă tuturor solicitărilor şi tuturor provocărilor! Suntem oameni ai timpului, ne lăsăm purtaţi de spiritul globalizării, ne-am obişnuit cu relativismul, cu falsa toleranţă! Suntem oameni ai vremurilor! Totul este firesc! Suntem înţelepţi ca şerpii şi vicleni ca viperele!
Suntem însă conştienţi dacă alergarea aceasta neobosită ne duce într-adevăr la viaţă? Ne simţim cu adevărat mai împliniţi? Suntem cu adevarăt mai mulţumiţi? S-a umplut golul sufletesc? S-a sfârşit cu nefericirea şi nemulţumirea noastră? Eforturile noastre chiar şi-au atins scopul? Şi daca l-au atins, chiar suntem fericiţi? Simţim bucuria acea infinită, fără încetare? Putem fi fericiţi? Suntem cu conştiinţa împăcată că avem tot ce ne-am dorit şi ceea ce avem nu s-a construit pe nefericirea altora? Putem fi fericiţi chiar şi atunci când avem mai puţin? Ne bucurăm de truda mâinilor noastre? Este bucuria aceasta o bucurie împărtăşită? Sau o bucurie egoistă?
Alergăm! Mai putem? Mai avem forţe? Încotro alergăm? Mai vedem cerul în alergarea asta? Este traseul martonului acestuia luminat de harul lui Dumnezeu? Suntem noi într-un spirit de fair-play? Sau încercăm să-i surpăm pe ceilalţi ca să putem noi ajunge primii la scopul alergării noastre?
Maraton al morţii sau al vieţii? Înviem prin această alergare sau ne epuizăm şi ne afundăm tot mai mult în neîmplinire? Multe sunt căile morţii, iar căile acestea sunt netede la început, atrăgătoare, mereu proaspăt asfaltate! Apoi, devin tot mai stricate, tot mai aspre, cu tot mai multe gropi! Căile morţii sunt pline de capcane şi aceste capcane sunt patimile!
Iar calea vieţii e doar una singură! E maratonul creştin! E un drum pe care doar cei ce se leapădă de sine şi îşi iau crucea îl pot străbate! Cei ce se încumetă pe acest drum sunt atleţii lui Hristos! Ei par să fie mereu în urma celor ce merg pe calea morţii, pentru că drumul lor este mai greu, cu multe denivelări, iar crucea atârnă greu şi viteza lor e mult îngreunată! Dar drumul vieţii începe cu durere şi se sfârşeşte în bucurie, pe când cel al morţii promite totul şi nu oferă nimic din ce poate da sufletului împlinirea acum şi în veacul ce va să vină!

Fără rugăciune?

E atât de ciudat să întâlneşti oameni care vorbesc despre Dumnezeu dar care nu vorbesc cu Dumnezeu. E ca şi când vorbeşti despre o persoană cu care nu ai stat decât foarte rar sau chiar niciodată de vorbă, deşi nimic nu te-a împiedicat să faci acest lucru.

Fără rugăciune este imposibil să-L cunoşti pe Dumnezeu, este imposibil să-L simţi atât de aproape. Rugăciunea este o teologie înaltă aşa cum spune Sfântul Evagrie Ponticul: “Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”! Fără rugăciune nu există o cunoaştere directă a lui Dumnezeu şi nu poate fi stabilită nici o relaţie personală.

Dumnezeu este o Persoană cu Care poţi intra într-o relaţie directă, cu care poţi purta un dialog permanent. Acest dialog îl reprezintă rugăciunea şi are propriile sale caracteristici şi etape. De Dumnezeu ne apropiem în măsura în care ne dezlipim de rău! Dumnezeu este mereu prezent la graniţa trasată de libertatea omului! El nu va depăşi niciodată această graniţă! Doar omului îi stă în putinţă să îi permită lui Dumnezeu să intre în viaţa lui! Dumnezeu este finuţ! Nu intră cu bocancii în sufletul omului.

Cu ce începe adevărata rugăciune? Pentru mine, ea a început cu: “Doamne, ajută-mă să Te cunosc!” Şi Dumnezeu a răspuns prin oamenii pe care mi i-a trimis, prin cărţile pe care le-am descoperit, prin situaţiile pe care le-am trăit, prin mângâierile trimise.

