Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

marți, 1 decembrie 2009

Sfaturi alese...


“- Parinte, la ce va referiti cand spuneti: ‘Mainile si picioarele sa le dati la munca, dar inima nu?’ -
Vreau sa spun ca nu trebuie sa va dati inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se preocupa cum sa faca bine o treaba, dar nu se gandesc deloc la Dumnezeu. Sa nu ajungem acolo. Sa folositi mainile si picioarele la munca, dar sa nu lasati mintea voastra sa se departeze de Dumnezeu. Sa nu va dati toata fiinta, toata puterea dimpreuna cu inima voastra celor materiale. In felul acesta, omul devine inchinator la idoli. Pe cat puteti, nu va daruiti inima treburilor; mainile si mintea – da. Sa nu va dati inima lucrurilor stricacioase, nefolositoare – fiindca dupa aceea cum va salta inima pentru Hristos? Cand inima e la Hristos, atunci si treburile se sfintesc, exista si o continua odihna sufleteasca launtrica, si un astfel de om simte adevarata bucurie. Sa va puneti inima in valoare; sa n-o risipiti.

Daca inima se va risipi la multe lucruri fara insemnatate duhovniceasca, nu are putere dupa aceea sa se indurereze pentru ceea ce se cuvine sa o doara. Eu imi voi da inima unui bolnav de inima, unui indurerat. Nevointa mea este pentru copiii ce se primejduiesc. Imi fac cruce si rog pe Dumnezeu sa le dea luminare. Iar cand primesc lume luarea mea aminte se indreapta spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau in seama. In acest chip se uita toate: omul se indreapta spre alta directie.

- Parinte, la toate treburile se poate ca omul sa nu isi dea minte si inima? -
Cand treaba este simpla, nu e nevoie ca mintea sa fie absorbita; insa cand munca e complexa, se justifica putina absorbire a mintii – nu insa si a inimii.

- In ce fel poate fi absorbita inima? -
In ce fel? Diavolul o drogheaza cu ‘morfina’!!! El fura inima prin iubirea de sine. Atunci cand inima este daruita lui Dumnezeu, cugetarea va fi si ea la Dumnezeu, iar mintea la treaba.

- In ce fel trebuie sa intelegem expresia ‘fara grija’?
- Atunci cand lucrezi, sa nu-L uiti pe Hristos. Sa-ti faci treaba cu bucurie, iar cugetarea si inima sa-ti fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, si vei putea lucra si cele duhovnicesti”.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)

Postul bucuriei.....


Marele teolog Sf.Ioan Gură de Aur ne spune: “Postiti? Arătati-mi-o prin fapte! Cum? Dacă vedeti un sărac, aveti milă de el; un dusman, împăcati-vă cu el, un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiati, o femeie frumoasă, întoarceti capul în altă parte. Nu numai gura si stomacul vostru să postească, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mâinile si toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate
de hotie si lăcomie. Picioarele, nealergând la privelisti urâte si în calea păcătosilor. Ochii, neprivind cu ispitire la frumusetile străine… Gura trebuie să postească de înjurături si de alte vorbe rusinoase.”

Stiind acum ce avem de făcut, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne trimită ajutorul Său, pentru a lupta cu ispita diavolului, pentru a putea iesi din Postul acesta mai curati, mai buni si vrednici de a ne împărtăsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos.

Parintele Iustin Parvu .....


Este Har...-
-să iubeşti fără să fii iubit…


- să slujeşti fără să fii preţuit…
- să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
- să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…


- să ierţi fără să fii iertat…
- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
- să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
- să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
- să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
- să investeşti clădind fără speranţe…


- să taci pentru a nu face rau aproapelui…
- să vorbeşti de dragul adevărului…
- să induri fără să murmuri, fără să cârteşti….
- totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros sa te lipseşti…


Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Neputinţa de a ierta....


