Nu ingenunchem in perioada pascala!

Aseara am participat la slujba Sfantului Maslu ,si am ramas putin uimita cand am vazut ca preotul manastirii unde se oficia slujba ,a spus oamenilor sa ingenuncheze in timpul citirii din Sfanta Evanghelie si a rugaciunilor specifice Sfintei Taine.Eu nu am facut ascultare ,caci ne aflam intr-o perioada a bucuriei,a biruinţei Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El.Am cautat la Sfintii Parinti sa vad de ce nu îngenunchem în perioada pascală?
Socotim perioada dintre prăznuirea Sfintelor Paşti şi Cincizecime ca perioadă pascală, care, datorită semnificaţiei Învierii Domnului, prezintă specificul bucuriei depline. În toată această perioadă predomină rugăciuni şi cântări legate de biruinţa Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El, ce aduce o deplină bucurie duhovnicească atât pentru om cât şi pentru întreaga natură.
Bucuria nu se manifestă niciodată cu semn de supunere, ci cu participare verticală, printr-o poziţie dreaptă, senină şi veselă, şi nu prin îngenunchere sau prosternare. Poziţia verticală pe care doar omul o poate avea este în acelaşi timp o atitudine şi o poziţie fizică plină de respect pentru Cel ce a Înviat.
Îngenuncherea (şi metania) este semn al pocăinţei şi al supunerii depline. Sfântul Vasile cel Mare spune că "preferăm a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer". Acest gest de îngenunchere ca smerire, chiar dacă este act de cult, nu se potriveşte în perioada pascală. Postul Mare a rânduit pentru credincioşi atmosfera şi prilejul de îngenunchere şi de exprimare a pocăinţei pentru păcate, dar acum perioada pascală schimbă radical atmosfera de tristeţe în bucurie, îngenuncherea în ridicare, Patima în Înviere.Repere în interzicerea îngenuncherii în perioada pascală, chiar şi în ziua Învierii - duminica, ne sunt canoanele şi rânduielile tipiconale. Astfel, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325) precizează: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii - pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie, Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând ei în picioare". Canonul 90 al Sinodului Trulan aminteşte: "Am primit în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind Învierea lui Hristos..." Sfântul Vasile cel Mare (Can. 91) spune: "Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, ci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat... Apoi, şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor".

Hirotonie

Duminică, 11 aprilie 2010, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de P.S. Vincentiu la Mânăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia,Comsa Nicusor a fost hirotonit diacon pe seama Mănăstirii Sfinţii Voievozi” din Slobozia.
La acest eveniment au participat un sobor de preoţi şi diaconi, şi apropiaţi ai candidatului.



Scurtă lămurire:
Diaconul este ajutorul preotului şi al episcopului în slujbele bisericii şi îi ajută la săvârşirea tainelor. Totuşi, un diacon nu poate săvârşi slujbele de unul singur.

Cu binecuvântarea preotului sau a episcopului care slujeşte, diaconul conduce comunitatea prezentă în rugăciunile colective şi citeşte din Sfânta Scriptură în timpul slujbelor. De asemenea, el este responsabil de amenajările necesare în timpul slujirilor publice şi îi atenţionează pe oameni la momentele necesare.

În plus, diaconul mai poate realiza şi alte sarcini legate de viaţa Bisericii, din când în când cu binecuvântarea şi sub îndrumarea preotului sau a episcopului său.


Un diacon poate primi binecuvântare de la episcopul sau preotul său paroh să împartă Sfânta Euharistie credincioşilor, fie din al doilea potir Sfânta Liturghie obişnuită unde slujeşte un preot fie la slujba numită obedniţa care se slujeşte atunci când preotul este absent. Cu toate acestea, în niciunul din cazuri, diaconul nu sfinţeşte Sfintele Daruri de unul singur.
Diaconii nu pot binecuvânta, de aceea este inadecvat să ceri binecuvântarea unui diacon şi să-i săruţi mâna. Binecuvântările sunt date doar de preoţi şi episcopi, astfel încât aceste exprimări ale cinstei le sunt rezervate.


