Derutarea orbului

Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39)
Fiecare orb din naştere are o necunoaştere a celor ce îl înconjoară. Chiar nici din asemănări nu poate să-şi dea seama unele realităţi.
Astfel, un orb din naştere a întrebat odată pe un om cu vedere:

- Cum este laptele? Ce culoare are?
- Laptele este alb, ca hârtia, i-a răspuns omul.
- Culoarea asta foşneşte în mâini, ca hârtia, a întrebat orbul în nepriceperea lui.
- Nu! Culoarea este albă ca făina!
- Şi tot atât de moale, ca făina? Se risipeşte ca ea?


Cel cu vedere a spus:

- Nu! E ca un iepure cu blana albă!
- Atunci e pufoasă culoarea laptelui ca iepurele? a întrebat orbul în nedumerirea lui.
- Nu! Culoarea laptelui e albă ca zăpada!
- Şi tot aşa de rece?

Oricâte pilde i-a prezentat cel cu vedere, orbul tot n-a izbutit să priceapă cum este culoarea albă a laptelui.
Văzătorul a spus în mintea lui:

“Îţi mulţumesc, Doamne, din tot sufletul că mi-ai dat vedere! Eu văd şi ştiu cum este culoarea laptelui. Eu sunt izbăvit în toată viaţa de nedumerirea orbului. Derutarea orbului nu este neputinţa mea de pricepere.”

Sursa: Istorioare morale pentru toate vârstele (Tolstoi, vol.X, p.70)
Pilde şi Povestiri

Semnele cuielor

Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:

–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.

După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.

În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.

–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

Răbdarea şi îndelunga-răbdare

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.
Dreptul Iov, am putea spune chiar Sfantul Iov, care se pomeneste la 6 mai, a aratat lumii ca credinta in Dumnezeu este cea mai mare forta prin care omul poate invinge toate obstacolele vietii. Asa cum spune in Vietile Sfintilor: "Invatatura Cartii Iov este ca omul trebuie necontenit sa se supuna lui Dumnezeu, chiar cand mintea lui ramane deplin neampacata, Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca sa le putem cuprinde, cum zice Prorocul: "Gandurile Mele nun sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre"(Isaia 55,)
Iov a inteles acest lucru si s-a smerit cunoscandu-si indrazneala sa: "Am vorbit fara sa inteleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine si nu stiam!"(Iov 42,3)
Au fost comentarii in decursul timpului care au calificat diferit aceasta proba de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe Iov. Iar la intrebarea daca vor mai fi existand "Iovi" (daca ne punem o astfel de intrebare) in ziua de astazi putem raspunde afirmativ, numai ca ar trebui sa pastram masura cand este vorba de tainele lui Dumnezeu. Fiecare este un mai mic sau mai marisor Iov, "Iov" insemnand in traducere: "temator de Dumnezeu" Toti cei care ne temem de Dumnezeu cu adevarat, nu numai declarativ, vom putea birui ca si Iov. Sfantul Iacov intreaba: "Ati auzit de rabdarea lui Iov? Si ati vazut sfarsitul harazit lui de Domnul?..."(Iacob 5,11) Daca mai uitam unele lucruri, pe acesta sa nu-l uitam!

Pentru ce mori?

Moartea ne sperie! Sperietura pe care o avem adesea in fata mortii este un semn firesc. E reactia omului care stie ca moartea nu face parte din el! Omul nu este moarte, ci viata! Dumnezeu nu a suflat in om duh de moarte, ci duh de viata, ca sa aiba viata din belsug. Schimband duhul vietii pentru o clipa de placere, pentru o clipa de orgoliu, omul s-a lipsit de viata si s-a aruncat in moarte.

Moartea vine prin neascultare, prin impotrivire fata de tot ceea ce Dumnezeu a randuit pe acest pamant. Ne impotrivim lui Dumnezeu si randuielilor Sale firesti prin pacat. Pacatul este o neascultare si o impotrivire, este forma mandriei care se concretizeaza in fapte potrivnice adevarului si luminii. Cand pacatuim, mergem dupa convingerea ca “stim noi mai bine decat Dumnezeu cum sa ne traim viata”! Prin pacat insa, omul isi celebreaza propria moarte! O celebrare care incepe frumos si se termina trist si dureros, golindu-ne de orice implinire sufleteasca.