Uneori e greu să iertăm şi e greu din două motive: e greu pentru că vrăjmaşul se împotriveşte, nu-i place deloc să iertăm pe cineva şi din cauza asta ne aduce argumente - că nu merită, dar iertarea nu e legată de meritul celui pe care-l iertăm. Iertarea este lucrarea mea, a sufletului meu, şi este puterea pe care mi-o dă mie Dumnezeu. Şi un alt motiv pentru care este greu să iertăm este că nu ştim ce este iertarea. Noi confundăm iertarea cu scuzarea celuilalt:"Era nervos!". Aceasta nu este iertare. Acesta este.. găsim o explicaţie, o scuză pentru comportamentul care ne-a rănit, şi nu avem curajul să spunem: "M-ai rănit şi te iert!" Să nu reiau discuţia şi să nu mă împac cu celălalt înainte de a-l ierta. Confundăm iertarea cu împăcarea. Noi ne împăcăm fără să ne iertăm, şi se adună şi se adună şi se adună, şi nu mai putem să ne privim în ochi cu adevărat. Confundăm iertarea cu uitarea. "Am uitat!" Nu. Iertarea nu este uitare. Atunci ce este iertarea? Este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu, sau celui care m-a rănit, sau mie, şi zic:"Doamne, vino Tu şi iartă''.
Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire, este iubirea lui Dumnezeu făcută accesibilă nouă. Dumnezeu, iubindu-ne, ne iartă şi ne vindecă. Dându-ne nouă poruncă să ne iubim, ne dă poruncă să ne iertăm unul pe altul. Dacă de dimineaţa şi până seara am sta la pândă, ce să iertăm aproapelui nostru, am adormi cu bucurie în braţele Domnului, că salteaua, de multe ori, este poala Lui, sunt braţele părinteşti care te leagănă, îţi leagănă osteneala, îţi leagănă truda, şi te ajută ca a doua zi dimineaţa să-ţi iei crucea şi să mergi din nou la El. Dar numai dacă vom ierta. Altfel, dacă n-am să uit niciodată ce mi-a zis cutare, n-am să uit ce mi-a făcut, nu vom putea merge mai departe, povara va fi din ce în ce mai grea, şi nu vom putea nici să-l iubim pe Dumnezeu, nici pe aproapele şi nici pe noi. Eu ştiu că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, şi nu trebuie să ne schimbăm în nici un fel ca să ne iubească.
Doamne, ajută-mă să mă schimb, ca să pot să mă iubesc şi eu, să mă pot împăca cu mine, să mă pot ierta şi eu pe mine si
sa pot ierta!

luni, 30 noiembrie 2009

Stiri ...din lume adunate...


Papa Benedict şi concubina
Sf. Ioan Botezătorul a fost decapitat pentru că a acuzat concubinajul. Ca să se pună bine cu puternicii lumii, Papa salută concubinele şi poate chiar ... le dă binecuvântare. Dacă altă dată chiar înaintaşii săi excomunicau pe curvari şi pe curve, aggiornamentele au dus ca să se pună din ce în ce mai pregnant problema recunoaşterii divorţului în Biserica Catolică.
sursa www.ortodoxie-catolicism.ro

Fumatul la locul de muncă va fi interzis în totalitate


Parlamentul European solicită Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domeniul protecţiei sănătăţii lucrătorilor privind interzicerea fumatului până în 2011 în toate spaţiile închise la locul de muncă, inclusiv în toate clădirile publice şi în transportul în comun din UE. Deputaţii europeni subliniază că discrepanţele dintre legislaţiile interne duc la diferenţe enorme între statele membre în ceea ce priveşte protecţia împotriva fumatului pasiv. Rezoluţia adoptată de parlamentari subliniază că numai o interzicere generală a fumatului în toate spaţiile închise de la locul de muncă, inclusiv în unităţile de alimentaţie publică, precum şi în toate clădirile publice şi în mijloacele de transport în comun poate proteja sănătatea angajaţilor şi a nefumătorilor şi facilita în mod considerabil renunţarea la fumat în rândul fumătorilor. În decembrie Consiliul va adopta o recomandare adresată tuturor statelor membre UE în legătură cu mediile fără fum de ţigară, cu scopul de a susţine şi încuraja eforturile naţionale de a oferi cetăţenilor o protecţie mai bună împotriva fumului de ţigară în conformitate cu angajamentele internaţionale.

