Sfânta şi Marea Miercuri

Miercurea cea mare, ziua tradarii. Iuda Iscarioteanul slujeste satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginti, Iuda Îl vinde pe Hristos si devine prizonier al iadului. Zi de adâncã întristare pentru fapta cea necugetatã a celui care, desi vãzând minunile si dragostea cea fara margini a lui Hristos, a rãmas de piatra. Zi de adâncã întristare pentru fiecare suflet care Îl tradeazã pe Hristos, devenind prizonierul pãcatului. Miercurea cea mare este însã si o zi de nadejde pentru tot sufletul care se pocaieste. Este ziua de pomenire a femeii pãcatoase.



“Si iatã era în cetate o femeie pãcatoasã si, aflând ca sade la masã, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Si, stând la spate, lânga picioarele Lui, plângând, a început sa ude cu lacrimi picioarele Lui, si cu pãrul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu mir. Si vãzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pãcatoasã. Si raspunzând, Iisus a zis catre el: Simone, am sa-ti spun ceva. Învãtãtorule, spune, zise el. Un cãmãtar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalãlt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce sa plãteasca, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, rãspunzând, a zis: Socotesc ca acela cãruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Si întorcându-se catre femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta si apa pe picioare nu Mi-ai dat; ea însa, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele si le-a sters cu pãrul ei. Sãrutare nu Mi-ai dat; ea însã de când am intrat, n-a încetat sã-Mi sarute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însa cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îti zic: Iertate sunt pãcatele ei cele multe, cãci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste. Si a zis ei: Iertate îti sunt pãcatele. Si au început cei ce sedeau împreunã la masã sã zicã în sine: Cine este Acesta care iartã si pãcatele? Iar cãtre femeie a zis: Credinta ta te-a mântuit; mergi în pace.” ( Luca 7, 37-50)
Cu lacrimile pocãintei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sãrutarea nãdejdii femeia cea pacatoasã se aseazã la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, gresalele ei sunt multe, însa pocainta ei e mai mare decât pãcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleseste agoniseala ei cea rusinoasã, credinta ei îi aduce mângâierea iertãrii. Nu se teme de ceea ce spun ceilalti, se daruieste lui Hristos cu toata suferinta pe care pacatul a înmultit-o în inima ei, dar si cu pocãinta nãscuta prin primirea luminii lui Hristos. Si nu numai cã Iisus îi iartã pãcatele, ci face amintirea ei nestearsã din constiinta oricarui om care primeste cuvântul Evangheliei

Sfânta zi de Marţi

Sfânta zi de Marti din Saptamâna mântuitoarelor Patimi ale Domnului ne aduce aminte de ziua judecatii prin cele doua pilde: pilda celor zece fecioare si pilda talantilor. Pilda celor zece fecioare ne pune în gând si în inima dreptatea lui Dumnezeu la a doua Sa venire.



“Împaratia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luând candelele lor, au iesit în întâmpinarea mirelui. Cinci însa dintre ele erau fara minte, iar cinci întelepte. Caci cele fara de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele întelepte au luat untdelemn în vase, odatã cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au atipit toate si au adormit. Iar la miezul noptii s-a facut strigare: Iatã, mirele vine! Iesiti întru întâmpinarea lui! Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au împodobit candelele lor. Si cele farã de minte au zis cãtre cele întelepte: Dati-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele noastre. Dar cele întelepte le-au rãspuns, zicând: Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici nouã si nici vouã. Mai bine mergeti la cei ce vând si cumparati pentru voi. Deci plecând ele ca sã cumpere, a venit mirele si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta si usa s-a închis. Iar mai pe urmã, au sosit si celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne noua. Iar el, raspunzând, a zis: Adevarat zic voua: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheati, cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 1-13)
Cele cinci fecioare întelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufleteascã (candela). Aceastã luminã sufleteascã nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea fata de aproapele nostru. Cele cinci fecioare nebune reprezintã sufletele care au dat uitãrii faptele iubirii de Dumnezeu si de oameni. Si iatã ziua adormirii, ziua în care fiecare merge la întâlnire cu Hristos. Dar iatã si usa care se închide precum si sufletele noastre s-au închis la nevoile aproapelui nostru. Precum rãmâne fãrã folos bataia suferintei oamenilor aflati în nevoi la usa inimii noastre, asa ramâne si bataia noastrã la usa Împaratiei lui Hristos fãrã niciun fel de raspuns, primind si noi dupã dreptate toate câte le meritam. Pilda talantilor este în legaturã directã cu pilda celor zece fecioare si ne aratã cât de importantã este înmultirea darurilor noastre prin faptele cele bune, puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.