Ma bucurăm pentru cinstea-i acordată. Dumnezeu să-i ajute în misiunea pe care a dobândit-o.

Hristos a Înviat - acesta va fi salutul între creştini pentru următoarele câteva săptămâni!

Acesta este salutul cu care creştinii ortodocşi urmează să se salute în următoarele aproximativ 40 de zile, adică până în Ajunul Praznicului Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, când obişnuitul salut "Hristos a Înviat" - "Cu adevărat a Înviat", va fi schimbat cu salutul "Hristos s-a Înălţat" - "Cu adevărat s-a Înălţat"! Trebuie să fim sinceri, sunt unii aşa zişi creştini, cărora le este ruşine să se salute creştineşte! Acestora, merită să le aducem aminte cuvintele Mântuitorului Hristos: "Cine se ruşinează de Mine, nu este vrednic de Mine"!

''Domnul meu şi Dumnezeul meu! ''

Hristos a Înviat! Dacă ne-am putea întoarce în timp să fim martorii oricărui eveniment, oare unde ne-am duce? Întrebarea desigur e ipotetică, dar în cazul în care ea s-ar referi la mine, astăzi mi-aş dori mai mult ca oricând, să fiu împreună cu apostolii lui Hristos. Sfintii Apostoli, pe lânga aceea că erau ucenicii lui Hristos, erau şi martorii invierii Lui. Dacă ei s-au bucurat pentru Învierea Domnului, au avut prilejul să se bucure şi pentru mărturisirea de credinţă a Sfântului apostol Toma. Cum să nu-ţi doreşti să fi prezent la un asemenea eveniment alături de apostoli? Dintre toţi apostolii, Toma mi-e cel mai drag. Şi Ioan. Petru a fost cam şovăitor. Simpatia mea faţă de Toma necredinciosul o explic prin calitatea umană a îndoielii, pe care o manifestă. În toate grupurile umane există dintotdeauna câte cineva care nu este de acord, un contestatar de serviciu, în diferite feluri. Printre apostoli cel care a jucat acest rol a fost Toma şi a fost mereu victima unei proaste reputaţii. Bineînţeles că reputaţia lui nu este atât de dezastruoasă ca a lui Iuda, cel care l-a trădat pe Iisus şi s-ar putea nici să nu o egaleze pe cea a lui Petru, cel care s-a lepădat de Domnul în noaptea de dinaintea răstignirii. În orice caz, Toma este de obicei clasificat printre "băieţii răi" dintre cei doisprezece ucenici, care au fost oamenii cei mai apropiaţi de Iisus în acei trei ani de misiune.
Apostolul Toma intră în Evanghelie aproape pe neobservate. Primele cuvinte rostite de el sunt dictate de o situaţie neclară. Iisus este rugat de către Marta şi Maria să vină la fratele lor Lazăr, care se îmbolnăvise. A se întoarce din nou în Iudeea, după ce duşmanii lui Iisus îl ameninţaseră de atâtea ori, era un risc mult prea mare. Ucenicii i-au atras atenţia, dar El a rămas neclintit. Atunci Toma a zis: "Să mergem şi noi şi să murim cu El!"(Ioan 11,16). A doua intervenţie a lui Toma este umbrită de tristeţe. Când ucenicii se aflau în foişor şi Iisus Îi pregătea pentru evenimentele însemnate ce aveau să urmeze, la un moment dat cuvintele rostite de El, au un ecou de rămas bun şi despărţire: " Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.” (Ioan.14,4). Cuprinşi de nedumerire, toţi rămân ca muţi. Singur Toma îndrăzneşte să ia cuvântul: "Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?" (Ioan, 14,5). Aceste cuvinte, Îi oferă lui Iisus prilejul de a rosti celebra replică:”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.(Ioan, 14,6) Toma îşi datorează reputaţia de "băiat rău", unui incident care a urmat Învierii lui Iisus, petrecut la opt zile după Paşti. Înainte, el nu a crezut că Iisus a apărut în absenţa lui, şi a spus: " Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". (Ioan, 20,25) La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios"!(Ioan.20,27). Toma reacţionează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credinţă din întreg Noul Testament: \"Domnul meu şi Dumnezeul meu!\" (Ioan 20,28)Evanghelia nu ne mai dă alte informaţii despre Sfântul Toma. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Deşi s-a convins că Iisus cel Înviat stă în faţa lui, deşi mai târziu şi-a jertfit viaţa pentru El, Toma rămâne, totuşi, până azi, şi va rămâne mereu, etichetat ca „necredinciosul“. A fost Toma un necredincios? S-a indoit pentru un moment, dar a căutat până a găsit răspunsul. Dar de aici şi până la a-l numi „necredinciosul”, este o cale mult prea lungă. Îndoiala nu reprezintă opusul credinţei. Ea este, plastic spus, strămoşul credinţei. Îndoiala nu anulează credinţa, ci îi face loc.
Toma rămâne prototipul celor îndoielnici în credinţă, din care, din nefericire, sunt astăzi destui, poate chiar prea mulţi. Oare suntem chiar atât de slabi în credinţă, încât să avem nevoie de noi argumente pentru dovedirea Învierii lui Hristos? Oare nu sunt suficiente cele prezentate în timp? Oare nu este suficientă credinţa a miliarde de creştini, începând cu Ziua Cincizecimii şi până la noi, care au crezut în Înviere fără să o vadă? Lecţia care trebuie reţinută din experienţa lui Toma, este aceea că îndoiala este un lucru natural şi că trebuie să fim sinceri privitor la propriile noastre îndoieli. “Necredinciosul” a fost, probabil, singurul om din istorie care a avut şansa „observaţiei directe" pentru a-şi forma o opinie indubitabilă. A putut să atingă mâinile lui Iisus, să vadă rănile din palmele Lui şi să nu se mai îndoiască în privinţa morţii şi Învierii Învăţătorului său. Şi a murit şi el moarte de martir. Astăzi Toma apostolul, e purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32). Nimeni nu-i obligat să creadă că Iisus Nazarineanul născut din Fecioara Maria a Înviat. Eu una, şi nu sunt singura, o cred nesmintit. Şi vă spun cu tărie: “Hristos a înviat!