www.ziarullumina.ro
Să mai revenim la lumină - Patriarhul Pavle al Serbiei, chipul rugăciunii şi al smereniei



Amintirea pe care a lăsat-o fostul întâistătător al Bisericii Serbiei, Pavle, în întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, este una ce nu se poate şterge uşor. Înţelegerea şi trăirea mesajului evanghelic în propria viaţă au fost căutările de căpetenie ale celui care, spre sfârşitul călătoriei sale pământeşti, spunea: „În ziua când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi". Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat, până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul dintre simbolurile Ortodoxiei universale.
sursa:www.ziarullumina.ro

La Mulţi Ani! fraţi români

Sava Negrean Budascu....Doamne ocroteste-i pe romani....

Nu am timp de rugăciune!


Dupa cum stiti, timpul a fost si este cel mai mare “dusman” al omului dar poate fi si cel mai mare aliat. Un parinte spunea ca pentru cei harnici timpul parca se dilata, si au timp sa faca tot ce e nevoie, pe cand pentru cei lenesi timpul se contracta, si simt cu nu mai au timp de nimic.

El ne fura din viata minute, ore, timp in care noi putem face mult mai multe lucruri folositoare pentru suflet. Multi pierdem timp pe lucruri inutile. Acordam mai mult timp acestora dar defapt uitam de noi insine. Uitam de suflet, uitam de ceea ce ar trebui sa facem, fiind copiii Lui. Ne facem timp pentru munca, odihna, familie, cumparaturi, calatorii, intalniri, restaurante, dar numai de suflet nu. Oare ne folosesc acestea cu ceva?
Vom avea Viata Vesnica in cautarea noastra lumeasca? Noi nu avem timp de El, dar El are mereu timp de noi. Noi, în schimb, am înlocuit rugaciunea cu doar o inchinare. Liturghia duminicală e dată deoparte pentru o ieşire cu prietenii, la mall ori în orice alt loc de distracţie. Suntem mereu ocupaţi cu noi înşine, cu preocupările noastre, cu îndatoririle lumeşti, cu petrecerea timpului altfel decât cu Dumnezeu şi altundeva decât la biserică. Iata ce ne spune Parintele Calistrat de la Barnova despre timpul pentru rugaciune:In permanenta intalnesc oameni care spun: “Nu am timp”; iar raspunsul meu a fost urmatorul: “Cate minute ai creat tu in univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cat ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul in Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, in care sa se vada ca incerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu”.
Omul e invatat sa se inchine din rutina. E invatat sa zica din fuga “Doamne-ajuta!”, indiferent ca e la furat, la serviciu sau intr-o calatorie. El isi atribuie acea rugaciune scurta, “Doamne, ajuta-ma sa reusesc…”, si prin asta crede ca a spus tot.
Mai mult decat atat, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce inseamna legatura intre om si Dumnezeu prin rugaciune, ce inseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma in plus in codul penal sau in codul civil. Cum m-a intrebat odata o doamna “Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?” Si i-am zis: “Daca vrei, repeta-l de doua ori!”.
Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le intalnim in bisericile de parohie, cand, pentru pacatele spovedite, preotul, in loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfant ajutator, un Canon de pocainta sau al Ingerului pazitor, el ii spune sa aprinda cateva lumanari, sa cumpere cateva prescuri ori ii zice: “Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…”
Deci avem timp de toate, numai de rugaciune nu. Insa rugaciunea este respiratia sufletului. Prin urmare, cand nu avem timp sa ne rugam, atunci nu avem timp sa respiram, nu avem timp sa traim duhovniceste.

