Pilda zilei....

Despre recunoştinţă
Un ţăran dintr-un sat se bucura foarte mult că recolta i-a fost bogată. Unul dintre copiii săi a auzit pe tatăl său că mulţumeşte vecinului pentru că i-a ajutat la căratul bucatelor. Deodată zise tatălui său:

- Tată, dar lui Dumnezeu când îi mulţumeşti pentru că ţi-a dat bucate multe?

Acel tată rămase ruşinat, căci niciodată nu mulţumise lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Tu eşti recunoscător lui Dumnezeu?

(Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Hristos Se naşte, Măriţi-L, Hristos din Cer, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă...!”

Da, Hristos se naşte, cred că toţi ştim asta, dar oare toţi ne bucurăm? Oare mai ştim noi să ne bucurăm, oare mai ştim noi să plângem?
Hristos vine pe calea smeritei smerenii, pe calea Stelei de la Răsărit, El Însuşi Stea şi Răsărit. El, căruia lumea toata şi chiar Cerul tot nu este vrednic să-I deschidă sandaua înţelesului Supra-Naşterii Sale Minunate. Ce nu a înţeles lumea astăzi, sau poate că a uitat: Că El se dăruieşte şi cum “se-nparte focul multora, fără să se împartă el însuşi, tot aşa şi harul se împarte neîmpărţit”, grăieşte Sf. Grigorie Palama.Gândirea religioasă (Jaspers, Lacroix) distinge între “origine“ şi “început”: Originea este în afara timpului; începutul se situează în timp, e o dimensiune a naturii. Alt mare gânditor creştin zice: “Orice început se mişcă între bucurie şi sacrificiu” (L. Laveile). Odinioara cei vechi se întrebau: “Ce a dat pământul dumnezeirii? Cruce, piroane, palme, scuipat, batjocură...”. Cei noi, plini de Duhul care Se poartă şi acum pe “ape” de suflet răspund: ”Am dat-O pe Maica Domnului, Floare florilor şi Gingaşa gingăşiilor!” Iată ce am dat şi ce nu vom mai da! Multe suflete curate se vor perinda prin fata Mântuitorului, precum odinioară Magii de la Răsărit, dar niciuna ca Ea, Drăguţă, Scaunul şi Tronul prea încăpător al lui Dumnezeu-Omul. Ca şi atunci, la Buna Veste, şi acum Dumnezeu vrea să Se nască în inimile de Maică ale creştinilor, de aceea El bate mai mult ca un gentleman (Steinhardt) şi dacă I Se va deschide, va intra să Se nască neapărat. Aşadar, asemenea Maicii Domnului să ştim că Vrednicia, învredniceşte; dar şi învrednicirea vredniceşte (vredniceşte nu este aici adverb, ci verb, a cărui acţiune substantivează, crează un “a fi” = “fire”, ca în Axionul Adormirii: “Naşterea fecioreşte, moartea arvuneşte viaţa”), de aceea să fim noi, acum (că numai acest “acum” ne aparţine!) Maicile lui Dumnezeu (mereu discutatul aspect mariologic al Bisericii, parcă machiavelic ocolit)!
Să ştim că opusul naşterii este moartea sufletească, cine nu naşte, nu se naşte şi nu-L naşte, moare! (“Păcatul înseamnă în acelaşi timp şi afirmarea şi pierderea libertăţii” - J. Gait) Pendulăm dramatic toată viaţa între “o iubire de sine” rea (Filaftia - “care urăşte totul”, Sf Ioan Damaschin) şi una bună (“Cine s-a urât vreodată pe sine însuşi?”; “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” zice Hristos). Ce alegem? Fiecare aduce răspunsul său personal şi unic în marea simfonie umană. “Nici un adânc al satanei (Apoc 2, 24) nu poate desfiinţa “fiinţa”, căci fiinţa e anterioară oricărei negaţii şi unitatea e anterioară oricărei dedublări”, zice Paul Evdochimov. Apoi, dragilor dacă este aşa să râdem în nas luceafărului căzut, satanei şi să ştim că noi avem drumul nostru, drumul Stelei de la Răsărit. Ce căutaţi prin curţile altor religii? Au nu ştiţi voi că chenoza Mântuitorului, Taina Întrupării de care se miră tot Cerul această expresie maximă a dăruirii lui Dumnezeu prin smerenie, reprezintă cu adevărat antinomia fundamentală a Sfintei Scripturi şi a omenirii întregi? Dumnezeu e nevăzut în Fiinţa Sa şi Dumnezeu s-a descoperit