Paştile Blajinilor - ce aşteaptă morţii de la rudele lor?

Se apropie ziua cea mare a pomenirii morţilor, sărbătoarea tradiţională, Paştile Blajinilor. Este ziua în care se merge mai întâi la biserică, la Sfînta Liturghie, pentru a face rugăciuni pentru toţi cei mutaţi de la noi, după care se merge la mormintele lor unde se aprind lumînări, tămâie, li se cîntă şi lor imnul de biruinţă asupra morţii "Hristos a înviat" şi se dă de pomană pentru pomenirea lor pască şi ouă roşii - simboluri pascale.
Aşa ar tebui să facem...
În realitate, însă, ceea ce se întîmplă la Paştile Blajinilor, de cele mai multe ori este o parodie asupra adevărului, o schimonosire a lui. Cu regret noi purtăm vina pentru faptul ca această "demonstraţie de avere" şi "show al beţiei" a dat rădăcini adînci. O tradiţie veche şi frumoasă s-a prefăcut într-un obicei necreştin, a devenit o piatră de poticnire pentru cei slabi în credinţă şi se face "apă la moară" tuturor sectarilor, duşmani deschişi ai Bisericii Ortodoxe.

Va recomandăm frăţeşte să luaţi aminte la aceste cuvinte şi să îndemnaţi şi pe apropiaţii să fie mai atenţi cu "pomenele", cu mâncarea şi băutura în această zi.