Respiratia trupului o facem usor, fara sa uitam de ea, pentru ca o avem in reflex. Insa reflexul pe care l-am pierdut prin caderea in pacat, este reflexul de a trai duhovniceste. Iar pentru a fi vii sufleteste, reflexul acesta trebuie sa-l recapatam: rugaciunea.

duminică, 29 noiembrie 2009

Sfantul Apostol Andrei ......



Sfintilor Apostoli li se cuvin slava, cinste si inchinaciune pentru ca ei i-au urmat lui Hristos Dumnezeul nostru, trecand impreuna cu El prin patima Sa, fiind martori ai rastignirii, mortii, invierii si inaltarii Lui la cer. Ei au fost aceia care s-au imbracat cu putere de sus si limbi de foc s-au ridicat deasupra capetelor lor, ca semn vazut al impartasirii lor de Duhul Sfant, apoi au cutreierat lumea intorcand neamurile pamantului din ratacire si de la inchinarea la idoli la cunostinta adevaratului Dumnezeu, rabdand batai, chinuri, varsari de sange si moarte pentru mantuirea noastra. Insusi Dumnezeu ii cinsteste pe cei doisprezece Apostoli cand va sedea la judecata pe scaunul slavei Sale, atunci si ei vor sedea impreuna cu Hristos pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel, judecand lumea. Unul dintre Apostoli, cel dintai chemat la apostolat, este Sfantul Apostol Andrei, nascut in cetatea Betsaida, de langa Marea Galileii, care, impreuna cu fratele sau, Apostolul Petru, i-au urmat lui Hristos, devenind din pescari, pescari de oameni. Fiecaruia dintre cei doisprezece Apostoli i-a revenit, prin tragere la sorti, sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei lui Hristos la neamurile de pe tot pamantul. Astfel, Sfantului Apostol Andrei i-a cazut la sorti sa propovaduiasca in toata Bitinia, care cuprindea si partile cele de pe langa Marea Neagra. Asa, Sfantul Apostol a ajuns si pe meleagurile noastre, mai precis in partile Dobrogei, unde a intemeiat comunitati crestine, si asta in contextul in care neamul nostru romanesc incepea sa se formeze. Noi ne-am nascut crestini, neamul romanesc primind pecetea Duhului Sfant, care a intiparit pe vecie chipul lui Hristos in fiinta sa. Pentru aceasta, neamul romanesc ii este profund indatorat Sfantului Apostol Andrei, dar nu suficient de recunoscator, judecand dupa numarul mic de biserici care-i poarta numele, mai putin in zona Dobrogei, si dupa faptul ca acest popor nu a fost in stare sa-i dedice Apostolului, care i-a dat identitate, ziua nationala - aceasta zi fiind praznuita ca zi nationala doar de Biserica Ortodoxa Romana, sub titulatura de zi nationala bisericeasca. Toate acestea arata ca poporul roman sufera de multa indiferenta, de lipsa de reactie si de un simt al valorilor beteag. Mai mult, indraznesc sa spun ca, la nivelul societatii moderne, de consum si chiar la nivel politic se manifesta o oarecare jena in ceea ce priveste asumarea credintei crestin-ortodoxe si marturisirea ei, preferandu-se ambiguitatea "libertatii de constiintai. Biserica, Dumnezeu, crucile facute cu sarg sunt doar elemente de campanie electorala. Hristos este comoara de nepretuit a poporului nostru, Ortodoxia este garantia credintei drepte si nemuritoare in Singurul si Adevaratul Dumnezeu intreit in Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, iar Sfantul Apostol Andrei este cel ce ne-a nascut intru Hristos, drept care merita mai multa consideratie.

Manastirea Ciolanu-Buzau....