Cu ce continuă rugăciunea? Continuarea o reprezintă o altă rugăciune: “Doamne, dăruieşte-mi să mă rog!” Această rugăciune ne ajută să devenim disponibil pentru a fi învăţaţi de Dumnezeu, pentru a primi darul rugăciunii încet încet. Răspunsul la această rugăciune va deveni începutul unei reale apropieri!

Rugăciunea nu se poate face fără smerenie. Smerenia nu înseamnă nimic altceva decât să fii în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu. Când recunoşti că nu poţi să te rogi şi Îi ceri lui Dumnezeu această putinţă, reprezintă un act de smerenie, adică de adevăr! Nu te mândreşti cu gândul că ai putea ceva! Şi astfel începe o poveste frumoasă de iubire între tine şi Dumnezeul Iubirii!

Sporeşte-ne credinţa!

Credinţa nu este o putinţă omenească, ci este un dar de la Dumnezeu. A crede în Dumnezeu şi în toate minunile Sale văzute şi nevăzute este departe de a fi o capacitate omenească. Omului îi stă în putinţă să vrea să dobândească această dar, însă nu să poată să creadă prin forţele proprii, întrucât omul este mai înclinat spre lucrurile rele, spre păcat, spre minciună, spre egoism, spre răutate, decât spre Dumnezeu.
Şi apostolii şi-au simţit sufletele sărace în credinţă şi L-au rugat pe Domnul Iisus Hristos: “Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Vedeau şi nu puteau crede întru totul. Însă s-au rugat de Iisus să le sporească credinţa! Şi-au recunoscut această neputinţă omenească de a crede şi s-au încredinţat lui Dumnezeu cu o dorinţă puternică de a dobândi mai multă credinţă.
Şi Iisus le-a spus: “De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” ( Luca 17, 6)! Iată credinţa cât un grăunte de muştar face minuni mari! Însă apostolii au primit această credinţă după învierea Domnului, pentru că doar învierea lui Hristos a pus fundamnetul credinţei şi pe ea s-a clădit întreaga propovăduire creştină! Învierea lui Hristos dă sens întregii existenţe umane şi doar credinţa în înviere ne dăruieşte puterea şi înţelepciunea necesare spre mântuire.
Sporeşte-mi credinţa, Doamne! Iată, această rugaciune exprimă neputinţa şi voinţa în acelaşi timp. Neputinţa de a crede mai mult, dar şi dorinţa puternică de a dobândi mai mult credinţă! Această rugăciune este începutul creşterii noastre în credinţă şi totodată sursa noastră de întărire permanentă în credinţă!

Biserica Ortodoxă a păşit în cea de a II-a săptămână a Postului Mare!

Începând de astăzi, creştinii ortodocşi păşesc în cea de a II-a săptămână a Sfântului şi Marelui Post! Îndemnăm pe toţi binecredincioşii creştini, să nu înceteze drumul postului, ci să se întărească, savurând din roadele acestuia! La acest lucru, ne îndeamnă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, menţionând faptul că postul, este un medicament, pentru trupul şi pentru sufletul nostru: "Copilul trebuie sa învete sa posteasca, cel putin de doua ori pe saptamâna, miercurea si vinerea. Sa mearga apoi la biserica iar seara, când se termina spectacolele, tatal sa-l ia de mâna si sa-i arate lumea care iese de la teatru. Sa râda de batrânii care s-au dovedit mai fara minte decât tinerii, chiar decât cei foarte tinerei, pentru ca n-au alungat flacara dorintei trezita în ei. Apoi sa-l întrebe pe copil: "Ce crezi ca au câstigat toti acesti oameni? Nimic altceva decât rusine. S-au facut de râs si de ocara în ochii lumii care-i va judeca aspru". Facând aceasta, tatal îi va spori mult sila copilului fata de spectacolele si de muzicile desuchiate.
Si mai exista unul: rugaciunea. Copilul trebuie învatat sa se roage cu caldura si cucernicie. Si sa nu-mi spui ca nu va voi, pentru ca un copil care are o gândire corecta si este si plin de viata, se roaga cu usurinta. Exemple? Câte vrei: Daniel si Iosif. Nu-mi spune ca Iosif avea 17 ani. Gândeste-te ca el a reusit sa-si atraga iubirea tatalui sau mai mult decât ceilalti frati.
Iacov, nu era si mai tânar? Sau Ieremia. Daniel, nu avea doar 12 ani? Solomon, iarasi tot 12 ani avea când a rostit acea minunata rugaciune. Iar tânarul Samuel îsi învata el însusi învatatorul. Sa nu deznadajduim! Unui copil nu-i place sa se roage daca este foarte tânar ca suflet, nu ca vârsta, adica daca sufletul lui nu este format.
Un copil trebuie sa învete sa se roage cu cucernicie si pe cât îi este posibil, sa ia parte la privegheri, în general sa ne straduim sa-i insuflam caracterul unui om sfânt. Un copil care nici nu jura, nici nu vorbeste urât, nu înjura si nu uraste, ci în loc de toate acestea posteste si se roaga, va fi cu siguranta un om foarte întelept."

