Ridică-te şi te vei mântui!

“De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui!”
De ce este deznădejea un păcat împotriva Duhului Sfânt? Pentru că deznădejdea vine din minciună! Să spui că Dumnezeu nu te mai poate ierta este cea mai mare minciună! Dumnezeu este Iertarea şi Milostivirea! În acelaşi timp, să spui ca Dumnezeu te iartă indiferent ce faci şi poţi să CONTINUI să păcătuieşti este tot un păcat împotriva Duhului Sfânt, iarăşi o mare minciună pentru că lezează dreptatea lui Dumnezeu, Cel care nu dă mântuirea celui care nu o voieşte din toată inima şi nu ascultă poruncile.

Dumnezeu nu dă iertarea cu forţa şi nici la comanda omului! Iertarea se dobândeşte prin smerenie şi pocăinţă! Smerenia şi pocăinţa ne ridică din păcat şi această ridicare ne aduce mântuirea! În acest sens se înţelege citatul de mai sus. În viaţa trăim diferite căderi în mod repetat, însă căderea ne poate fi fatală doar atunci când nu ne mai ridicăm, când nu mai vrem să ne mai ridicăm!

Smerenia ne va ajuta să spunem: “Doamne, am păcătuit. Am greşit înaintea Ta! Iartă-mă!” E o primă mărturisire, primul pas spre ridicarea păcatului! Pocăinţa va adânci părerea de rău pentru păcat, dar va întări şi dorinţa de înnoire, dorinţa de a deveni mai puternici în lupta cu păcatul. Smerenia şi pocăinţa ne vor aduce în Taina Sfintei Spovedanii, unde toate păcatele se şterg fără urmă şi sunt aruncate pentru totdeauna în adâncul uitării.

De la Spovedanie primim din nou şansa unui nou început! De aici, lupta noastră începe din nou cu alte forţe! Harul primit la Spovedanie se înmulţeşte cu rugăciune, cu atenţie duhovnicească, cu lectura duhovnicească, cu dorinţa de a împlini poruncile dătătoare de viaţa ale lui Hristos! Noi încă nu înţelegem că dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu, ne rugăm şi trăim în Biserică prindem viaţă, începem să trăim cu adevărat, ne schimbăm din om vechi în om nou!

Calea nu e uşoară! Pe cale se pot întâmpla căderi mai mari, mai mici! Dar scularea din păcat este soluţia! Să ne smerim primind adevărul că suntem păcătoşi şi că am păcatuit înaintea lui Dumnezeu şi să ne pocăim întărindu-ne în dorinţa de a deveni mai puternici, mai curaţi! Cum ne întărim? PROGRAM STABIL DE RUGĂCIUNE, SPOVEDANIE ŞI LEGĂTURA CU DUHOVNICUL, SFÂNTA LITURGHIE ŞI SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE, LECTURĂ DUHOVNICEASCĂ, CITIREA SFINTEI SCRIPTURI!
Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al Milostivirii, al Iertării, al Bucuriei, al Iubirii! Şi această faţă o cunoaşte omul smerit, care nu se umflă în mândrie pe seama păcatelor sale, care nu doreşte nimic altceva decât iertarea dumnezeiească şi bucuria de a fi din nou acasă cu Tatăl ceresc. Aceia sunt singurii care vor primi bucurie, precum fiul ce pierdut, care căzut fiind, s-a ridicat, şi-a venit în fire şi s-a întors la Tatăl cu smerenie şi pocăinţă. Smerenia s-a văzut în mărturisirea pe care a făcut-o la întoarcerea acasă şi pocăinţa lui în lacrimile durerii pentru neascultare, în dorinţa de a fi măcar o slugă prin slugi, deşi el avea calitatea de fiu.
Modelul ridicării din păcat este Evanghelia Fiului Risipitor! Şi cine nu are nici smerenia şi nici pocăinţa fiului risipitor să o ceară şi o va primi!

Sunt mandru?

Omul mandru este un om mort fata de adevar! Mandria este ucigatoarea vivacitatii fiintei noastre. Mandria nu ne sporeste importanta, ci ne usuca sufletul si ne coboara in intunericul minciunii, in mocirla prostiei.

