Suntem în pragul sfântului si marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovnicestii ofensive, ne pune la începutul vietii noastre pãcãtoase pe pãmânt. Suntem izgoniti din Raiul desfãtãrii din pricina neascultãrii, a mândriei si a neînfrânãrii. Viata cu sudoare, cu chinuri, cu necazuri si lacrimi, cu moartea, plata pãcatului. Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastrã, se oglindeste în cântãrile pline de umilintã ale Duminicii: “Sezut-a Adam în preajma Raiului, si de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înselãciunii celui viclean, si am fost furat de ea si de mãrire m-am depãrtat. Vai mie, celui dezbrãcat de nevinovãtie si lãsat în sãrãcie. Ci, o raiule, de acum nu mã voi mai desfãta întru dulceata ta…” De aceea, nevointele, întristarea si plângerea postului sunt si o întristare si tânguire pentru Raiul pierdut si pe care, cu multe suferinte, se cade sã-l redobândim. Evanghelia duminicii, de la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarãsi, de cele douã mari fapte: smerenia si dragostea, care sunt temeiul a toatã fapta bunã. Postul împreunã cu rugãciunea si toate nevointele legate de dânsul poate fi zãdãrnicit de vrãjmasul dacã nu suntem cu luare aminte. De aceea ne învatã Mântuitorul: “Când postiti, nu fiti tristi, ca fãtarnicii; cã ei îsi smolesc fetele, ca sã se arate oamenilor cã postesc… tu însã, când postesti, unge capul tãu si fata ta o spalã, ca sã nu te arãti oamenilor cã postesti”. (Matei 6, 16-18). Sã nu uitãm lectia din pilda vamesului si fariseului când postim. Sã lucrãm cu dragoste nevointele postului, dar sã le acoperim si sã le pãzim cu sfintenie. Vestejirea fireascã a trupului sã o împodobim cu veselia inimii si a fetei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului si spãlarea fetei nu trebuie luate în literã, ci cu un înteles duhovnicesc. Sfântul Maxim Mãrturisitorul ne aratã cã fata este icoana întregii noastre vieti, iar capul este simbolul mintii. Deci, a spãla fata înseamnã a ne curãti viata de toatã întinarea pãcatului, iar a unge capul înseamnã a face mintea sã strãluceascã de cunostinta dumnezeiascã (Filocalia, vol. II, p.232). Grijile lumesti, de obicei, rãpesc omului toatã vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai rãmâne nici un rãgaz. Dar grijile trebuiesc proportionate cu însemnãtatea lucrului respectiv. De aceea ne îndeamnã iarãsi Mântuitorul: “Nu vã adunati comori pe pãmânt, unde molia si rugina le stricã si unde furii le sapã si le furã. Ci adunati-vã comori în cer… cãci unde este comoara voastrã, acolo va fi si inima voastrã”. (Matei 6, 19-21) Averile pãmântesti fatã de comoara mai scumpã decât toatã lumea a sufletului, nu meritã atentia care li se dã. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijii de suflet se cuvine întâietatea; deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zãdãrnicitã cu grijile de multe a celor pãmântesti. În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atentia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, si anume asupra iertãrii aproapelui, care este o mare faptã bunã si bine plãcutã lui Dumnezeu. Asa de mult tine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fãrã de ea nici El nu ne iartã pãcatele noastre: “De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si vouã Tatãl Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatãl vostru nu vã va ierta gresalele voastre”. (Matei 6, 14-15) Desi tot pãcatul este împotriva lui Dumnezeu si numai de la El putem dobândi iertarea, totusi, de pãcatul fatã de aproapele Dumnezeu nu ne iartã fãrã aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supãrat cu ceva, el rãspunde: “Dumnezeu sã te ierte!”, adicã: eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sã te ierte. Si numai asa ne iartã. Fiindcã pentru înnoirea noastrã sufleteascã în primul rând avem nevoie de iertarea pãcatelor de la Dumnezeu si ostenelile postului urmãresc si acest lucru. Iar noi în rugãciunea domneascã de fiecare zi, ne angajãm fatã de Dumnezeu sã facem acest lucru: “Iartã-ne Doamne, gresalele noastre, cã si noi iertãm gresitilor nostri”. Fãrã de aceastã iertare, nu ne iartã nici Dumnezeu pe noi. Nu numai cã nu ne iartã, dar nici faptele cele bune nu ni le primeste. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos: “De-ti vei aduce darul tãu la Altar si acolo-ti vei aduce aminte cã fratele tãu are ceva asupra ta, lasã acolo darul si mergi mai întâi de te împacã cu fratele tãu si apoi venind, adu darul tãu”. (Matei 5, 23-24)
Postări