“Si mai este ca un om care, plecând departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mâna avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecãruia dupã puterea lui si a plecat. Îndatã, mergând, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a câstigat alti cinci talanti. De asemenea si cel cu doi a câstigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sãpat o groapã în pamânt si a ascuns argintul stapânului sau. Dupa multã vreme a venit si stãpânul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicând: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iatã alti cinci talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intra întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iatã alti doi talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai împrãstiat. Si temându-mã, m-am dus de am ascuns talantul tãu în pamânt; iata ai ce este al tau. Si raspunzând stãpânul sãu i-a zis: Slugã vicleanã si lenesã, stiai ca secer de unde n-am semãnat si adun de unde n-am împrãstiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobândã. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Cãci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnicã aruncati-o întru întunericul cel mai din afarã. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor. Matei 25, 14-30)
Domnul nostru Iisus Hristos ne aminteste de ziua cea mare a Judecatii de Apoi când doar dreptatea lui Dumnezeu îsi va spune cuvântul. Dumnezeu a dãruit fiecaruia anumite posibilitãti, dupã Voia Lui cea sfântã a rânduit fiecarui om anumite daruri (talantii), pentru a le folosi spre slujirea aproapelui si, prin aceasta, spre dobândirea mântuirii. Spre deosebire de cei ce au fãcut sa rodeascã darurile lor, cel ce a primit un singur talant, l-a îngropat, ignorând porunca lui Dumnezeu de a-l înmulti. Asa se întâmpla si cu noi atunci când uitãm ca tot ceea ce avem Îi datoram Domnului si cã, dãruind din darurile noastre aproapelui nostru, de fapt nu le pierdem, ci, dimpotrivã, le redobândim însutit în ziua neînseratã a Împãratiei lui Hristos. Atunci când ne închidem în noi însine, uitãm cã a noastrã chemare este aceea de a ne împãrtasi de Hristos si de împãrtasi totul cu Hristosul care se aflã în fiecare dintre aproapele nostru, pe care, slujindu-l, ne înmultim darurile mântuitoare: credinta, dragostea, nãdejdea, rãbdarea, milostenia, iertarea, curãtia inimii si toate celelalte. Iar cel ce slujeste lui Dumnezeu prin faptele cele bune creste neîncetat în roada mântuirii si la ziua Judecatii aflã bogatia milostivirii lui Dumnezeu, regasindu-si darurile sporite în timpul vietii prin faptele iubirii.

Astăzi este ziua soţului meu!

Nu-mi găsesc cuvintele pentru a-I mulţumi Domnului că sunt atât de binecuvântată alături de el!
Astăzi vreau să îi mulţumesc pentru dragostea lui, pentru răbdarea lui, pentru înţelepciunea lui şi pentru faptul că îmi este mereu alături!
Ii multumesc Domnului meu că m-a binecuvantat cu un sot care iubeste mult pe Stapanul inimii lui, si ar da totul pentru a-I arata dragostea.
Ii multumesc Tatalui pentru ca prin Nicolae mi-a dat mai mult decat ma asteptam sa am.