În Duminica Ortodoxiei – triumful icoanelor – se va oficia Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

În această primă duminică din Postul mare, numită duminica Ortodoxiei, Biserica ortodoxă prăznuieşte triumful învăţăturii drept-slăvitoare în faţa ereziei iconoclaste, adică a acelora care nu cinsteau sfintele icoane. La sfânta Liturghie se va citi pericopa evanghelică din Evanghelia după Ioan din capitolul I, versetele de la 43 – 51. Astăzi se va oficia Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, liturghie care se oficiază în primele cinci duminici din Postul mare. Despre deosebirea dintre Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur şi această Liturghie ne-a vorbit părintele Florin Botezan: În Postul Mare se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Este o liturghie care se săvârşeşte de 10 ori pe an. În aceste prime cinci duminici din Postul Mare, apoi în Joia şi Sâmbăta Mare şi în ajunul Crăciunului şi a Bobotezei şi în ziua de prăznuire a Sfântului Vasile cel Mare. Este o liturghie de o bogăţie extraordinară, în special în ceea ce priveşte rugăciunea centrală a liturghiei numită Anaforaua Liturgică. Care este una din cele mai bine alcătuite sinteze a învăţături de credinţă ortodoxă; din păcate în practica curentă această anafora se citeşte în taină de către preot şi nu poate auzită de credincioşi. Fapt care face ca pentru un credincios care merge la biserică dar cunoaşte mai puţin ceea ce se întâmplă în altar să nu apară nişte deosebiri foarte mari între Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur care se săvârşeşte în rest de a lungul anului ci doar câteva cuvinte în plus spuse pe alocuri. Însă în ceea ce priveşte anaforaua unde este principala deosebire între cele două Liturghii mai sus menţionate aici este de fapt esenţialul, aici este ceea ce deosebeşte aceste Liturghii. O anafora de o bogăţie dogmatică extraordinară, o mărturisire liturgică a credinţei, de o frumuseţe şi o putere deosebită. În cadrul sfintei liturghii de astăzi preoţii vor scoate alături de agneţul zilei încă alte 2 (sau mai multe) pentru liturghiile darurilor mai înainte sfinţite care se vor săvârşi în săptămâna care urmează.

58 de ani de la trecerea la Domnul a lui Valeriu Gafencu

Astăzi, 18 februarie se împlinesc 58 de ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Valeriu Gafencu, cunoscut ca Sfântul închisorilor. Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnica, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolşevic ce ameninţa atunci România. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 - 1944) şi de la Piteşti. Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cu noască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţa (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu fata transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.
(sursa: www.valeriugafencu.ro )

Astăzi se încheie Canonul cel mare al Sf Andrei Critenul

Şi în această zi în bisericile noastre se va oficia cea de-a patra şi ultima parte din Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, în cadrul Pavecerniţei Mari, iar integral se va săvârşi în miercurea din săptămâna a 5- a din Post.
Scurt vorbind, canonul ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii, să nu mai fim răi, ci să fim buni, să ne pară rău de răutăţile noastre şi să adăugăm lucruri bune în viaţa noastră.

În a treia zi de post se dă dezlegare la fiertură!

Primele două zile ale Postului Mare, au fost marcate printr-un post negru, desăvârşit, pentru cei mai slabi, dându-se dezlegare doar la pâine şi apă şi aceea, după asfinţitul soarelui! Pentru astăzi, Biserica Ortodoxă binecuvântează fiertură (bucate fierte fără de untdelemn)! Pentru joi, Biserica binecuvântează post aspru (doar pâine, apă, fructe şi legume), vineri, iarăşi avem dezlegare la fiertură, iar pentru zilele de sâmbătă şi duminică: dezlegare la vin şi untdelemn!
Post uşor în continuare!