Biserica ne spune clar că pomana, adică milostenia, se oferă "prietenilor lui Hristos" - văduvelor, orfanilor şi săracilor, ca unora care sunt în lipsuri. Masa de pomenire se face acasă, în familie, nu pe mormintele celor care aşteaptă de la noi RUGACIUNE şi nicidecum mezeluri, cogniacuri şi cadouri scumpe oferite reciproc cu scopul de a impreNu vă faceţi părtaşi fărădelegii.
Aşa să Vă ajute Dumnezeu.

sursa:mail(Cu dragoste în Domnul cel Înviat,
Soborul mănăstirii Frumoasa)

În vinerea luminată, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte sfinţirea apei sau aghiazma mică

In această Vineri din Săptămâna Luminată, numită şi a Izvorului Tămăduirii, se prăznuieşte sfinţirea unei biserici zidite în cinstea Maicii Domnului lângă un izvor făcător de minuni prin puterea cea mai presus de fire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Întru pomenirea acestei minuni, în multe mănăstiri şi biserici de enorie din ţara noastră se face Litie, adică sfinţirea cea mică a apei. La sfârşitul Sfintei Liturghii în biserică sau în faţa bisericii sau lângă un izvor de apă a avut loc această rânduială a sfinţirii celei mici a apei.
Aghiasma mică are un rol mare în Biserica noastră, în primul rând apa sfinţită că este o lucrare a lui Dumnezeu, să-i zic aşa, de binefacere asupra noastră aşa cum avem noi în tradiţia noastră în care spunem că se sfinţeşte totul dimprejurul nostru, toată natura. Iată că Dumnezeu prin rugăciunile noastre sfinţeşte tot ce-i împrejurul nostru. Sfinţim casele, sfinţim icoanele, ne sfinţim veşmintele, iată că sfinţim şi apa. A mai fost o sfinţire a apei, a doua zi de Paşti se face o aghiasmă mică cu rugăciunea Sfântului Trifon pentru grădinile oamenilor, pentru ca Dumnezeu să ocrotească toată roada omului, truda şi osteneala care va fi în cursul anului. Iar acum în slujba aceasta a Izvorului Tămăduirii însuşi cuvântul îi spune folosul apei. Este o apă tămăduitoare, tămăduitoare în primul rând de boli şi trupeşti, de boli şi sufleteşti. Sigur că oamenii vin să ia aghiasmă să-şi stâmpere şi setea cea duhovnicească după Dumnezeu. Iar cei care au probleme, chiar trupeşti sau probleme sufleteşti sigur că această apă prin pogorârea Duhului Sfânt, prin invocarea preotului de a se pogorî Duhul Sfânt peste apă ea devine tămăduitoare, devine un izvor al tămăduirii. Sigur că izvorul tămăduirii noastre este Domnul Hristos, Măicuţa Domnului, vedem chiar şi pictată Maica Domnului cu Domnul Hristos în braţe şi cum ţâşneşte apa într-o parte şi cealaltă, iar cei bolnavi şi cei suferinzi vin şi se adapă din acest Izvor al Tămăduirii care fiind Domnul Hristos şi Maica Domnului. Noi credem în acest Izvor al Tămăduirii şi-i îndemnăm pe oameni să se ducă la această slujbă a Izvorului Tămăduirii să-şi ia apă în casele lor, să aibă tot timpul, este aghiasmă mică care se poate folosi şi după mâncare. Că ahiasma mare care se sfinţeşte la Bobotează, numai cu binecuvântarea părintelui sau mai precis părintele în Biserică ar da aghiasma celor care nu au voie să se împărtăşească, iar aghiasma mică este bine să aibă fiecare în casă, să ia de câte ori este nevoie, de câte ori văd că au ceva neputinţe asupra lor, vin ceva ispite mari care oamenii nu le mai pot duce. Această aghiasmă te ajută, o bem, ne stropim, ne dăm pe faţă, ne stropim prin casă, depărtează duhurile necurate. Sigur, că orice lucru rău se poate depărta unde este un lucru sfinţit şi mai ales sfânta aghiasmă.Indemn oamenii să-şi ia apă tămăduitoare, pentru că prin această apă este prezent Domnul Hristos, Maica Domnului şi sfinţenia în casa omului.