în chip văzut în persoana lui Iisus Hristos. Ce vreţi mai mult, se poate mai mult? Pe lângă Taina asta, metempsihoza şi celelalte sunt glume ieftine de tot. Creaţia şi Întruparea nu sunt decât două momente complementare ale aceluiaşi unic elan, “primul vestind pe al doilea şi cel din urmă desăvârşind pe cel dintâi şi depăşindu-l în chip infinit” (Sf Grigore de Nyssa). De la Newman şi până la Nicolae Cabasilas toţi mărturisesc că: “Crăciunul este moartea vechilor noastre deznădejdi”. Dacă urmărim firul proorocirilor Vechi Testamentare o să constatăm cu uimire că: ”Posterior în durată, dar anterior ca şi eternitate faţă de timp, Hristos ne apare precedat de umbre şi figuri, pe care El le-a proiectat din El Însuşi în istoria poporului evreu” (H. de Lubac).
“Sema Israel!” (“Adu-ţi aminte, Israele...!”) “Să nu uiţi Darie,...!” de acestea toate, că sub obroc le-ai avut şi acum pe faţă şi sub stea!
“Dacă primul Adam a dat trup femeii, acum noul Adam îşi ia trup din Fecioară!” (Vl. Lossky). Dacă nu vom avea măcar “disponibilitatea” totală, curată a sufletului şi a trupului, degeaba postim şi ne înşelăm că suntem pregătiţi pentru Crăciun (Crăciun - Creatio, creare din nou. Fecioara singură este misterul jertfei curate, numai prin Ea ne putem prezenta, noi lumenul în faţa Judecătorului, de aceea să nu o luăm înaintea Maicii Domnului niciodată în rugile noastre. Maica Domnului şi-a justificat jertfa, deoarece ea a rodit, nu a fost iubire sterilă cu beculeţe şi păpuşi luminoase în staule de plastic. Revelaţia creştină nu omagiază “capcana” fecioriei neroditoare în nici un fel, nici iubirea platonică, neîntrupată, ci fecioria care se nevoieşte pentru a fi vas curat unui dar divin (ispita de-a dreapta zic Nepticii: să posteşti de dragul postului, ca scop în sine, să iubeşti platonic, rece, distant, occidental aş zice). Acesta feciorie neroditoare duce la nebunie, cum se cânta la Taina Sfântului Maslu (Evanghelia cu fecioarele nebune şi fără undelemn în candele). “Ele rămân afară în solipsism”, zice Părintele Galeriu. Nu degeaba vechii creştini sărbătoreau Crăciunul împreună cu Botezul Domnului, deoarece sunt strâns legate:” Duhul care plutea dintru început ca o pasăre peste ape (Fac I, 2) dând viaţă primei creaţii coboară acum ca un porumbel peste Iisus Hristos, Care iese din valurile Iordanului (F.X.Durrwell), întemeind o nouă creaţie a naşterii din duh, a slujirii în duh şi adevăr, a infierii“ Deci iată motivul, iată minunea, din păcate ne depărtăm nu numai calendaristic ci şi ontologic de aceste momente strict legate oarecând, fără să înţelegem de ce... trist!
Minunea Naşterii din Fecioară nu “e încălcarea legilor lumii căzute (cum crede tot Occidentul protestant), ci restaurarea legilor împărăţiei lui Dumnezeu” (Mitropolitul Antonie de Surog).
Ne mai recunoaştem noi în acestea?
Mai pregustăm noi acestea?
Mai auzim noi de la amvoane aceste adevăruri?
De altfel, ne lamentăm dramatic şi nu-nţelegem că, Crăciunul este mai mult decât politica şchioapă, decât ritual masonic, decât beţie şleampătă, decât cozonaci şi excursii, chiar decât Colinde . El este, deoarece este Creaţie din Nou! Este pentru că ne-recrează, de vrem, de mai putem şi de are cine să ne explice această Taină la care a fost martor, Magul Trac, odinioară.
Să ne încălzim la lumina suprafirească a Stelei şi să lăsăm măcar o rază să pătrundă şi în peştera udă şi plină de orătăniile acestei lumi a inimii noastre.
Să “suflăm” suflare de căldură, cum au făcut vrednicele dobitoace din vecinătatea Pruncului-Împărat peste Cel ce a suflat “suflare de viaţă” nouă... acum să-I întoarcem suflarea de dragoste înveşnicită de mireasma duhului românesc şi creştin.
Hristoase, vino Tu, Cel singur, la Cei singuri!
sursa:mail....

Troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului

Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cântam: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Pe lângă mama pe care am primit-o fiecare dintre noi, Dumnezeu ne-a mai dat şi o Mamă care are grijă şi se roagă pentru noi toţi. Este vorba chiar de Mama Lui, Maica Domnului.
Ne gîndim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, cînd auzim: „Pe preasfînta, curata, preabinecuvîntata, mărita, Stăpîna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim“. Ne gîndim la Maica Domnului cînd auzim la sfintele slujbe: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cîntări cinstindu-o, să o mărim”. Ne gîndim la Maica Domnului cînd ni se spune: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului Ceresc, cea ce eşti multlăudată”. Ne gîndim la Maica Domnului cînd se spun cuvintele: „De tine se bucură, cea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; cea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvîntător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat si prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău, scaun l-a făcut şi pîntecele tău mai desfătat decît cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, cea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie!”. Mine, 21 noiembrie, in prima mare sărbătoare din Postul Crăciunului, ne gîndim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim.
Maria înseamnă alinare, împlinire şi făgăduinţă.
În Vechiul Testament, familia fără copii era socotită blestemată.
Părinţii Maicii Domnului sunt Sfinţii Ioachim şi Ana. Aceştia erau nişte oameni buni, milostivi şi foarte credincioşi. Însă aveau o mare tristeţe: deşi erau căsătoriţi de foarte mulţi ani, Dumnezeu nu le dăduse niciun copil. Cu toate că erau înaintaţi în vârstă, Ioachim şi Ana nu şi-au pierdut nădejdea şi continuau să se roage mult, pentru ca Dumnezeu să îi binecuvânteze şi pe ei. În rugăciunile sale Ana Îl ruga pe Domnul să îi dăruiască marea cinste de a fi mamă, făgăduind că dacă va avea un copil îl va închina Lui. Domnul a văzut credinţa lor şi le-a dăruit o fetiţă, căreia i-au pus numele Miriam (Maria). Numele Maria înseamnă alinare, împlinire şi făgăduinţă. Spre sfîrşitul vieţii, părinţii Mariei au dus-o la Templul din Ierusalim. Cînd au ajuns în faţa Templului, Fecioara a început să urce singură treptele, fără a se opri pe fiecare treaptă după cum era rînduiala. Preotul Zaharia, tatăl Sfîntului Ioan Botezătorul, a luat-o de mînă şi a dus-o direct în Sfînta Sfintelor. Acolo, niciodată nu intra parte femeiască şi nici preoţii, ci numai arhiereul, o dată pe an. Fecioara Maria a fost încredinţată preoţilor şi unor fecioare mai în vîrstă. Petrecea cea mai mare parte din viaţa ei în rugăciune. Ducea o viaţă îngerească. Dimineaţa se ruga în Sfînta Sfintelor, apoi lucra cu celelalte fecioare lucru de mînă. A stat acolo pînă la vîrsta de 15 ani, curăţindu-se şi sfinţindu-se ca vas ales al Domnului. În timp ce se afla la templu, a primit vestea că va fi mama Mîntuitorului nostru.

O primim pe Maica Domnului aşa cum ne-o prezintă Biserica, o ţinem în sufletul nostru cu evlavia cîtă o avem şi ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea faţă de Mîntuitorul, în grija faţă de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atît de puţine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfînta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuinţă de ajutorul ei şi, ştiind că Maica Domnului nu este numai mama Mîntuitorului, ci şi mama noastră, ne gîndim şi la însuşirile de mamă pe care le are preasfînta Fecioară Maria faţă de credincioşii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului este una dintre marile praznice închinate Maicii Domnului, maica noastră, a tuturor. Să ne rugăm îmtodeuna la Ea: „Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi !

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

“Încerc să vă iubesc după modelul iubirii supreme care este Mântuitorul şi mă rog ca să vă ţină pe toţi în dragostea Lui şi să ne facă mărturisitorii Săi în această lume plină de păcate şi de insanităţi.”
„ Miscarea ecumenica este o actiune pe care au initiat-o, ca sa spun asa, curentele care incearca nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o actiune pe care masoneria o incearca de multa vreme. Eu sunt impotriva masoneriei, impotriva ecumenismului, il socot cea mai mare erezie a secolului nostru! Si, nu stiu daca sunteti la curent, Biserica Sarba a cerut iesirea din ecumenism, si pana in prezent din ecumenism au iesit Biserica Sarba, Biserica Georgiana, Biserica Ierusalimului. Cred ca cel mai bine este sa fim foarte prudenti cu ecumenismul, care incearca nivelarea credintelor, nivelarea spirituala la nivelul cel mai de jos si distrugerea specificului ortodoxiei! „

Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Recomand cartea Sfantul inchisorilor ,trairile povestite sunt pline de o iubire-jertfă pe care numai Dumnezeu putea sa o lucreze prin aceşti oameni.
Înainte de a trece la Domnul, Valeriu Gafencu, ne-a transmis un mesaj tuturor celor pentru care s-a jertfit în temniţe.
"În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-l slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!"Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor

Când începe educaţia?

Spune şi un proverb: "Ceea ce înveţi de mic, nu uiţi până la bătrâneţe!" Puţini sunt acei părinţi care ar putea fi lăudaţi pentru acordarea unei educaţii corecte copiilor lor. Uneori se întâmplă chiar ca anumiţi părinţi, care sunt ei înşişi foarte buni şi evlavioşi, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor. Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen trebuie căutată în însăşi educaţia pe care aceştia o oferă.

De la început. Educaţia copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vârstă. Vă este tuturor cunoscut cât de repede se dezvoltă o sămânţă aflată sub pământ. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să-şi facă simţită influenţa. Căldura şi umiditatea trezesc tânărul vlăstar şi el începe încet-încet să urce către suprafaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu copilaşul care, asemenea seminţei, vine în această lume şi creşte neîncetat. Firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie şi de cea mai mare îngrijire şi atenţie.
Dezvoltarea trupească are loc repede şi continuu, în vreme ce şi mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înţeleagă primele lucruri, să gândească, să judece. Voinţa sa se întăreşte şi învaţă încet-încet să acţioneze de la sine. Mintea sa se îmbogăţeşte cu înţelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înţeleagă şi câte ceva despre existenţa lui Dumnezeu, începe să-şi pună problema destinaţiei sale în această lume şi învaţă să facă diferenţa între bine şi rău. Înlăuntrul său se trezeşte conştiinţa, începe să conştientizeze iubirea şi antipatia, apar sentimentele de ruşine şi de onoare.
Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte aşa cum trebuie, părinţii sunt datori să urmărească cu mare atenţie dezvoltarea morală a copilului lor. Educaţia are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune. De aceea este necesar că ea să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei.
Unii dintre părinţi, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpuşă. Îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu el, îl cocoloşesc, îl păzesc în fel şi chip să nu răcească sau să se îmbolnăvească etc. În rest, îl lasă să alerge, să se joace, să facă tot ce vrea, numai să nu-i deranjeze cu plânsul şi cu strigătele sale. Şi pentru multă vreme nu-şi dau seama că adoratul lor "îngeraş" a devenit, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai încăpăţânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulţumit şi răutăcios. Abia în ultimul ceas li se deschid ochii. Atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârşit, şi de educaţia copilului lor alintat, însă, iubiţi părinţi, acum este deja foarte târziu! Copăcelul a crescut!