Doamne, te rog să îl BINECUVÂNTEZI cu noian de binecuvântări alese!
Doamne, pentru soţul meu,
am o rugă, un dor, o şoaptă...
ceva ce Te-am rugat mereu...
Fă-mă mireasmă pentru trandafirul ce i-l pun în palmă!
Fă-mă rouă pentru crinul ce-l aştern pe tâmpla obosită...
Fă-mă adiere lină cu mireasma florile de tei...
Fă-mă zâmbet de înger pentru el şi pentru toţi ai mei!
Fă din mine ceea ce încă n-am fost...o fiinţă calmă...
Ce ştie al blândeţii rost,
Un vers şoptit cu dor...
o poezie doar pentru el rostită,
Pentru cel ce mi-e dar şi împlinire,
Şi lecţie de iubire şi de jertfire...
Pentru el, fă-mă ce n-am fost încă,
Fă-mă valul îmbrăţişat de stâncă,
Şi fă-mă cunună pe fruntea-i senină,
Ca vorba de la ,,porţi" să fie bună!

Începe Săptămâna Patimilor!

Astăzi, este prima zi, din marea săptămână a patimilor! Evenimentele pe care le retrăieşte Biserica în aceste zile sunt cu totul şi cu totul excepţionale, după părerea mea, aceasta fiind cea mai cutremurătoare săptămână de pe parcursul întregului an bisericesc. Din păcate, cu durere în suflet ne aducem aminte despre faptul că făptura, sa ridicat asupra Făcătorului! Sluga, a pretins să fie mai mare ca Stăpânul, iar Stăpânul, nu cu pedepse, ci cu însuşi viaţa sa, a găsit de cuviinţă să şteargă păcatul slugii... Slavă îndelung răbdării Tale Doamne, Slavă Patimilor Tale, Slavă Ţie!
Să retrăim patimile şi Jertfa Stăpânului să o apreciem la justa valoare, să mulţumim Domnului...


Sfânta zi de Luni



Luni, prima zi a Sãptãmânii Patimilor, ne înfãtiseazã pilda smochinului neroditor.


“Si lasându-i, a iesit afara din cetate la Betania, si noaptea a ramas acolo. Dimineata, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flamânzit; Si vazând un smochin lânga cale, S-a dus la el, dar n-a gasit nimic în el decât numai frunze, si a zis lui: De acum înainte sa nu mai fie rod din tine în veac! Si smochinul s-a uscat îndatã. “ (Matei 21, 17-19).

Iatã un lucru pe care Hristos nu l-a fãcut niciodatã cu oamenii: a blestemat! Prin aceasta El îsi aratã puterea de a pedepsi într-adevăr orice pom care nu aduce roadã, prin aceasta se arată dreptatea şi rasplata lui Dumnezeu faţã de neascultarea fãpturii Sale, fie ea însufleţitã, fie neînsufleţitã. Orice om, care rămâne insensibil la venirea lui Dumnezeu şi la chemarea iubirii Sale, se aseamanã acestui smochin fără roade, iar blestemul abătut asupra lui nu este nicidecum un blestem al lui Dumnezeu ca în cazul smochinului, ci însãsi uscăciunea fireascã a oricãrui suflet care nu se adapã cu apa cea vie, adicã cu Hristos.

Duminica Floriilor – puntea de trecere spre Săptămâna Mare

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la Postul cel Mare de 40 de zile la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul Hristos intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. Smerită, pentru că „cel ca are scaun cerul şi aşternut picioarelor, pământul”, se smereşte şi încalecă pe mânz necuvântător. Dar şi triumfală, pentru că mulţimea poporului recunoaşte pe Cel ce vine, pe Stăpânul vieţii şi al morţii, iar pruncii cei fără de răutate Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic şi cu strigăte de Osana aşternându-şi înainte hainele pe cale. Şi noi Israelul cel nou şi înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine bând şi smerit să intre în Ierusalimul sufletelor noastre.

La multi ani, tuturor femeilor crestine!