Biserica a intrat de astăzi în perioada Penticostarului

Cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos intrăm într-o nouă perioadă bisericească numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor. În total durează opt săptămâni. Faţă de celelalte perioade bisericeşti, Octoihului şi Triodului, Pentricosatarul se deosebeşte prin următoarele: 1. În Prima săptămână, numită şi Săptămâna Luminată, atât la slujbele de seară cât şi la cele de dimineaţă preotul se îmbracă în veşminte albe. 2. În Săptămâna Luminată, binecuvântarea de început a slujbei Vecerniei şi Utreniei este: „Slava Sfintei şi Celei de o fiinţă...”, apoi se cântă „Hristos a înviat” de trei ori, după care se zic stihurile Paştilor în timpul acesta preotul cădeşte în jurul Sfintei Mese. 3. În Săptămâna Luminată, în fiecare zi se schimbă glasul de rând şi de asemenea fiecare zi are un prochimen special. 4. În prima Săptămână în locul Ceasurilor îndătinate al Pavecerniţei şi al Miezonopticii se săvârşeşte o slujbă unică intitulată „Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti” 5. Pentru însemnătatea praznicului Învierii Domnului Iisus Hristos în săptămâna Luminată şi în toate Duminicile Penticostarului, cântarea bisericească „Învierea lui Hristos văzând…” se cântă de trei ori. 6. Marţi, a treia zi de Paşti, în timpul Utreniei, se face uscarea Sfântului Agneţ, care a fost scos la Proscomidia din Sfânta şi Mare Joi şi care va fi folosit pentru împărtăşirea celor bolnavi şi a copiilor de-a lungul anului. 7. Începând din Duminica Sfintelor Paşti şi până la Înălţarea Domnului, la Liturghie se cântă Axionul Paştilor: „Îngerul a strigat …”, iar credincioşii se salută cu cuvintele: „Hristos a înviat!” şi răspund: „Adevărat a înviat!”

Bucuraţi-vă!......

Nu ştiu cum sunteţi voi, , dar eu nu pot spune că am întotdeauna „chef" să fiu vesela, să fiu bucurosa! Câteodată sunt preocupata, sau gânditoare… uit că trebuie să mă bucur, să-i mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeu! Câteodată mă trezesc luata prin surprindere de îngrijorare. Sau mă trezesc copleşita de sentimente de tristeţe. Sfânta Scriptură îmi spune însă să mă bucur întotdeauna. „Bucurati-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă\" (Filip. 4, 4). Să mă bucur întotdeauna ? Să uit întotdeauna de ceea ce mă îngrijorează? Să nu mă las niciodată copleşit de tristeţe? Să nu cad niciodată pe gânduri? Hmm… Unii consideră că noi ar trebui să fim „bucuroşi" tot timpul. Să privim problemele în faţă, şi să spunem că ele nu există. Să spunem întotdeauna că totul este bine, că nu ne lipseşte nimic, că boala nu există, că sărăcia nu este reală. Dar realitatea ne copleşeşte din nou… şi suntem confruntaţi cu adevărul: toate acestea există! Apoi, de cealaltă parte, Sfânta Scriptură este plină de îndemnuri la bucurie. Dacă citim cărţile sfinte, vedem că cei ce le-au scris nu erau lipsiţi de problemele cu care suntem confruntaţi şi noi. Şi ei erau săraci, bolnavi, apăsaţi, urmăriţi, chinuiţi, batjocoriţi, trişti…. Mulţi dintre psalmi chiar, încep cu tristeţe, cu întrebări, cu durere. Apoi, în timp ce discută cu Dumnezeu, psalmistul parcă găseşte un medicament miraculos la problema sa. Parcă primeşte curaj supranatural. Nu, problemele nu au dispărut. Lucrul cu care era confruntat este tot acolo. Dar, aşa cum spune psalmistul, când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie! Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie (Ps.125, 2). Acum, înţeleg versetul din epistola catre Efeseni ! Bucuraţi-vă întru Domnul! Adică, prin Hristos. Prin mine însumi, nu văd, nu cunosc, şi nu experimentez decât probleme. Dar, când sunt în Hristos, problemele devin trecătoare. Hristos învinge problemele. El a învins lumea! Şi El învinge în viaţa mea orice problemă aş avea. Nu mă face insensibila la probleme, nu mă „amorţeşte" ca un medicament pe care-l iei pentru vreo durere de măsele. Ci El mă copleşeşte cu atâta pace, cu atâta mângăiere, cu atâta bucurie, încât problemele dispar.. şi nu rămâne altceva decât o mulţumire şi o laudă în inima noastră. Iată-ne ajunşi încă odată la luminoasa zi a Învierii. Acum este momentul potrivit de a pune început nou şi bun vieţii noastre, "curăţindu-ne simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii".