Concepţii pedagogice greşite. Alţi părinţi greşesc însuşindu-şi anumite concepţii pedagogice greşite, care, din păcate, în zilele noastre sunt foarte răspândite. Acestea sunt apoi foarte greu de schimbat, deoarece sunt folosite şi ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica scăderile şi obişnuinţele rele ale copiilor, iar pe de alta, pentru a acoperi neglijenţa şi indiferenţa părinţilor faţă de corecta îndrumare ce ar fi trebuit acordată.
"Cu timpul o să înţeleagă", se mulţumesc să spună alţi părinţi. "Copilul o să înceapă să gândească mai mult, înţelegând şi singur ce este bine şi ce este rău". Cât de distrugătoare este şi această înşelare de sine! Simpla cunoaştere a binelui nu ajută la nimic. Trebuie, în plus, să doreşti binele şi să fii obişnuit să-l săvârşeşti. Către o astfel de obişnuinţă trebuie condus omul prin educaţie, încă din primii ani ai copilăriei, astfel încât mai târziu, cunoscând binele şi cu ajutorul raţiunii, să-l săvârşească, ajutat fiind şi de puterea voinţei. Dacă educaţia nu începe de la vârsta copilăriei, raţiunea devine apoi un dar foarte periculos. Mulţi oameni dotaţi cu o foarte mare inteligenţă se află prin închisori sau instituţii corecţionale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că "înţelegerea a venit cu timpul!" Să nu credeţi că omul este prin firea sa bun şi cinstit. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primeşte o educaţie corespunzătoare la vârsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Pentru că, aşa cum ne confirmă şi cuvântul lui Dumnezeu, din firea sa omul este înclinat spre a săvârşi răul.
Justificând defectele copiilor şi ale tinerilor şi în acelaşi timp atitudinea lor, mulţi dintre părinţii neglijenţi spun următoarele: "Nu putem să cerem şi să ne aşteptăm la o viaţă împodobită cu virtuţi, încă de la vârsta copilăriei!" Oare Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a oferit exemplul vieţii Sale, nu a fost la rândul Său copil şi tânăr? "Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" (Luca 1, 40). Oare nu sunt de ajuns multele mărturii cuprinse în vieţile sfinţilor, care ne arată că aceştia, încă de la cea mai fragedă vârstă, îşi cultivau virtuţi ca evlavia, ascultarea, bunătatea? Şi dacă Mântuitorul ne spune despre copii: "Lăsaţi copiii să vină la Mine!" (Matei 19, 14) şi încă: "Vai celui Care va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine." (Matei 18, 6) rezultă oare concluzia că le este imposibil copiilor să făptuiască virtutea? Dimpotrivă! Domnul spune toate acestea ca să scoată în evidenţa că virtutea poate fi lucrată de la vârstă fragedă, lucrarea ei fiind în acelaşi timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică. De aceea vă spun: vai de acei părinţi care neglijează cultivarea sufletelor copiilor lor cu obişnuinţe bune şi cu înclinaţia către săvârşirea binelui încă de la vârsta mică a copilăriei. Vor da socoteală în faţă lui Dumnezeu.

Rădăcini din copilărie. Să nu treceţi cu vederea nici cea mai mică apariţie a răului în comportamentul şi a celui mai mic dintre copii. Pentru că şi acesta are - la început inconştient, însă mai târziu conştient - scăderile sale, rămăşiţele triste ale păcatului strămoşesc. Astfel, spre exemplu, dacă pruncul îşi dă seama - şi de obicei foarte repede se întâmplă aceasta - că prin plâns şi strigăte poate să obţină foarte uşor ceea ce îşi doreşte, se va obişnui să facă astfel mereu. Şi cu cât mai des se repetă aceasta, cu atât mai îndărătnic şi mai alintat devine. La fel se întâmplă şi cu celelalte slăbiciuni omeneşti, care cu trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult. Rădăcinile lor s-au dezvoltat încă din primii ani ai copilăriei. Urmăriţi tot timpul înclinaţiile copilului vostru. Şi orice tendinţă rea îşi face apariţia, smulgeţi-o din rădăcină cu ajutorul educaţiei. Asemănaţi-vă grădinarului, care în vremea potrivită a anului tunde ramurile rebele şi nefolositoare ale copacilor.

† Irineu, episcop de Ecaterinburg şi Irbitk

sursa :apostolatintarafagarasului.