Asadar, moartea este urmarea pacatului. Dar moartea nu mai sperie pe pacatosul care s-a incredintat lui Dumnezeu si a primit iertarea iubirii Sale! Pentru omul daruit lui Dumnezeu, care traieste viu in Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, moartea este momentul trecerii la viata adevarata, la viata care nu se mai sfarseste niciodata si care este plina de binecuvnatari nebanuite si frumuseti pe care el le simte prin puterea credintei, desi nu le desluseste. Moartea fizica este moarte si inviere! Moartea fizica marcheaza trecerea in moartea sufleteasca pentru cei ce s-au departat de Izvorul vietii si au murit inca de pe cand traiau pe pamant ! Pentru cei care s-au hranit cu Viata si Lumina dumnezeiasca, moartea fizica marcheaza invierea desavarsita, trecerea la bucurie, la lumina cea neinserata a Imparatiei lui Dumnezeu!

Toti murim…diferenta este ca nu murim toti pentru aceeasi cauza! Cine moare pentru Hristos zi de zi isi va castiga propriu suflet. Urmarea lui Hristos este o moarte a vointei noastre pacatoase! Nu orice vointa trebuie sa moara in noi, ci doar cea pacatoasa! Si trebuie sa fiu nebun sa nu las sa moara in mine moartea ! “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16,25)
Murim sa ne bucuram in vesnicie sau murim sa ne chinuim in vesnicie?

Tu pentru ce mori?

Cele patru piersici

Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

"Lăsaţi copiii să vină la Mine!"( Sfânta Scriptură )

La ce poate ajunge prostia umană: "Medicii din oraşul Mexico ar putea fi arestaţi, dacă nu vor propune femeilor însărcinate alternativa avortului"

Medicii din oraşul Mexico, care nu-şi vor informa pacientele însărcinate despre faptul că acestea au dreptul să facă avort, sau cei care vor refuza să recomande medici care practică avorturi, pot risca de la unu la patru ani de închisoare, dacă legislativul capitalei mexicane va adopta acest proiect de lege, transmite FOXNews.

Iniaţiativa a fost propusă de Comitetul Sănătăţii, care pledează pentru dreptul femeii la avort în primele trei luni ale sarcinii. Proiectul de lege se bucură de susţinerea Partidului Revoluţiei Democratice, cel care deţine majoritatea parlamentară.

Dacă legea va fi aprobată, medicii care nu-şi vor informa pacientele însărcinate despre dreptul lor de a face avort, sau care vor evita să-i recomande altor medici-ginecologi, care practică astfel de intervenţii chirurgicale, riscă de la unul la patru ani de închisoare, multiple amenzi şi pierderea licenţei medicale.

Preşedintele Comitetului Sănătăţii, Beatriz Rojas, spune că proiectul este necesar, în contextul în care "conceptele morale şi religioase au un mare impact asupra deciziilor femeilor, care rămân dezinformate şi duse în eroare, în ceea ce priveşte decizia de a întrerupe sarcina."

Reprezentanţii partidelor conservatoare au o atitudine critică faţă de acest proiect de lege, spunând că oamenii nu pot fi "închişi în închisoare, pentru că nu recomandă avortul." "Este o cultură a morţii," afirmă ei.

UNIMEDIA precizează că în 2007, la iniţiativa Partidului Revoluţiei Democratice, conducerea oraşului Mexico a legalizat avorturile. Legislaţia capitalei mexicane este diferită de cea a ţării.

Părintele Galeriu: Duminica Samarinencei

Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).
Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)
Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)
Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).
Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.

Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)
Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.

Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)
Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).

Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)
Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.

Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).
Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.

Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)
Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.
sursa:http://mystagogia.blogspot.com/2008/05/printele-galeriu-duminica-samarinencei.html

Noul Mucenic rus Evghenie Rodionov (atentionare: filmarea video include scena martiriului)

Un videoclip realizat de greci despre viata unui tanar soldat rus, Evghenie Rodionov, executat prin taierea capului de rebeli ceceni, in urma refuzului de a-si scoate cruciulita, pe care o purta din copilarie, la gat. Mama acestuia a primit si filmarea video a executiei (inclusa in acest videoclip), care este cutremuratoare si … greu de urmarit…


Filmul este realizat de greci, vedeti atasata si traducerea.