Fie ca Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul Celui Preaînalt, să ne lumineze inimile şi viaţa, iar Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi! Hristos a Înviat !

HRISTOS A ÎNVIAT!

Glasuri îngeresti rasuna în frumusetea mai presus de întelegerea noptii mântuirii noastre: Hristos a înviat! Lumina învierii împrastie întunericul, noaptea devine zi si întristarea se preface în bucurie, dupa cuvântul Mântuitorului. Hristos a înviat! striga întreaga faptura iubitoare de Hristos. Hristos a înviat! Un singur strigat de biruinta în inimile si pe buzele tuturor celor care au crezut Cuvântului!
S-au surpat puterile întunericului, s-a zdrobit vrajmasia de veacuri a satanei, s-au redeschis larg portile Raiului! Astazi Adam si Eva au primit bucuria desavârsita, astazi neamul omenesc traieste împlinirea fagaduintei mântuirii, taina cea mai presus de minte, bucuria cea mai mare a întregii creatii.


Hristos iese astazi biruitor din mormânt, stergând lacrima mortii de pe obrazul omenirii, astazi Împaratia lui Dumnezeu se daruieste desavârsit inimilor noastre, caci moartea si-a pierdut puterea, omenirea nu mai traieste în deznadejdea mortii, ci în nadejdea învierii. Astazi este ziua de veselie a neamului omenesc. Veselia aceasta o marturiseste Însusi Hristos prin îndemnul: “Bucurati-va!”(Mt. 28,9). El Însusi se bucura de vestea cea minunata pe care o da acum fratilor Sai. El Însusi se bucura de rodul ascultarii Sale împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt , “caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( In 3,16)


El Însusi deschide întregii lumi calea vesniciei, darunidu-ne vestea cea buna a nasterii din nou a întregii creatii. El, Hristos, Fiul cel iubit al unicului Dumnezeu, El Cel ce a fost rapus de moartea pacatelor noastre, El, Iisus, Bunul si Blândul Pastor, ne îndeamna astazi la bucurie. Stie durerea noastra, stie întristarile noastre, stie chinul sufletului nostru, stie neputintele noastre, stie tot zbuciumul si toata ratacirea noastra. Pentru toate acestea S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat, S-a rastignit si le-a biruit pe toate prin Sfânta Învierea Sa pentru a ne da vestea cea mântuitoare: ” Bucurati-va!” (Mt 28,9)

Bucuria cea mai mare a crestinului nu este bucuria care vine din lucrurile trecatoare, ci este bucuria trairii în nadjdea învierii si a vietii vesnice. Din aceasta nadejde traieste sufletul daruit lui Dumnezeu, din dragostea pentru El si din dorul nemarginit de a fi împreuna cu El în Împaratia Sa cea vesnica. Acest dor a venit Hristos sa-l adape cu înca si mai mult dor, S-a coborât între noi oamenii, sa-i adune în jurul Lui pe toti ce tânjesc dupa adevarata fericire, care se afla doar prin trairea în dragostea lui Dumnezeu, a venit sa arunce foc pe pamânt, precum a spus, focul credintei si al iubirii.

Focul iubirii de Dumnezeu si de oameni trebuie sa arda neîncetat în inimile noastre. Acesta este focul prin care ne lamurim sufletele si prin care trebuie sa trecem pentru a ajunge la desavârsire. Acest foc al iubirii este esential pentru mântuirea noastra, pentru ca doar iubirea poate învia sufletele noastre, caci Dumnezeul iubirii este si Dumnezeul învierii.