Intr-o splendida zi sfarsit de noimbrie am luat si noi pieptis drumul care urca la manastire. Padurile dese, neumblate, aerul tare, linistea desavarsita, presimtirea nu tocmai indepartata a inceputului iernii toate anuntau o importanta descoperire spirituala. Si nu am fost dezamagiti, . Locul, asa cum se descopera ochiului, este spectaculos. Intrarea sobra, impozanta, casutele care formeaza incinta manastirii, biserica mare si - ai zice, puiul ei mai varstnic, bisericuta veche - cimitirul in miniatura si linistea, Am ajuns la manastirea Ciolanul din Buzau inainte de inceperea Sfintei Liturghii.Staretul impreuna cu obstea slujeau ingereste,am ascultat un cuvant de invatatura care mi-a ajuns la inima ,a fost o zi de vis .
Numele de Ciolanu vine de la oasele unor sihastri care au fost descoperite in aceasta poiana. Manastirea si imprejurimile sunt de o liniste molipsitoare.
Va recomand sa o vizitati !!!!

Tânărul bogat (Predica la Duminica a 30-a după Rusalii, Lc.18,18-27)


“Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.

Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.”

(Evanghelia după Luca, capitolul 18, versetele de la 18 la 27)
Câţi tineri mai sunt ca tânărul din Evanghelie? Ce tineri îşi cinstesc părinţii, nu fură, nu urăsc pe nimeni şi nu se dedau desfrânării? Ce tineri făcând totuşi toate acestea simt în inimă că tot le mai lipseşte ceva?


Ce tânăr înţelept!!!, din tinereţile lui a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, dar tot simţea că nu e de ajuns. Oare ne mai punem noi astăzi întrebarea: Eu ce fac după moarte ? , oare ne mai gândim câteodată ce o să se-ntâmple după viaţa aceasta de pe pământ?
Îşi mai pun tinerii întrebari existenţiale astăzi sau trăiesc doar în superficialitate? Eu cred că prea puţini fac asta. Dar am văzut mulţi tineri înconjuraţi de bogăţii (case, maşini, haine, bijuterii) care caută să se distreze, caută plăceri, faimă şi popularitate. Când ai de toate şi nu-ţi lipseşte nimic nu-ţi pui niciodată problema că poţi muri sau unde anume vei ajunge după moarte. Când ai burta plină nu-l crezi pe cel de pe stradă care-ţi spune că îi e foame.

Dacă eu mă desfătez în plăceri şi altul suferă înseamnă că ceva nu este în regulă. Dacă alţii mor la propriu de foame iar eu mănânc zilnic la restaurant înseamnă că echilibrul undeva e stricat. Dacă alţii au de toate şi unii nici măcar strictul necesar înseamnă că cineva perturbează acest echilibru.

De aceea spune Mântuitorul că foarte greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Bogaţia ta e sărăcia altora. Abudenţa ta e lispa celorlalţi, egoismul tău provoacă suferinţă. Răul este absenţa binelui. Zgârcenia mea duce la acumulare, la creşterea avuţiilor. Dar ce sunt averile pe care le am? Sunt “datorii” pe care trebuie să le plătesc, căci le-am primit de la Dumnezeu să le dăruiesc celorlalţi, le-am primit ca să-mi fac prieteni prin ele.

Ce frumos zice Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai tu, şi să nu fi primit?” Şi chiar aşa, bogatule! ce ai tu şi să nu fi primit de la Dumnezeu? Şi dacă le-ai primit de la Dumnezeu înseamnă că le-ai primit cu un scop.
De aceea bogaţii vor intra cu greu în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că n-au dat averile lor săracilor, pentru că nu şi-au câştigat dragostea lor, ci şi-au mărit egoismul.

Ce frumos este a dărui! Ce bucurie ai când poţi ajuta pe cineva!

E postul Naşterii Domnului, e postul darurilor, haideţi să dăm şi noi din averile noastre săracilor ca să avem şi noi comoară în cer şi să-l urmăm pe Domnul Hristos.

sursa:ortodoxiatinerilor

joi, 26 noiembrie 2009

Despre mandrie…


Voi incepe prin a da o definitie a mandriei conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane…. asadar , mandria are 2 semnificatii:

1. sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie;
ceea ce produce bucurie, satisfactie, multumire; sentimente de demnitate, de încredere in calitatile proprii; ceea ce constituie prilej de lauda, de fala, de multumire;
2. sentiment de încredere exegerata in calitatile proprii: orgoliu, trufie, îngamfare, fudulie, aroganta, lauda.