De ce le sta Dumnezeu impotriva celor mandri si celor smeriti le da har? Pentru ca Dumnezeu nu locuieste intr-o inima mincinoasa, ci intr-o inima smerita, capabila sa primeasca adevarul, sa-l accepte si sa-l urmeze. Mandria este moartea sufletului si intunecarea puterilor launtrice, demonizarea intregii fiinte.

Se cuvine sa ne facem un examen continuu de constiinta sa ne dam seama cat de mandri suntem. Masurarea mandriei nu se poate face in afara relatiei cu duhovnicul. Omorarea mandriei echivaleaza cu invierea mea, cu transfigurarea mea intr-un om puternic, real, viu si scoaterea din starea de minciuna.

Sunt mandru? Iata o intrebare care nu trebuie sa lipseasca in nicio situatie!

Duminica a 3-a după Sfintele Paşti numită şi a Mironosiţelor, ziua femeilor creştine

Astăzi, suntem în Duminica a 3-a după Sfintele Paşti numită şi a Mironosiţelor, zi în care la Sfânta Liturghie se va citi pericopa evanghelică de la Marcu din capitolul 15, versetele de la 43 la 47. Duminica aceasta vine ca o altă mărturisire a Învierii, care este aceasta? Mesajul pe care îngerul îl împărtăşeşte femeilor mironosiţe venite la mormântul Domnului. Acestea devin astfel martore şi mărturisitoare ale minunii învierii lui Hristos din morţi. Femeile mironosiţe vin la mormântul Domnului ca să ungă cu miresme trupul Său cel mort şi îngropat, dar găsesc mormântul gol, iar giulgiurile zăcând singure. Din \"slujitoare ale morţii\", femeile mironosiţe devin astfel mărturisitoare ale vieţii. Din perspectiva slujitoare a femeilor mironosiţe, cultul morţilor primeşte dimensiunea cultului Învierii, al vieţii în sensul autentic al cuvântului. De aceea, slujba înmormântării pentru creştini nu are nimic trist în ea, căci liturghiseşte cele ale Vieţii dintru Împărăţie. Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă. Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Câtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Râvna lor cea mare, sfânta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seama de toată paza Mormântului. Un cuget şi un gând stăpânea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormântarea Preascumpului Mântuitor. Prăznuirea Mironosiţelor ne cheamă astfel pe toţi la mărturisirea lui Hristos Cel Înviat, prin vieţile noastre, chiar într-o lume ce pare atât de crispată în faţa evenimentului morţii (trecerii). Duminica femeilor mironosiţe este ziua tuturor femeilor creştine. De ce? Pentru că s-au făcut pildă pentru slujirea acestora în societatea contemporană. Femeile creştine sunt astfel chemate la a fi mărturisitoare ale vieţii şi nu ale morţii, născând viaţa, pentru mântuirea lor şi înmulţirea neamului omenesc. Femeile mironosiţe sunt de asemenea chip de purtare smerită şi ţinută decentă pentru femeile din societatea zilelor noastre. Mironosiţele sunt, nu în ultimul rând, chip de mărturisire curajoasă a lui Hristos, chiar în mijlocul unei lumi din ce în ce mai cufundată în materialitate şi din ce în ce mai puţin sensibilă la valorile Evangheliei Mântuitor ului. Femeile creştine nu trebuie să treacă nepăsătoare şi neatinse de darurile minunate pe care această Duminică a Mironosiţelor le-o împărtăşeşte. Aceasta înseamnă o implicare directă a lor în viaţa Bisericii, cu sensibilitatea şi devotamentul de care ele sunt capabile. Pentru soţii creştini, această Duminică trebuie să se constituie într-un nou temei de delicateţe manifestată faţă de soţiile lor, delicateţe manifestată printr-o floare sau un cuvânt frumos, ca dovadă a iubirii şi preţuirii ce le-o poartă.
La multi ani femeilor crestine!

NU VREM!