Patriarhul Pavle al Serbiei va fi înmormântat astazi

Comitetul de organizare a funeraliilor patriarhului Serbiei a anunţat că astazi Sfânta Liturghie va începe la ora 7:30 (CET), la Catedrala patriarhală. Două ore mai târziu, sicriul cu trupul neînsufleţit va fi dus la Biserica „Sf. Sava", unde, de la ora 11:00, se va oficia slujba înmormântării. Înmormântarea se va face, la dorinţa sa, în curtea Mănăstirii „Sfântul Arhanghel Mihail" din Rakovica (suburbie a Belgradului).
Atribuţiile Preafericirii Sale au fost preluate de către locţiitorul de patriarh, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru.
Arhiepiscop de Peci, Mitropolit al Belgradului şi Karlovaci, Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în vârstă de 95 de ani, a trecut la Domnul duminică, în Spitalul Militar Universitar din Belgrad, după ce s-a împărtăşit, a anunţat glassrbije.org.
Trupul său a fost dus în Catedrala patriarhală din Belgrad, de un cortegiu funerar din care au făcut parte Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, preşedintele Serbiei, Boris Tadic, şi secretarul de stat pentru Culte, Dragan Curovic. Zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalcul patriarhului pentru un ultim omagiu.
Partide politice, organizaţii şi personalităţi au trimis condoleanţe Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru „imensa pierdere". În scrisori se spune că „Patriarhul Pavle a arătat cum trebuie să gândească şi să acţioneze cineva în cele mai dificile momente precum acelea depăşite de poporul sârb. Era singurul om în jurul căruia sârbii erau uniţi. Cuvintele sale erau un balsam preţios şi un izvor de adevăr şi mângâiere, moartea sa fiind o pierdere pentru toţi cei care respectă valorile umane şi creştine". Parlamentul Serbiei a ţinut, înaintea şedinţei de luni, un minut de reculegere în memoria Întâistătătorului Bisericii naţionale.
Va fi îngropat lângă patriarhul Dimitrie
După dorinţa patriarhului, oamenii au fost rugaţi să nu aducă coroane de flori, ci doar să aprindă lumânări şi, în schimb, după posibilităţile lor, să dea acei bani necesari finalizării Bisericii „Sfântul Sava" din Belgrad. În Rakovica pregătirile sunt în plină desfăşurare. Grădina este curăţată, totul este înfrumuseţat de către maicile de aici şi de localnici. Sicriul cu trupul neînsufleţit al Patriarhului Pavle va fi îngropat lângă cel al patriarhului Dimitrie, trecut la Domnul în 1930. Decizia Patriarhului Pavle de a fi îngropat aici nu a fost o surpriză pentru maicile de la Rakovica şi nici pentru localnici. Cu toate acestea, decizia sa nu şi-a argumentat-o public. În altă ordine de idei, este aproape sigur că la funeralii va participa şi Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, după cum a declarat PS Irineu, episcop de Backa, membru în comitetul de organizare a evenimentului de mâine. Prezenţa la înmormântare şi-a anunţat-o deja şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Sunt aşteptaţi şi reprezentanţi ai celorlalte Biserici surori, dar şi din partea comunităţilor islamice şi evreieşti.
Al 44-lea patriarh al Serbiei
Grav bolnav şi internat din noiembrie 2007, Patriarhul Pavle ceruse Sinodului, în luna octombrie a anului trecut, să îi aprobe retragerea din funcţia pe care o deţine, dar Sinodul a decis că va fi Patriarh pe viaţă. Patriarhul Pavle al Serbiei s-a născut pe 11 septembrie 1914, în satul Kucianti, din Croaţia. A făcut Seminarul Teologic la Sarajevo şi apoi a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Belgrad.
A îmbrăcat haina monahală şi în 1948 a fost hirotonit ierodiacon. În 1957 a devenit arhimandrit, iar în acelaşi an a fost ales episcop de Raska-Prizren. A fost ales ca al 44-lea patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990, urmând patriarhului Gherman, retras pe motiv de boală.

SURSA :(www.ziarullumina.ro)

Sarbii il plang pe Patriarhul Pavle ....