Astăzi s-a oficiat prima Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite

In această zi s-a oficiat prima Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite din acest Post Mare. Această liturghie este una dintre slujbele specifice Postului mare şi ea se va oficia în zilele de peste săptămână, de luni până vineri, sâmbătă şi duminică oficiindu-se liturghii depline: a Sfântului Ioan Gură de Aur (sâmbăta) şi a Sfântului Vasile Cel Mare (în primele 5 duminici din Post).
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este o Liturghie specifică, aşa cum am spus, Postului Mare. Alcătuirea acestei Liturghii s-a impus ca urmare a faptului că potrivit canoanelor Bisericii în zilele de rând din Postul Mare, adică de luni până vineri, nu este potrivită săvârşirea Liturghiei obişnuite, adică a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, dat fiind faptul că aceste Liturghii au un caracter sărbătoresc, un caracter de bucurie, de împlinire. Iar zilele de peste săptămână din Postul Mare au în principal un caracter de pocăinţă, de plângere a păcatelor noastre. Ca urmare, Părinţii au stabilit ca în zilele de luni până vineri să nu se săvârşească aceste Liturghii propriu-zise, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare. Dar totuşi, creştinii au simţit nevoia să se împărtăşească şi peste săptămână în Postul Mare, cu atât mai mult cu cât este o perioadă de nevoinţă deosebită duhovnicească, în care avem nevoie de un ajutor, avem nevoie ca Hristos să ne dea putere să ducem la bun sfârşit pocăinţa noastră. Ca urmare, a fost alcătuit un ritual de împărtăşire cu Sfintele Daruri sfinţite mai înainte, adică sfinţite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârşeşte sâmbăta şi duminica. Sfintele Daruri sunt aşadar, sfinţite la aceste Liturghii, sunt păstrate pe Sfânta Masă, iar în cursul săptămânii, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, noi ne împărtăşim cu aceste daruri. Ne împărtăşim cu aceste daruri într-un ritual care este legat de Vecernie. De ce de Vecernie? Pentru că o caracteristică esenţială a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite este faptul că este o împărtăşire de seară. De ce o împărtăşire de seară? Pentru că potrivit rânduielii de postire a Bisericii, în zilele de rând din Postul Mare se ajunează până seara. Şi pentru a nu întrerupe postul, împărtăşirea se face seara după Vecernie. Ca urmare, acest ritual de împărtăşire, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, este o slujbă de seară în care Biserica ne îndeamnă să ne împărtăşim după o zi întreagă petrecută în nevoinţă, în ajunare şi în perspectiva acestei întâlniri cu Hristos. Această împărtăşire de seară este un lucru minunat, care cred că cu toţii ar trebui să-l experimentăm, chiar de mai multe ori în decursul postului, pentru că este un chip al vieţuirii noastre creştine. Noi trăim această viaţă în perspectiva întâlnirii cu Hristos la sfârşitul vieţii noastre trăim o viaţă de nevoinţă, de luptă duhovnicească în perspectiva acestei întâlniri. Tot aşa ziua petrecută în ajunare, în perspectiva împărtăşirii de seară, o zi în care mergem la serviciu, în care ne facem treburile obişnuite, fiecare zile de peste săptămână, dar în care avem tot timpul gândul întâlnirii cu Hristos seara, fapt care ne face să fim mult mai atenţi cu lucrurile mărunte pe care poate în mod obişnuit am fi tentaţi să le neglijăm, această zi devine aşadar un chip al întregii noastre vieţuiri creştine în perspectiva întâlnirii cu Hristos la sfârşitul vieţii noastre. Ca urmare, această Liturghie cred că are o importanţă deosebită pentru viaţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi ar trebui să ne străduim să participăm la ea şi mai ales să ne pregătim, să ne împărtăşim seara la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
În această seară se continuă în bisericile noastre oficierea slujbei canonului Sfântului Andrei Criteanul în cadrul Pavecerniţei Mari. Canonul se va oficia şi mâine seară, iar integral se va săvârşi în miercurea din săptămâna a 5- a din Post.