Nu e deloc usor sa ne mentinem pe calea iubirii, nu e deloc simplu sa fim mereu în starea de jertfa pentru Dumnezeu si pentru oameni. Însa, Hristos este Cel ce ne da biruinta, El a biruit lumea, El a biruit firea, El ne-a promis ajutorul: “Nu va voi lasa orfani: voi veni la voi” (In 14,18) Nu prin puterile noastre reusim, ci adapându-ne din rugaciune si din harul învierii lui Hristos. El ne-a aratat ca durerile noastre se depasesc prin iubire, El ne-a învatat cum dragostea transforma moartea în înviere, El ne-a convins ca ranile devin dupa înviere semne nedureroase ale biruintei.


Astfel, si Crucea lui Hristos, cea care a fost în Saptamâna Patimilor altarul de jertfa, loc al durerii, al suferintei inimaginabile, devine astazi semnul biruintei depline.Crucea este acum stindarul biruintei asupra mortii. Hristos a transfigurat prin iubirea Sa crucea, piroanele, otetul, fierea, sulita din coasta Lui, bataile, coroana de spini în marturii ale biruintei. Prin aceasta iubire si daruire, Hristos a facut moartea neputincioasa si acum Cel Înviat din morti Se daruieste tuturor neîncetat, pâna la plinirea vremurilor, cu toata biruinta învierii Sale în Sfânta Taina a Euharistiei.


N-a fost deloc un drum usor: o viata daruita slujirii oamenilor, o viata plina de amaraciunea laolalta suferintei cu cei pe care îi iubea, întristarea pricinuita de necredinta oamenilor, întristarea mortii care-L astepta, rautatea oamenilor ca raspuns la toate facerile Sale de bine, sentimentul parasirii trait profund pe altarul de jertfa. Însa, nimic din toate acestea nu L-au descurajat pe Hristos sa mearga mai departe, sa împlineasca legea suprema a iubirii. El, iubirea însasi, nu S-a negat pe Sine, ci a învins toate de dragul iubirii de Dumnezeu si de oameni. Din coasta Lui împunsa s-a nascut Biserica Sa, sângele si apa iesite din coasta au devenit Botezul si Împartasirea noastra cu Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa pacatele si pedeaspa noastra si pe toate le-a transformat în binecuvântarea mântuirii, prin ascultarea dumnezeiestii voiri.


Doar patrunsi de dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, putem întelege o parte din taina mântuirii neamului omenesc. Coplesiti de aceasta iubire divina, straduindu-ne sa întelegem rostul suferintei si rugându-ne sa primim credinta, rabdare, curaj si nadejde, vom putea urma si noi pilda Mântuitorului si vom reusi sa transformam si noi durerile noastre în biruinta, de dragul lui Dumnezeu si al celorlalti, ducându-ne mai departe crucea vietii noastre si transformând-o, prin darul lui Hristos, în înviere!

Iata, deci, ziua cea mult asteptata, iata mântuirea întregului neam, iata împlinirea promisiunii lui Dumnezeu! Învierea lui Hristos este temelia si continutul central credintei noastre. În învierea Lui se desluseste toata taina mântuirii, învierea lui Hristos este raspunsul la toata suferinta omeneasca. Crucea, odinioara lemn de ocara, de rusine, devine astazi din nou, precum odinioara în rai, pom al vietii, din al carui rod suntem chemati sa ne împartasim cu totii. Si rodul Crucii purtate cu smerenie pe Golgota este Învierea!

Sa lasam lumina învierii lui Hristos sa lumineze tuturor prin faptele noastre, sa ne mângâie sufletele cu caldura harului dumnezeiesc, sa ne calauzeasca pasii pe calea cea binecuvântata si sa ne îmbrace cu puterea de a transforma crucea vietii în învierea sufletului spre vesnicia cea fericita în Împaratia lui Dumnezeu!

Hristos a înviat!