Sa începem cu partea frumoasa, adica mandria pentru rezultatul obtinut…. Ce este de fapt aceasta?

- Presupune sa duci totul pana la capat, nu sa faci lucrurile pe jumatate.
- Este un sentiment destul de egoist, n-are nimic de-a face cu ceilalti…. exista doar în sufletul si în mintea învingatorului.
- Nu depinde de acceptarea, de lauda sau de omagiul adus de ceilalti.

“Îti vei gasi linistea sufleteasca daca de fiecare data te vei comporta ca si cum ar fi ultimul lucru pe care îl vei face pe acest pamant.” (Marc Aurelian)
- Nu este stimulata sau magulită de ceea ce gandesc sau spun altii, ci este un lucru pe care trebuie sa-l apreciezi de unul singur.
- Nici o laudă nu ţi-ar fi fost de ajutor dacă nu te-ai fi straduit cat ti-a stat in putinta.
- Nu este nici prea usor de atins, nici prea comoda.

“Fiecare om trebuie sa faca macar un singur lucru bine, si nu doar bine în sine, ci în raport cu felul în care îl fac ceilalti.”

Viata si ceea ce esti este darul lui Dumnezeu pentru tine, ceea ce faci si ceea ce devii este darul tau pentru Dumnezeu…. În viată trebuie să fii mandru numai atat cat îti îngaduie meritele tale, nimic mai mult….Ceea ce trece peste e deja rau…. Exista riscul de a ne exagera propria importanta printr-o mandrie pe care ne-o asumam noi însine…. E cea care ne împiedica sa iubim, sa credem, sa fim împliniti…. plinatatea aceea de sine în care nimeni si nimic nu se compara cu tine si tu esti cel mai bun în toate, perfectiunea întruchipata….

Consolare pentru cei mandri ar fi ca mandria i-a facut chiar si pe îngeri sa se prabuseasca, oamenii nu au cum sa scape…. Dar mandria nu are nici un loc în viata crestinului, cel puţin asa ar trebui sa fie….
Vechiul proverb care spune că mândria merge înaintea căderii este adevărat.(Proverbe 16:18)….
“Dacă vreunul crede că este ceva, cu toate că nu este nimic, se înşală singur”, a scris chiar Pavel în Galateni 6:3….
Nu trebuie sa te ridici la înaltime, pentru ca exista riscul să cazi în adancime…. Vedem si cunoastem persoane mandre, de ceea ce detin , ce sunt, ce fac si, urmarind viata lor putem vedea că mandria e înaintea
caderii….
Mandria este mama tuturor viciilor din pricina căreia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai înainte .(Sf.Isaac Civul)

Nu trebuie sa fim mandri si nebagatori în seamă, pentru ca nu-L avem pe Dumnezeu daca suntem asa… Dumnezeu crede mai mult în noi decat credem noi în El…. Dar Lui nu Îi plac oamenii mandri si acest lucru se întelege clar din versetul din Iov 35:12: “Sa tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu raspunde, din pricina trufasei împilari a celor rai.”
În Isaia 3:16-17, Dumnezeu zice: “Pentru ca fiicele Sionului sunt mandre şi umbla cu gatul întins si cu priviri pofticioase, pentru ca pasesc maruntel, si zornaesc cu verigile de la picior, Domnul va plesui crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descoperi rusinea.”
“Cand mandria merge înainte, rusinea după ea se tine.”
Dumnezeu are puterea de a-i schimba pe cei mandri… le schimba mintea si inima, le risipeste gandurile…(Luca 1:51).

Voi lupta împotriva mandriei!
sursa:http://elenacassiana.wordpress.