Sarbatoarea Buneivestiri evoca o incununare a trairii duhovnicesti a Preasfintei Fecioare Maria, caci a primit cu smerenie sa fie Scara pe care Dumnezeu sa coboare din ceruri in mijlocul omenirii.
De aceea, aceasta zi este si ziua femeii crestine, care trebuie sa aiba ca model de vietuire pe Nascatoarea de Dumnezeu. Astfel, copilaria si adolescenta fetelor crestine trebuie sa fie caracterizate prin curatenie trupeasca si sufleteasca, prin straduinta in sporirea virtutilor sufletesti, intre care se numara postul si rugaciunea, prin asteptarea intru feciorie a vremii randuite de Dumnezeu spre casnicie. Apoi, vremea tineretii casatoriei trebuie traita cu smerenie fata de Dumnezeu si cu acceptarea celor mai importante semne de iubire si binecuvantare pe care Dumnezeu le trimite familiei crestine si in special femeii, prin aparitia copilasilor in pantecele maicilor lor.
A accepta implinirea darului suprem al femeii de a fi nascatoare de vieti noi de oameni, refuzand anticonceptionalele de orice fel pe care lumea pagana si anti-crestina le propune, a accepta binecuvantarea lui Dumnezeu reprezentata de plasmuirea fiecarui pruncusor in pantecele maicii, respingand orice gand de suprimare a vietii micutului prin avort, a se jertfi apoi pentru a asigura copiilor o educatie si o traire crestina, constitue, fara nici un dubiu, implinirea desavarsita a rostului pe care Dumnezeu il randuieste fiecarei femei crestine. Aceasta este calea sfinteniei femeii crestine.
De aceea, sarbatoarea Buneivestiri, precum si Duminica Mironositelor reprezinta zilele de sarbatorire prin excelenta a tuturor femeilor crestine. Ziua de 8 martie, propusa de lumea secularizata, ne-crestina, neavand nici un fundament spiritual, si-a castigat numele de zi a femeii doar prin bunavointa celor care au acceptat-o astfel, fara sa cerceteze rostul alegerii acestei zile, dar aceasta zi ocoleste, din nefericire, sensurile spirituale pe care sarbatorile: Bunavestire, Duminica Mironositelor si celelalte sarbatori onomastice ale sfintelor femei crestine enumarate in calendarul ortodox, le evoca.
La multi ani, tuturor fetelor si femeilor crestine! Maica Domnului sa va ocroteasca si sa va calauzeasca in viata!

Crucea vieţii

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” ( Marcu 8, 34).
Urmarea lui Hristos nu poate fi decât rezultatul voinţei omului. Oricât de constrâns ar fi omul să-L urmeze pe Hristos, nu va putea să fie un adevărat creştin decât în momentul în care Îl va urma pe Dumnezeu din proprie voinţă, din convingerea că doar alături de Hristos îşi împlineşte sufletul chinuit de iluzia împlinirii pământeşti.
Dorinţa de a-L urma pe Dumnezeu trebuie să fie una mistuitoare, e focul pe care Hristos l-a aruncat pe pământ şi pe care îl vrea aprins în inimile noastre. O astfel de dorinţă ne transpune într-o stare de jertfă! Puşi în mişcare de aceasta energie dătătoare de viaţă, care este rod al libertăţii noastre şi al dragostei de adevăr, vom fi în stare să renunţăm la orice doar pentru trăi în şi din adevăr. Atunci când omul află că împlinirea nu este în el însuşi ci în afara lui şi îşi doreşte această împlinire cu orice preţ, SE LEAPĂDĂ DE SINE şi ÎNFRUNTĂ ORICE GREUTATE pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte.
Aşa se întâmplă cu orice om cuprins întru totul de dorinţa de a se împlini alături de Dumnezeu, de a se împlini în bucuria adevărului dumnezeiesc, de a-şi împlini sufletul cu fericirea care nu depinde de lucruri materiale. Acest om dăruit înfruntă orice încercare, orice ispită şi durere, uită de sine şi se pierde în dorinţa de a fi mereu alături de Hristos, oriunde este Hristos, acolo voieşte şi el să fie.
Orice creştin dornic să afle bucuria adevărată promisă de Dumnezeu, trăirea aceea intensă pe care o mijloceşte doar Duhul lui Dumnezeu trebuie să se mărturisească curat: Vreau să Te urmez, ajută-mă să mă lepăd de mine şi dă-mi puterea să îmi înţeleg crucea, suferinţa, să o transform în înviere sufletească!