“…De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. ” (Matei 23,37)
De câte ori nu ne trimite Domnul semne ale chemării Sale?! De câte ori nu ne descoperă Domnul iubirea şi dreptatea Sa?! Când cu binele, când cu dreptatea! Niciuna dintre variante nu par să ne înmoaie inimile de piatră. Fugim de noi înşine! Fugari suntem pe pământ şi în loc să venim la viaţă, ne ascundem în moarte fără să ştim că aceasta ne înghite întreaga fiinţă!

NU VREM! NU VREM SA FIM MÂNTUIŢI! Căci cel ce vrea caută neîncetat până află bucuria! NU VREM SĂ FIM BUCUROŞI! Vrem să rămânem în voinţa noastră păcătoasă! Vedem că nu găsim bucurie şi împlinire, simţim că nu e pace în sufletul nostru, ci doar înfricoşare şi o alergătură epuizantă şi totuşi continuăm să ne minţim pe noi înşine, ţinându-ne cu încăpăţânare drumul greşit. Ne este frică de libertate! Ne este frică de libertate pentru că ne este frică de adevăr! Însă adevărul ne face liberi! Prin adevăr redobândim propriul nostru suflet! Mărturisindu-ne Domnului păcatele şi neputinţele prin sfintele rânduieli bisericeşti, ajungem la o viaţă nouă.

Mărturisirea păcatelor şi părerea de rău pentru acestea reprezintă condiţia esenţială a intrării pe calea mântuirii. Ne smerim şi prin smerenie, care nu este altceva decât conştientizarea reală a micimii noastre omeneşti, facem loc harului! Harul vine să ne elibereze din temniţa lăuntrică, ne curăţeşte de toate întinăciunile, ne dă viaţă, ne dă lumină, ne dă bucurie! Aceste bunătăţi nu vrem însă să le primim din mâna Milostivului Dumnezeu, ci le căutăm acolo unde nu sunt şi alergăm după ele care după nişte himere. Şi ne mirăm că nu vine bucuria!Şi culmea culmilor: deşi vedem că nu avem împlinire sufletească în calea pe care mergem, continuăm fără să ne mai gândim să alergăm cu disperare după visele noastre neîmplinite pentru că le-am investit într-o lume falsă.

Totul ţine de voinţa omului! Voinţa lui Dumnezeu, este mereu aceeaşi “ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4) Nu te poţi mântui fără să cunoşti adevărul! Şi nu poţi găsi adevărul dacă nu îl vei căuta! Suferinţa noastră este de multe ori o suferinţă determinată de îndărătnicia noastră, de mândria care se alimentează din tupeul cu care reuşim să ne minţim pe noi înşine şi pe ceilalţi în încercarea disperată de a da impresia că suntem cineva! Jucăm în diferite hore doar pentru ca să fim văzuţi bine! Învăţăm regulile oricărui joc care ne depărtează de noi înşine şi de Dumnezeu, dar nu vrem să învăţăm să înţelegem şi să împlinim regulile care ne duc la VIAŢĂ, la BUCURIE!

Vrei bucurie? Atunci cu silă, cu osteneală, cu ce ai, cu ce nu ai, înainte cu curajul smereniei pe calea căutării! Bucuria adevărată nu se câştigă cu uşurinţă, însă cine o află e om fericit cu adevărat! Fericirea lui nu mai depinde de lucruri, ci de har! Şi omul atunci învaţă să caute harul şi lasă orice doar pentru a simţi mângâierea harului!

Dacă ai văzut că umblarea în propria voie nu te-a adus la mulţumire sufletească, nu ţi-a dat bucuria aceea care nu încetează în funcţie de factori externi, de ce continui să fii mândru? De ce să NU VREI să fii bucuros? De ce să nu vrei să fii fericit? Nu vezi ca realitatea te obligă să fii eficient? Poţi fi eficient când pierzi vremea vieţii atât de scurtă pe căi ocolitoare? Căile acestea ocolesc cu totul bucuria! Semnul bucuriei adevărate este permanenţa, pacea, înţelepciunea, răbdarea, mângâierea lui Dumnezeu.