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, 25 noiembrie


Cuvânt al Înaltpreasfinţitului Pantelimon,
Mitropolit de Antinoe
(Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa)


Între datoriilor noastre de ucenici ai Întâiului Martir şi Arhipăstor Hristos este şi mărturisirea prin viaţă şi martiriul credinţei noastre în Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat aceasta prin următoarele cuvinte: Dacă lumea vă prigoneşte, dacă vă aruncă în temniţă, dacă vă supune la înfricoşătoare şi groaznice chinuri, ca să vă lepădaţi de numele Meu, atunci să ştiţi că mai înainte de a vă prigoni pe voi, M-a prigonit mai înainte de toţi pe Mine.
Domnul îi cheamă pe toţi cei care vor să-L urmeze să păşească pe calea cea strâmtă şi cu necazuri, care, în ciuda greutăţilor şi contradicţiilor ei, duce la viaţa veşnică şi în Împărăţia Cerească a lui Dumnezeu.
Lumea şi în mod deosebit omul lumesc, omul păcatului, cel care rămâne nepocăit în faţa dumnezeieştii chemări la pocăinţă şi la mântuire, este vrăjmaş faţă de Dumnezeu, faţă de Biserica Lui şi faţă de acei creştini binecinstitori care se luptă în viaţa lor de zi cu zi să trăiască voia lui Dumnezeu. Lumea păcatului îi iubeşte doar pe acei oameni care sunt asemănători ei. Pe omul moral, virtuos şi sfânt îl respinge şi îl urăşte, pentru că viaţa sfinţilor este o mustrare foarte înţepătoare pentru ei. Din acest motiv sfinţitul psalmist îl prezintă foarte semnificativ pe păcătos că se adună cu alţi oameni fără de lege şi le propune să ridice de pe faţa pământului pe cel drept, să-l îngroape în cele mai dinăuntru ale pământului până ce-l va şterge din amintirea oamenilor.
Dar lucrurile nu sunt după cum vor păcătoşii, chiar dacă în multe situaţii ale vieţii ni se pare că domină cei nedrepţi, hoţii, înşelătorii, escrocii, proxeneţii, oamenii drogurilor, ai comerţului ilegal, ai nedreptăţii şi ai atâtor altor situaţii păcătoase. Voia păcătosului nu poate să împiedice voia Sfântului Dumnezeu, pentru că „pomenirea drepţilor este cu laude”. „Drepţii în veac vor fi vii” şi „dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi”. De aceea şi proorocul-împărat David strigă: „Fericitul bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în Legea Domnului e voia lui şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”.
Ceea ce deosebeşte pe omul sfânt de omul păcătos este dispoziţia sa de a urma şi de a împlini voia lui Dumnezeu în viaţa sa. Sfântul nu este cel fără de păcat, pentru că fără de păcat este doar Sfântul Dumnezeu. Sfântul, creştinul corect, este acela care se luptă zi de zi să-şi învingă patimile cele păcătoase şi obişnuinţele cele rele ale vieţii omeneşti. Se rupe de lumea păcatului prin pocăinţă şi se uneşte cu Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Iar prin această unire esenţială a omului cu Creatorul său, el îşi află adevărata identitate. Scopul existenţei lui i se redescoperă. Şi vocaţia finală a prezenţei lui în această lume a confuziei şi a tulburărilor continue este definită de cuvintele Dumnezeului-Om, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Fiţi sfinţi precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este”. „De aceea, fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”.
Iată deci, care este scopul şi vocaţia noastră! Să devenim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care trăim pe pământ, dar privim la cer, având întotdeauna în vedere cuvintele Apostolului Pavel: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare”.