Tristeţea strălucitoare a Postului Mare – cuvânt al Părintelui Alexander Schmemann, din cartea Postul cel Mare

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, de la dans şi alte distracţii. Această înţelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu. Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie să consimţim formal; dar, înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Intrând într-o biserică în timpul slujbei de post, înţelegem imediat ce înseamnă această expresie oarecum contradictorie. O anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: vesmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei si mai “monotone”. Apoi începem să realizăm că această lungime şi “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi, la început, nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem să simţim că această tristeţe este, într-adevăr, “luminoasă”, că o transformare tainică este gata să se petreacă în noi. Este ca şi cum am ajunge într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele şi chiar nopţile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se părea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de nelinişte care a devenit, practic, a doua natură, dispare undeva iar noi ne simţim liberi, uşori, fericiţi. Nu este vorba despre acea fericire superficială care vine şi pleacă de douăzeci de ori într-o zi şi este atât de fragilă şi trecătoare; este o fericire care vine din aceea că sufletul a atins o “altă lume”, a luminii, păcii şi încrederii. Realizăm că este imposibil să trecem din starea normală a vieţii noastre plăsmuită în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne “linişti” mai întâi. Din această cauză, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe nişte obligaţii, cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cu ltului care ne poartă în altă lume. Odată ce devenim “uşori şi liniştiţi lăuntric” monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. Ceea ce la început apare ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace, ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este descoperit ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. “Strălucire tristă”: tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste săptămână, slujbele de sâmbătă şi duminică rămânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea să înţeleagă sensul autentic al Postului Mare trebuie să facă efortul de a participa şi la slujbele din timpul săptămânii. (extras din Pr Alexandru Schmemann, Postul cel Mare)

Mitropolitul Serafim de Pireu: „Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei"

Mitropolitul Serafim de Pireu:

„Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei"
Profundă amărăciune a exprimat astăzi Mitropolitul Serafim de Pireu, în ceea ce priveşte hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care a disponibilizat pe Episcopul Artemie de Raşca şi Prizren.
Cu profundă amărăciune, întristare şi durere am aflat despre hotărârea din ziua de 13 a lunii în curs a.c. a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care s-a întrunit sub preşedinţia nou-alesului patriarh, Preafericitul Irineu al Serbiei, despre disponibilizarea şi în esenţă îndepărtarea de la îndatoririle lui canonice a Preasfinţitului Episcop Artemie de Raşca şi Prizren, bărbat împodobit cu virtuţi apostolice, luptător pentru Credinţă şi mărturisitor al Ei.


Simţim o profundă repulsie pentru această inadmisibilă hotărâre a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, dar nu ne uimeşte, pentru că - după cum se vede - aceiaşi oameni - care l-au condus pe fericitul întru adormire patriarh al sârbilor Pavle la rugăciunea-în-comun cu romano-catolicii din Croaţia, care liturghisesc în mod ilegal şi eretic, care l-au „sanctificat" pe cardinalul Aloijio Stepinats, criminalul băutor de sânge şi falsul sfânt al para-sinagogii („adunăturii") romano-catolice, pe autorul moral şi fizic al sângerosului asasinat (genocid) prin schingiuiri neînchipuit de dureroase a opt sute de mii (800.000) de sfinţi, slăviţi, noi mucenici ai poporului sârb şi ai Preasfintei noastre Biserici de către hoardele ustaşilor romano-catolici - orchestrează acum anihilarea canonică şi fizică a unui sfânt, neprihănit, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de popoare, care este culmea duhovnicească a poporului sârb, luptând pentru drepturile credinţei şi ale patriei lui, prin acuze voalate, care în lumina adevărului nu pot sta în picioare.

Invocăm de-Dumnezeu-primitele rugăciuni către Domnul -Întemeietorul Bisericii, ale Sfântului contemporan al poporului sârb şi profundului teolog ortodox - care a demonstrat prin excepţionalele sale opere kakodoxia (reaua-slăvire) eretică a papismului potrivnic lui Dumnezeu - ale fericitului întru adormire Stareţ Iustin Popovici, părintele duhovnicesc al ierarhului anti-ecumenist prigonit şi al altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, ca să înceteze îndată prigoana orchestrată împotriva lui.

(traducere: L. Mh. cf. romfea.gr)

sursa:mail

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul tâlcuită de Părintele Alexander Schmemann (1921-1983)

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu. Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său. Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească. Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească. Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la origi nea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului. Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru. Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu. Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă. Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eron ată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu. În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti. Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi. După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
(extras din Pr Alexandru Schmemann, Postul cel Mare )