“Ziua Invierii… si sa ne luminam cu praznuire si unii pe altii sa ne îmbratisam; sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru înviere si asa sa strigam: Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le!”

În Sâmbăta Mare la Ierusalim se arată Sfânta Lumina

Sâmbăta Mare, la Ierusalim, se arata Sfânta Lumina, la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La rugăciunile Patriarhului Ierusalimului în după-amiaza acestei zile o lumină dumnezeiască necreată coboară din cer şi aprinde vata din jurul lespezii Sfântului mormânt, de unde toţi cei prezenţi acolo îşi aprind cele 33 de lumânări – după anii Mântuitorului. Această Sfântă lumină are nişte calităţi deosebite şi în primele minute nu arde, iar cei prezenţi îşi ating de ea mâinile şi faţa. Sfânta Lumină de la Ierusalim este socotită ca una dintre cele mai mari minuni ale creştinismului.

Sfânta şi Marea Sâmbătă

<Sâmbata Mare. Hristos stã asezat în mormânt nou prin strãdania lui Iosif din Arimateea. Astãzi se cânta: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. Cu trupul în mormânt fiind, Hristos coboarã cu sufletul în adâncul iadului, îi sfaramã portile si încuietorile si îi scoate pe Adam si pe Eva si împreunã cu ei pe toti ce ce au adormit în nãdejdea mântuirii. Pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenta a Învierii în traditia iconograficã bizantinã, pentru cã prin zdrobirea împãratiei mortii, cu moartea pe moarte calcând, Hristos deschide portile raiului tuturor celor ce si-au pus nãdejdea mântuirii în El si dãruieste din nou oamenilor sansa de trãi laolaltã cu Dumnezeu în Împãratia Sa, aici pe pamânt înlãuntrul nostru si desãvârsit, nemijlocit, în viata cea vesnicã, acolo unde “Mielul, Cel ce stã în mijlocul tronului, îi va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrimã din ochii lor” (Apoc. 7,17).

Sfânta şi Marea Vineri

Sfânta si Marea zi de Vineri. Vinerea Neagra, ziua cea mai dureroasã din istoria crestinismului, ziua înfricosãtoarelor Patimi. Hristos este judecat si condamnat pe nedrept la moarte, El Dumnezeul Adevarului, El Domnul iubirii. Spre Golgota, purtând crucea cea mântuitoare, cu ranile batjocoririi de cãtre ostasi, singur si parasit de toti, Hristos înfãtiseaza întregii lumi starea rãutãtii în care se aflã aceasta. Pironit pe cruce, Hristos asteaptã astazi cu bratele larg deschise pe tot omul atins în inima de durerea cumplita a pãcatelor sale, precum pe tâlharul care strigã din adâncul fiintei: “Pomeneste-mã, Doamne când vei veni întru Împãratia Ta” (Lc 23,42) si care primeste vestea cea minunatã a mântuirii: “Adevarat grãiesc tie, astãzi vei fi cu Mine în rai.” (Lc 23, 43).

Cerul se întuncecã, soarele îsi ascunde fata, neputând sa îndure cumplita suferintã, pamântul se cutremura pãtruns de fiorul înfricosãtelor patimi ale lui Hristos, Maica Sfânta priveste coplesita de durere cãtre Fiul ei rãpus de rãutatea si toate pãcatele oamenilor care îl ocãrau pânãîn ultima clipa. Hristos smerindu-Se si iubind pânãîn clipa mortii, rosteste cutremuratoare rugaciune pentru cei ce-L vrajmasesc: “Pãrinte, iarta-le lor, cã nu stiu ce fac.” (Lc 23, 34)
Astazi înceteazã orice jertfã pentru cã Hristos devine Jertfa cea de-a pururea mântuitoare. Astazi nu se sãvârseste Sfânta Liturghie, ci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Toti credinciosii pãtrunsi de dragostea pentru Hristos si de suferinta Lui se strâng în jurul epitafului asezat pe masã în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, si dau glas tânguirii îngropãrii, cântând laolalta Prohodul.