Unde omul nu vrea, nici Dumnezeu nu se bagă! Atât de importantă este voinţa omului în mântuire încât fără această voinţă mântuirea nu este posibilă! Dumnezeu vrea, dar dacă omul nu vrea….atunci s-a blocat uşa harului Celui Care stă afară şi bate…bate…bate…..! Şi noi poate că am vrea să deschidem, dar nu mă lasă mândria care îmi spune că sunt pe calea cea bună, că oricum sunt alţii mai păcătoşi decât mine, că n-am niciun folos nici din spovedanie, nici din participarea la viaţa Bisericii, nici din viaţa cu Dumnezeu! Asta pentru că nu ştim că Dumnezeu vrea să ne dea libertatea de care avem nevoie! Nu poţi fi fericit în robia păcatului, oricât ai încerca!
Şi totuşi neîmplinirea din inimă este semnul clar al mecanismelor greşite după care funcţionează viaţa omului! Şi neîmplinirea aceasta stă mărturie pentru păcate! Ea nu se va şterge decât o dată cu mărturisirea şi cu înnoirea vieţii prin respectarea poruncilor vieţii şi ale bucuriei!

Cuviosului Pahomie de la Gledin – un nou sfânt al Bisericii lui Hristos

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 aprilie, pe Sfântul Cuvios Pahomie de la Gledin. Cuviosul Pahomie (cu numele de botez Petru, se pare) s-a născut în preajma anului 1674 în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene. Trece în Moldova, ca foarte mulţi tineri ardeleni din vremea aceea, şi este primit ca frate la Mânăstirea Neamţ, unde erau foarte mulţi călugări veniţi din Ardeal. Intrat în Mânăstire, în anul 1694, tânărul frate, foarte ascultător şi evlavios, parcurge, după rânduială, toate încercările duhovniceşti. În 1697, la vârsta de 25 de ani, primeşte mult dorita cunună a călugăriei. Devine la nici treizeci de ani stareţul marii lavre a Neamţului, obşte pe care o conduce până în anul 1704. Pleacă la Kiev, unde, la Lavra Pecerska, îl cunoaşte pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic. Se hotărăşte să aleagă sihăstria, găsindu-şi locul pentru linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul. De aici, sihastrul Pahomie, a fost chemat pentru scaunul episcopal de la Roman., eparhie pe care a păstorit-o timp de şapte ani şi trei luni, câştigând nu numai de la popor dar şi de la domnitori, mare evlavie. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în Biserica Sfântul Nicolae, la 8 noiembrie 1711. La 1 martie 1714, Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, pentru a reveni la Neamţ şi de aici s-a retras, din nou în sihăstria lui. La Pocrov a construit un locaş de rugăciune, cu hramul Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului unde a adunat o mică obşte. Ierarhul Pahomie a pornit în pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. Aici, trăind cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă a trecut la cele veşnice la 14 aprilie în anul 1724. Înainte de a ase muta la Domnul a îmbrăcat marea schimă se pare sub numele Pimen. Istoricul Nicolae Iorga afirma despre ierarhul Pahomie că a fost “cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp“.

Nu ingenunchem in perioada pascala!

Aseara am participat la slujba Sfantului Maslu ,si am ramas putin uimita cand am vazut ca preotul manastirii unde se oficia slujba ,a spus oamenilor sa ingenuncheze in timpul citirii din Sfanta Evanghelie si a rugaciunilor specifice Sfintei Taine.Eu nu am facut ascultare ,caci ne aflam intr-o perioada a bucuriei,a biruinţei Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El.Am cautat la Sfintii Parinti sa vad de ce nu îngenunchem în perioada pascală?
Socotim perioada dintre prăznuirea Sfintelor Paşti şi Cincizecime ca perioadă pascală, care, datorită semnificaţiei Învierii Domnului, prezintă specificul bucuriei depline. În toată această perioadă predomină rugăciuni şi cântări legate de biruinţa Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El, ce aduce o deplină bucurie duhovnicească atât pentru om cât şi pentru întreaga natură.
Bucuria nu se manifestă niciodată cu semn de supunere, ci cu participare verticală, printr-o poziţie dreaptă, senină şi veselă, şi nu prin îngenunchere sau prosternare. Poziţia verticală pe care doar omul o poate avea este în acelaşi timp o atitudine şi o poziţie fizică plină de respect pentru Cel ce a Înviat.
Îngenuncherea (şi metania) este semn al pocăinţei şi al supunerii depline. Sfântul Vasile cel Mare spune că "preferăm a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer". Acest gest de îngenunchere ca smerire, chiar dacă este act de cult, nu se potriveşte în perioada pascală. Postul Mare a rânduit pentru credincioşi atmosfera şi prilejul de îngenunchere şi de exprimare a pocăinţei pentru păcate, dar acum perioada pascală schimbă radical atmosfera de tristeţe în bucurie, îngenuncherea în ridicare, Patima în Înviere.Repere în interzicerea îngenuncherii în perioada pascală, chiar şi în ziua Învierii - duminica, ne sunt canoanele şi rânduielile tipiconale. Astfel, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325) precizează: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii - pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie, Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând ei în picioare". Canonul 90 al Sinodului Trulan aminteşte: "Am primit în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind Învierea lui Hristos..." Sfântul Vasile cel Mare (Can. 91) spune: "Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, ci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat... Apoi, şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor".