Saptamana Floriilor....

Biserica Ortodoxă se află în cea de-a VI-a săptămână a Postului Mare, acest pelerinaj duhovnicesc spre Praznicul Învierii Domnului. Săptămâna a VI-a sau a Floriilor e cadrul unei întreite înainte prăznuiri şi anume : pregătirea Sâmbetei lui Lazăr, a Duminicii Stâlpărilor şi a Săptămânii Mari. Actualizarea dramatizată a Patimii, care e obiectul principal al imnologiei Săpămânii Mari a început încă din primele zile ale acestei săptămâni prin evocarea narativă a bolii, iar mai apoi a morţii lui Lazăr şi a mersului lui Hristos spre Ierusalim, unde va suferi Patima Sa câteva zile mai târziu. În cadrul slujbelor cuprinse în cartea Triodului, în această perioadă se face pomenirea suferinţei lui Lazăr, a morţii lui, a înştiinţării Mântuitorului de boala lui Lazăr şi a morţii acestuia şi a drumului Domnului nostru Iisus Hristos spre Betania şi spre Ierusalim. Trimiterea de mesageri la Hristos de către Marta şi Maria reprezintă ostenelile Postului Mare realizate prin conlucrarea dintre acţiune şi contemplaţie, graţie cărora Hristos va veni prin Patima Sa, să ne izbăvească mintea înlănţuită în patimi. După Avva Isaia, Lazăr simbolizează mintea înfăşurată în voinţa proprie, iar Marta şi Maria asceza şi plânsul. Luptând împotriva trândăviei, vom putea învia din întunericul „uitării de Dumnezeu” la lumina pocăinţei. Joi, 25 martie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte una dintre cele mai importante sărbători închinate Maicii Domnului - Buna Vestire sau Blagoveştenia. Praznicul aminteşte de momentul în care Fecioara Maria a fost anunţată de Arhanghelul Gavriil că va primi în pântece şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Biserica a rânduit pentru această sărbătoare dezlegare la peşte. De asemenea, a doua zi, pe 26 martie, se face şi cinstirea Sfântului Arhanghel Gavriil, precum şi a Sfinţilor Mucenici Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima. Sâmbătă vom pomeni învierea dreptului Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria, înviere pe care Domnul Hristos o face ca o anticipare a învierii de obşte a tuturor oamenilor. Această săptămână se va încheia cu intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, pe care Biserica o va pomeni duminică.
Începând de Duminică, în fiecare seară se vor oficia Deniile specifice Săptămânii Mari.

A început a VI-a săptămână a Postului Mare

„Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioşilor, laudă, înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea. Pentru aceasta să gătim cu dreaptă credinţă semnele biruinţei, ramurile virtuţilor, strigând Osana Făcătorului tuturor." (Stihira a 3-a Triodului, de la „Doamne strigat-am...", de la Vecernia zilei)
Stihira de mai sus este de o profunzime teologică uluitoare, însă ceea ce ne surprinde în mod deosebit este fineţea limbajului. Deşi suntem în ultima săptămână a Postului Mare (potrivit rânduielilor Bisericii noastre, Păresimile se termină în Vinerea Floriilor; Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fiind considerate drept praznice), îndemnurile Triodului în privinţa postului par a fi identice cu cele din prima săptămână. Dragostea şi bucuria („Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioşilor"), care trebuie să ne însoţească pe calea Postului (numit de imnograf şi „cinstitul post"), ne aduc aminte de cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 16-18). Coordonatele „înainteprăznuirii Stâlpărilor", adică a praznicului Intrării Domnului în Ierusalim, redate de melod („... să cântăm, credincioşilor, laudă, înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea"), sunt inedite şi ele reuşesc, într-o oarecare măsură, să întregească două dintre profeţiile Vechiului Testament legate de acest mare moment din istoria mântuirii: „Ziceţi fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, şi răsplătirile merg înaintea Lui!" (Isaia 62, 11) şi „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim, şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului" (Zaharia 9, 9-10).
sursa:ziarullumina...