Mii de oameni au aşteptat în cordoane lungi, să aducă un omagiu fostului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavle, la o Biserică din Belgrad.
Trupul neînsufleţit al Patriarhului Pavle a fost aşezat într-un sicriu deschis, în Biserica "Saborna". Acesta a fost cunoscut pentru smerenia şi modestia de care a dat dovadă, de la preluarea conducerii bisericii, în anul 1990.
Aflat la vârsta de 95 de ani, acesta s-a mutat la Domnul în dimineata zilei de duminică, într-un spital în care a fost internat timp de doi ani de zile, pentru probleme de inimă şi plămâni.
Pavle a condus o biserică formată din 7 milioane de membri, în perioada de renaştere a acesteia, post comunistă, şi în timpul conflictelor sângeroase inter-etnice din Balcani, în anii 1990. El a făcut apel la pace şi conciliere în timpul luptelor, dar nu a reuşit să condamne în mod deschis naţionalismul extremist al fostului preşedinte sârb Slobodan Milosevic, care a declanşat războaiele împotriva catolicilor croaţi şi bosniaci şi a musulmanilor din Kosovo, în anii 1990.
Au fost raportate dispute interne, peste care Pavle a reuşit însă să treacă. Alegerile vor avea loc în termen de 40 de zile de la moartea lui Pavle. Şansele cele mai mari le are în prezent influentul episcop Amfilohije, cunoscut pentru poziţia sa anti-Occidentală şi ultranaţionalistă.
"Patriarhul Pavle s-a bucurat de respect în sânul credincioşilor ortodocşi şi a pledat pentru dialogul inter-religios", a afirmat şeful comunităţii islamice din Bosnia, Mustafa CERIC, luni, 16 noiembrie 2009. "Sperăm că Biserica Sârbă Ortodoxă va continua tradiţia Patriarhului Pavle, în beneficiul tuturor oamenilor, în bine, având o istorie comună şi o speranţă comună într-un viitor mai bun în regiunea noastră."
Preşedintele croat Stipe Mesic a trimis o scrisoare de condoleanţe Bisericii Ortodoxe Sârbe, luni 16 noiembrie 2009, în care îşi exprima "întristarea" la aflarea veştii decesului Patriarhului Pavle. Ca om născut în Croaţia, Pavle "s-a îngrijit mai ales" de spiritualitatea credincioşilor ortodocşi din Croaţia", a declarat Mesic.
Trupul neînsufleţit al Patriarhului Pavle a fost depus în Biserica Saborna, vizavi de Sediul Central al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad.
Oamenii au trecut pe rând să isi aducă omagiul lor Patriarhului, într-un flux continuu, sărutând portretul acestuia, Biblia, sau Crucea aflată în mâna sa.
"A fost un sfânt în viaţă", a declarat Marina Jovanovic, o femeie care a aşteptat ore în şir pentru a intra în biserică şi a ajunge la sicriul Patriarhului. "Cu siguranţă Serbia va plânge lipsa lui".
Mai multe steaguri au fost arborate pe clădirile oficiale. Guvernul a declarat trei zile de doliu. Clopotele vestesc moartea lui Pavle.
Înmormântarea Patriarhului Pavle va avea loc joi, 19 noiembrie 2009, într-o mănăstire aflată în suburbia Belgradului.



sursa:lacasuriortodoxe

Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt....

Un prunc de 95 de ani
care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh:Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt
Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.
Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.
Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.
Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.
În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor. Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică - chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră ucişi în război - îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine. Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care - fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.
Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire. Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.
Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.
În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

(traducere din elină de monahul Leontie cf. ΠΟΛΙΤΗΣ - 20/09/2009)

Mucenicii din vremurile noastre.......

Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi până la căsătoria lor, vor fi socotiţi mucenici ai conştiinţei, din pricina războiului conştiinţei, pe care îl rabdă, şi al dispreţului celorlalţi. Mucenicia conştiinţei uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Dumnezeu - între judecător şi prieten ...

"Un batran a fost adus intr-o sala de tribunal. Era acuzat ca a furat paine. Judecatorul l-a intrebat daca este vinovat. Batranul a recunoscut ca este vinovat, dar a adaugat: „Am furat painea pentru ca imi era foame.” Judecatorul era un om intelept si bun, care iubea oamenii. El a spus omului: „Domnule, eu va simpatizez, dar nu putem permite oamenilor sa fure pentru ca le este foame. Ati incalcat legea si va trebui sa platiti o amenda sau sa mergeti la inchisoare.”
Batranul a clatinat din cap si a spus: „Nu am bani”. Atunci judecatorul a facut un lucru minunat. Si-a scos roba de judecator si a lasat-o pe scaun, a coborat spre locul unde statea batranul. Punandu-si mana pe umarul lui, a spus: „Ca judecator al tau, trebuie sa te condamn, dar ca prieten vreau sa platesc amenda pentru tine.” Judecatorul a scos banii din propriul sau buzunar si a platit amenda batranului."

P.S O poveste care se aseamănă foarte mult cu ceea ce a făcut Hristos pentru noi. S-a dezbrăcat de slava Sa pentru mântuirea noastră.


sursa:firescdisparut...