Hirotonie

Duminică, 11 aprilie 2010, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de P.S. Vincentiu la Mânăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia,Comsa Nicusor a fost hirotonit diacon pe seama Mănăstirii Sfinţii Voievozi” din Slobozia.
La acest eveniment au participat un sobor de preoţi şi diaconi, şi apropiaţi ai candidatului.



Scurtă lămurire:
Diaconul este ajutorul preotului şi al episcopului în slujbele bisericii şi îi ajută la săvârşirea tainelor. Totuşi, un diacon nu poate săvârşi slujbele de unul singur.

Cu binecuvântarea preotului sau a episcopului care slujeşte, diaconul conduce comunitatea prezentă în rugăciunile colective şi citeşte din Sfânta Scriptură în timpul slujbelor. De asemenea, el este responsabil de amenajările necesare în timpul slujirilor publice şi îi atenţionează pe oameni la momentele necesare.

În plus, diaconul mai poate realiza şi alte sarcini legate de viaţa Bisericii, din când în când cu binecuvântarea şi sub îndrumarea preotului sau a episcopului său.


Un diacon poate primi binecuvântare de la episcopul sau preotul său paroh să împartă Sfânta Euharistie credincioşilor, fie din al doilea potir Sfânta Liturghie obişnuită unde slujeşte un preot fie la slujba numită obedniţa care se slujeşte atunci când preotul este absent. Cu toate acestea, în niciunul din cazuri, diaconul nu sfinţeşte Sfintele Daruri de unul singur.
Diaconii nu pot binecuvânta, de aceea este inadecvat să ceri binecuvântarea unui diacon şi să-i săruţi mâna. Binecuvântările sunt date doar de preoţi şi episcopi, astfel încât aceste exprimări ale cinstei le sunt rezervate.


Ma bucurăm pentru cinstea-i acordată. Dumnezeu să-i ajute în misiunea pe care a dobândit-o.

Hristos a Înviat - acesta va fi salutul între creştini pentru următoarele câteva săptămâni!

Acesta este salutul cu care creştinii ortodocşi urmează să se salute în următoarele aproximativ 40 de zile, adică până în Ajunul Praznicului Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, când obişnuitul salut "Hristos a Înviat" - "Cu adevărat a Înviat", va fi schimbat cu salutul "Hristos s-a Înălţat" - "Cu adevărat s-a Înălţat"! Trebuie să fim sinceri, sunt unii aşa zişi creştini, cărora le este ruşine să se salute creştineşte! Acestora, merită să le aducem aminte cuvintele Mântuitorului Hristos: "Cine se ruşinează de Mine, nu este vrednic de Mine"!