„Cred că 90% din cazurile de preoţie ratată se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa”

„Am găsit "întâmplător" acest site şi doresc să las un scurt gând legat de slujirea preoteselor. Cu siguranţă, aşa cum un preot este ales din pântecele mamei lui spre această slujire, la fel şi o preoteasă adevărată. O preoteasă poate influenţa şi influenţează foarte mult pastoraţia soţului ei. Dacă sunt foarte multe cazuri de preoţie ratată, cred că 90% din acestea se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa mai întâi. O preoteasă care nu-şi înţelege misiunea şi nu şi-o asumă este o reală CATASTROFĂ pentru preot. Amintesc aici doar un aspect şi anume acela al asumării crucii de mamă. Câte preotese mai nasc toţi copiii?? Câte preotese lasă pe planul al doilea cariera, comoditatea etc. pentru a aduce pe lume toţi copiii pe care Domnul vrea să-i trimită în lume?
Iată de ce mesajul ortodox pe care preotul are datoria de a-l transmite, adică faptul că ferirea de a face copii este un foarte mare păcat, se loveşte de exemplul propriu negativ. Acesta e doar un exemplu de sminteală a credincioşilor la care contribuie decisiv preoteasa "făcută" iar nu "născută".
sursa:Petru Preotul(via mail)

Părintele Iustin Popovici, Omilie la Duminica a V - a din Post (1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V - a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca...

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul" (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului". Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului... Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.

Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci..., se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi... fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post...! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci..., atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? - întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti...

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească...

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale... În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998,

iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm

Astăzi, în toate bisericile ortodoxe se va oficia Denia Acatistului Maicii Domnului

În vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, unică din cursul anului bisericesc, rânduită de Sfinţii Părinţi în această perioadă pentru a ne pune şi nouă în atenţie ajutorul şi mijlocirea Maicii Domnului. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu. Imnul Acatist al Maicii Domnului este unul dintre cele mai frumoase şi des folosite în Biserică. Compus în inima Imperiului Bizantin, s-a răspândit pretutindeni, devenind un etalon imnografic. Prin această rânduială liturgică, Biserica ne pune în faţa conştiinţei noastre o altă minune săvârşită de Maica Domnului, în veacul al VII-lea, cu creştinii din Constantinopol. După ce au reuşit să recupereze Sfânta Cruce furată de perşi şi au prăznuit înălţarea ei la Ierusalim, creştinii din capitala imperiului bizantini s-au văzut înconjuraţi de inamicii şi în pericol să piardă Constantinopolul. Atunci, patriarhul Serghie înălţând rugăciuni fierbinţi împreună cu tot poporul către Maica Domnului şi făcând procesiune cu icoana Mântuitorului cea nefăcută de mână şi a Maicii Domnului, au fost martorii unei minuni a Maicii Domnului, care a salvat întreaga cetate. În noaptea care a urmat, patriarhul şi întregul popor credincios au înălţat rugăciuni fierbinţi către Maica Domnului în biserica cea mare Sfânta Sofia. Aceste rugăciuni au stat la baza canonului Bunei Vestiri care apoi s-a dezvoltat şi a rămas în cultul creştin până astăzi. Denia Acatistului Maicii Domnului ne aduce aminte, în fiecare an, de faptul că Maica Domnului este întotdeauna împreună cu noi şi ne izbăveşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ori de câte ori îi cerem ajutorul, cu nădejde şi credinţă.