Insuflată de această învăţătură a Domnului, a Proorocilor şi a Apostolilor, Sfânta Ecaterina sărbătorită astăzi a primit cu bună dispoziţie şi râvnă înflăcărată să îndure înfricoşate chinuri pentru dragostea ei faţă de Mântuitorul Hristos. S-a învrednicit să fie numită Mare Muceniţă, Fecioară şi Mireasă a lui Hristos, titluri pe care puţini sfinţi ai Bisericii Ortodoxe s-au învrednicit să le primească.
Dar ziua de astăzi ne impune să ne întoarcem pentru puţin în anii prigoanelor Bisericii Creştine. În Alexandria, pe la sfârşitul secolului al III – lea se naşte Ecaterina, fiica împăratului Konsta. Dată fiind poziţia ei socială, s-a bucurat de o educaţie desăvârşită şi multilaterală. Stăpânea literatura latină şi greacă, filozofia, retorica, astronomia, matematica şi alte ştiinţe. Se distingea, în afara înţelepciunii şi a virtuţii, şi prin frumuseţea trupească. Arăta o neobişnuită evlavie şi un mare ataşament faţă de cele dumnezeieşti. Într-o vedenie a primit un inel de logodnă duhovnicească de la însuşi Hristos, care era purtat ca Prunc de către Maica Sa, Preasfânta şi Pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria.
Împăratul Maximin, când a aflat despre însuşirile, modul de viaţă şi despre faptul că Ecaterina era creştină, a însărcinat pe 150 de renumiţi filozofi să-i schimbe părerea şi să demonstreze netemeinicia credinţei creştine. Dar ea, prin harul lui Hristos şi prin înţelepciunea care îi fusese dăruită de către Înţelepciunea cea de sus, „a tăiat în chip luminat meşteşugirile necredincioşilor cu sabia Duhului”. Şi nu numai atât, ci i-a convins pe toţi filozofii idolatri să îmbrăţişeze noua religie a lui Hristos. Maximin mâniindu-se, a poruncit să fie aprins un foc în mijlocul cetăţii Alexandriei şi să fie aruncaţi în el filozofii, iar pe Ecaterina a aruncat-o în închisoare.
În zilele ce au urmat a suferit cu răbdare chinuri înfricoşătoare. Maximin a poruncit să se pregătească o roată cu cuie, aşa încât prin ea să rupă în bucăţi trupul muceniţei. Când însă au adus roata pregătită, prin minune ea s-a sfărâmat, iar bucăţile ei s-au împrăştiat. Atunci a poruncit ca muceniţa lui Hristos să fie decapitată. Cei ce se aflau acolo ca martori oculari au urmărit decapitarea sfintei. Au văzut că în loc să curgă din grumazul sfintei sânge, a curs lapte spre dovada curăţiei şi a vieţii fecioreşti a muceniţei.
Trupul ei preacurat a fost dus de către îngeri în Muntele Sinai, unde a rămas vreme de mai bine de trei secole neîngropat, până când monahii mănăstirii Sinai au fost înştiinţaţi printr-o vedenie şi au îngropat trupul sfintei în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos.
Sfânta Ecaterina sărbătorită astăzi trebuie să ne dea prilejul de a-i imita viaţa, virtuţile şi credinţa ei înflăcărată şi statornică. În faţa greutăţilor şi a prigoanelor, a răbdat cu vitejie. În faţa ispitelor vieţii lumeşti, s-a opus cu puterea virtuţii şi a moralităţii. În faţa măririlor lumeşti şi deşarte ale lumii acesteia, a opus slava cea cerească pe care Hristos o oferă tuturor celor care rabdă până la sfârşit.
Astăzi deci, întreaga lume creştină încearcă un sfânt cutremur şi o sfântă laudă, că în cetatea elenă a Alexandriei din Egipt s-au arătat Mari Mucenici ai Credinţei noastre. Să avem deci ca ocrotitoare a noastră pe Marea Muceniţă a lui Hristos, Ecaterina. S-o rugăm toţi cu credinţă fierbinte să ne acopere cu harul ei. Să o implorăm să ne dăruiască mult dorita sănătate sufletească şi trupească. Să o rugăm să mijlocească pentru mântuirea noastră.
(traducere din elină de monahul Leontie, cf. http://vatopaidi.wordpress.com/2009/11/25/στην-αγια-μεγαλομαρτυρα-αικατερινα-25-ν/)