''Domnul meu şi Dumnezeul meu! ''

Hristos a Înviat! Dacă ne-am putea întoarce în timp să fim martorii oricărui eveniment, oare unde ne-am duce? Întrebarea desigur e ipotetică, dar în cazul în care ea s-ar referi la mine, astăzi mi-aş dori mai mult ca oricând, să fiu împreună cu apostolii lui Hristos. Sfintii Apostoli, pe lânga aceea că erau ucenicii lui Hristos, erau şi martorii invierii Lui. Dacă ei s-au bucurat pentru Învierea Domnului, au avut prilejul să se bucure şi pentru mărturisirea de credinţă a Sfântului apostol Toma. Cum să nu-ţi doreşti să fi prezent la un asemenea eveniment alături de apostoli? Dintre toţi apostolii, Toma mi-e cel mai drag. Şi Ioan. Petru a fost cam şovăitor. Simpatia mea faţă de Toma necredinciosul o explic prin calitatea umană a îndoielii, pe care o manifestă. În toate grupurile umane există dintotdeauna câte cineva care nu este de acord, un contestatar de serviciu, în diferite feluri. Printre apostoli cel care a jucat acest rol a fost Toma şi a fost mereu victima unei proaste reputaţii. Bineînţeles că reputaţia lui nu este atât de dezastruoasă ca a lui Iuda, cel care l-a trădat pe Iisus şi s-ar putea nici să nu o egaleze pe cea a lui Petru, cel care s-a lepădat de Domnul în noaptea de dinaintea răstignirii. În orice caz, Toma este de obicei clasificat printre "băieţii răi" dintre cei doisprezece ucenici, care au fost oamenii cei mai apropiaţi de Iisus în acei trei ani de misiune.
Apostolul Toma intră în Evanghelie aproape pe neobservate. Primele cuvinte rostite de el sunt dictate de o situaţie neclară. Iisus este rugat de către Marta şi Maria să vină la fratele lor Lazăr, care se îmbolnăvise. A se întoarce din nou în Iudeea, după ce duşmanii lui Iisus îl ameninţaseră de atâtea ori, era un risc mult prea mare. Ucenicii i-au atras atenţia, dar El a rămas neclintit. Atunci Toma a zis: "Să mergem şi noi şi să murim cu El!"(Ioan 11,16). A doua intervenţie a lui Toma este umbrită de tristeţe. Când ucenicii se aflau în foişor şi Iisus Îi pregătea pentru evenimentele însemnate ce aveau să urmeze, la un moment dat cuvintele rostite de El, au un ecou de rămas bun şi despărţire: " Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.” (Ioan.14,4). Cuprinşi de nedumerire, toţi rămân ca muţi. Singur Toma îndrăzneşte să ia cuvântul: "Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?" (Ioan, 14,5). Aceste cuvinte, Îi oferă lui Iisus prilejul de a rosti celebra replică:”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.(Ioan, 14,6) Toma îşi datorează reputaţia de "băiat rău", unui incident care a urmat Învierii lui Iisus, petrecut la opt zile după Paşti. Înainte, el nu a crezut că Iisus a apărut în absenţa lui, şi a spus: " Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". (Ioan, 20,25) La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios"!(Ioan.20,27). Toma reacţionează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credinţă din întreg Noul Testament: \"Domnul meu şi Dumnezeul meu!\" (Ioan 20,28)Evanghelia nu ne mai dă alte informaţii despre Sfântul Toma. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Deşi s-a convins că Iisus cel Înviat stă în faţa lui, deşi mai târziu şi-a jertfit viaţa pentru El, Toma rămâne, totuşi, până azi, şi va rămâne mereu, etichetat ca „necredinciosul“. A fost Toma un necredincios? S-a indoit pentru un moment, dar a căutat până a găsit răspunsul. Dar de aici şi până la a-l numi „necredinciosul”, este o cale mult prea lungă. Îndoiala nu reprezintă opusul credinţei. Ea este, plastic spus, strămoşul credinţei. Îndoiala nu anulează credinţa, ci îi face loc.
Toma rămâne prototipul celor îndoielnici în credinţă, din care, din nefericire, sunt astăzi destui, poate chiar prea mulţi. Oare suntem chiar atât de slabi în credinţă, încât să avem nevoie de noi argumente pentru dovedirea Învierii lui Hristos? Oare nu sunt suficiente cele prezentate în timp? Oare nu este suficientă credinţa a miliarde de creştini, începând cu Ziua Cincizecimii şi până la noi, care au crezut în Înviere fără să o vadă? Lecţia care trebuie reţinută din experienţa lui Toma, este aceea că îndoiala este un lucru natural şi că trebuie să fim sinceri privitor la propriile noastre îndoieli. “Necredinciosul” a fost, probabil, singurul om din istorie care a avut şansa „observaţiei directe" pentru a-şi forma o opinie indubitabilă. A putut să atingă mâinile lui Iisus, să vadă rănile din palmele Lui şi să nu se mai îndoiască în privinţa morţii şi Învierii Învăţătorului său. Şi a murit şi el moarte de martir. Astăzi Toma apostolul, e purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32). Nimeni nu-i obligat să creadă că Iisus Nazarineanul născut din Fecioara Maria a Înviat. Eu una, şi nu sunt singura, o cred nesmintit. Şi vă spun cu tărie: “Hristos a înviat!

Paştile Blajinilor - ce aşteaptă morţii de la rudele lor?

Se apropie ziua cea mare a pomenirii morţilor, sărbătoarea tradiţională, Paştile Blajinilor. Este ziua în care se merge mai întâi la biserică, la Sfînta Liturghie, pentru a face rugăciuni pentru toţi cei mutaţi de la noi, după care se merge la mormintele lor unde se aprind lumînări, tămâie, li se cîntă şi lor imnul de biruinţă asupra morţii "Hristos a înviat" şi se dă de pomană pentru pomenirea lor pască şi ouă roşii - simboluri pascale.
Aşa ar tebui să facem...
În realitate, însă, ceea ce se întîmplă la Paştile Blajinilor, de cele mai multe ori este o parodie asupra adevărului, o schimonosire a lui. Cu regret noi purtăm vina pentru faptul ca această "demonstraţie de avere" şi "show al beţiei" a dat rădăcini adînci. O tradiţie veche şi frumoasă s-a prefăcut într-un obicei necreştin, a devenit o piatră de poticnire pentru cei slabi în credinţă şi se face "apă la moară" tuturor sectarilor, duşmani deschişi ai Bisericii Ortodoxe.

Va recomandăm frăţeşte să luaţi aminte la aceste cuvinte şi să îndemnaţi şi pe apropiaţii să fie mai atenţi cu "pomenele", cu mâncarea şi băutura în această zi.

Biserica ne spune clar că pomana, adică milostenia, se oferă "prietenilor lui Hristos" - văduvelor, orfanilor şi săracilor, ca unora care sunt în lipsuri. Masa de pomenire se face acasă, în familie, nu pe mormintele celor care aşteaptă de la noi RUGACIUNE şi nicidecum mezeluri, cogniacuri şi cadouri scumpe oferite reciproc cu scopul de a impreNu vă faceţi părtaşi fărădelegii.
Aşa să Vă ajute Dumnezeu.

sursa:mail(Cu dragoste în Domnul cel Înviat,
Soborul mănăstirii Frumoasa)

În vinerea luminată, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte sfinţirea apei sau aghiazma mică

In această Vineri din Săptămâna Luminată, numită şi a Izvorului Tămăduirii, se prăznuieşte sfinţirea unei biserici zidite în cinstea Maicii Domnului lângă un izvor făcător de minuni prin puterea cea mai presus de fire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Întru pomenirea acestei minuni, în multe mănăstiri şi biserici de enorie din ţara noastră se face Litie, adică sfinţirea cea mică a apei. La sfârşitul Sfintei Liturghii în biserică sau în faţa bisericii sau lângă un izvor de apă a avut loc această rânduială a sfinţirii celei mici a apei.
Aghiasma mică are un rol mare în Biserica noastră, în primul rând apa sfinţită că este o lucrare a lui Dumnezeu, să-i zic aşa, de binefacere asupra noastră aşa cum avem noi în tradiţia noastră în care spunem că se sfinţeşte totul dimprejurul nostru, toată natura. Iată că Dumnezeu prin rugăciunile noastre sfinţeşte tot ce-i împrejurul nostru. Sfinţim casele, sfinţim icoanele, ne sfinţim veşmintele, iată că sfinţim şi apa. A mai fost o sfinţire a apei, a doua zi de Paşti se face o aghiasmă mică cu rugăciunea Sfântului Trifon pentru grădinile oamenilor, pentru ca Dumnezeu să ocrotească toată roada omului, truda şi osteneala care va fi în cursul anului. Iar acum în slujba aceasta a Izvorului Tămăduirii însuşi cuvântul îi spune folosul apei. Este o apă tămăduitoare, tămăduitoare în primul rând de boli şi trupeşti, de boli şi sufleteşti. Sigur că oamenii vin să ia aghiasmă să-şi stâmpere şi setea cea duhovnicească după Dumnezeu. Iar cei care au probleme, chiar trupeşti sau probleme sufleteşti sigur că această apă prin pogorârea Duhului Sfânt, prin invocarea preotului de a se pogorî Duhul Sfânt peste apă ea devine tămăduitoare, devine un izvor al tămăduirii. Sigur că izvorul tămăduirii noastre este Domnul Hristos, Măicuţa Domnului, vedem chiar şi pictată Maica Domnului cu Domnul Hristos în braţe şi cum ţâşneşte apa într-o parte şi cealaltă, iar cei bolnavi şi cei suferinzi vin şi se adapă din acest Izvor al Tămăduirii care fiind Domnul Hristos şi Maica Domnului. Noi credem în acest Izvor al Tămăduirii şi-i îndemnăm pe oameni să se ducă la această slujbă a Izvorului Tămăduirii să-şi ia apă în casele lor, să aibă tot timpul, este aghiasmă mică care se poate folosi şi după mâncare. Că ahiasma mare care se sfinţeşte la Bobotează, numai cu binecuvântarea părintelui sau mai precis părintele în Biserică ar da aghiasma celor care nu au voie să se împărtăşească, iar aghiasma mică este bine să aibă fiecare în casă, să ia de câte ori este nevoie, de câte ori văd că au ceva neputinţe asupra lor, vin ceva ispite mari care oamenii nu le mai pot duce. Această aghiasmă te ajută, o bem, ne stropim, ne dăm pe faţă, ne stropim prin casă, depărtează duhurile necurate. Sigur, că orice lucru rău se poate depărta unde este un lucru sfinţit şi mai ales sfânta aghiasmă.Indemn oamenii să-şi ia apă tămăduitoare, pentru că prin această apă este prezent Domnul Hristos, Maica Domnului şi sfinţenia în casa omului.

Biserica a intrat de astăzi în perioada Penticostarului

Cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos intrăm într-o nouă perioadă bisericească numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor. În total durează opt săptămâni. Faţă de celelalte perioade bisericeşti, Octoihului şi Triodului, Pentricosatarul se deosebeşte prin următoarele: 1. În Prima săptămână, numită şi Săptămâna Luminată, atât la slujbele de seară cât şi la cele de dimineaţă preotul se îmbracă în veşminte albe. 2. În Săptămâna Luminată, binecuvântarea de început a slujbei Vecerniei şi Utreniei este: „Slava Sfintei şi Celei de o fiinţă...”, apoi se cântă „Hristos a înviat” de trei ori, după care se zic stihurile Paştilor în timpul acesta preotul cădeşte în jurul Sfintei Mese. 3. În Săptămâna Luminată, în fiecare zi se schimbă glasul de rând şi de asemenea fiecare zi are un prochimen special. 4. În prima Săptămână în locul Ceasurilor îndătinate al Pavecerniţei şi al Miezonopticii se săvârşeşte o slujbă unică intitulată „Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti” 5. Pentru însemnătatea praznicului Învierii Domnului Iisus Hristos în săptămâna Luminată şi în toate Duminicile Penticostarului, cântarea bisericească „Învierea lui Hristos văzând…” se cântă de trei ori. 6. Marţi, a treia zi de Paşti, în timpul Utreniei, se face uscarea Sfântului Agneţ, care a fost scos la Proscomidia din Sfânta şi Mare Joi şi care va fi folosit pentru împărtăşirea celor bolnavi şi a copiilor de-a lungul anului. 7. Începând din Duminica Sfintelor Paşti şi până la Înălţarea Domnului, la Liturghie se cântă Axionul Paştilor: „Îngerul a strigat …”, iar credincioşii se salută cu cuvintele: „Hristos a înviat!” şi răspund: „Adevărat a înviat!”