TRADUCERE (+minutele din film aferente textului):

SFÂNTUL NOU MUCENIC EVGHENIE RODIONOV, martirizat pe 23 mai 1996

Sfântul Nou Mucenic Evghenie s-a născut pe 23.05.1977 în apropiere de Moscova, mai precis în satul Kurilovo, în regiunea oraşului Podolsk. Era unicul fiu al familiei, botezat din copilărie creştin ortodox. Mama sa se numeşte Liubovi Vasilievna. [0:27]

În 1989, bunica sa l-a dus pe micul Evghenie la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. Preotul, văzând că Evghenie nu purta cruce, i-a dat în timpul Spovedaniei o cruciuliţă pe care Evghenie nu a mai scos-o niciodată de la gât. A legat-o cu un şnur gros. Mama sa, văzându-l că poartă cruce, l-a îndemnat să o scoată, întrucât, aşa cum a spus, colegii de şcoală îşi vor bate joc de el. Evghenie nu i-a răspuns, dar nici nu a ascultat-o. [1:03]

Când şi-a terminat studiile, în 1994 a lucrat ca fabricant de mobilă, meserie ce i-a adus mult câştig. Pe 25 iunie 1995 s-a prezentat pentru înrolare în armată, iar după încheierea studiilor generale, a fost repartizat la posturile militare de la graniţa cu Cecenia şi Inguşetia. [1:25]

Exact o lună mai târziu, pe 23.02.1996, a fost luat ostatic. Luarea sa ca ostatic a avut loc astfel:
Serviciul militar a trimis 4 soldaţi, printre care şi Evghenie pentru a controla autovehiculele care circulau pe un anumit drum. Din nefericire, cei responsabili, i-au trimis pe soldaţi fără să existe vreo organizare în prealabil. Postul nu prezenta surse de iluminare şi siguranţă. Pe acest drum treceau foarte des ceceni, transportând arme, ostatici şi droguri. În acea noapte a trecut pe drumul respectiv o ambulanţă. Când soldaţii au oprit-o pentru control, deodată din ea au coborât peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o ciocnire, în urma căreia cei patru soldaţi au fost imobilizaţi. [2:11]

Asta a avut loc la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea postului. Bineînţeles, nu i-au găsit pe cei patru şi şi-au dat imediat seama ce se întâmplase. După câteva zile, serviciul militar i-a înştiinţat pe părinţii soldaţilor că aceştia au dezertat. Mama lui Evghenie a înţeles că nu era vorba de dezertare, ci de luare ca ostatic şi a plecat, punându-şi viaţa în pericol, în Cecenia, pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hankala şi după multe eforturi a luat legătura cu capii rebelilor ceceni, încercând să afle de soarta lui Evghenie. Ştia că cecenii nu îi omoară imediat pe ostatici, ci aşteaptă în eventualitatea obţinerii banilor de răscumpărare, după care îi eliberează. [2:58]

Chiar aceştia i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic şi au tăcut cu înţeles, încercând să socotească câţi bani ar fi putut obţine de la ea. Pe atunci, un soldat ostatic în viaţă “costa” 10.000 de dolari, în timp ce un demnitar militar 50.000 de dolari. [3:17]

Când au înţeles că nu era vorba să câştige destui bani, s-au hotărât să-l ucidă. Mama sa a mers peste tot căutându-l, a străbătut sate, drumuri minate, fronturi de ciocniri armate, a cunoscut mulţi demnitari ceceni şi după cum spune ea însăşi, a trecut prin întreg iadul. [3:32]

[Urmează înregistrarea video a execuţiei]

Din prima zi a luării ca ostatic a lui Evghenie, care a durat 100 de zile, cecenii, văzând că purta cruce, au încercat să-l facă să cedeze psihic, încât să reuşească, dacă era posibil, să-l oblige să se lepede de credinţa sa, să-şi scoată crucea, să devină musulman, să devină călău şi ucigaş al celorlalţi ostatici ruşi. Evghenie a refuzat toate aceste “oferte”, şi în ciuda bătăilor neîncetate, a chinurilor şi a promisiunilor că va trăi dacă îşi va scoate crucea, nu au reuşit să îl facă să cedeze. Mai târziu, chiar conducătorii acestei grupări cecene i-au spus mamei sale: “Dacă fiul tău ar fi devenit ca unul dintre noi, nu ar fi suferit nimic”.

Pe 23 mai 1996, adică de ziua sa de naştere, i-au luat pe cei 4 soldaţi ostatici, printre care era şi Evghenie, şi i-au dus să-i omoare. Mai întâi i-au omorât pe cei trei împreună-captivi cu el. Apoi, i-au cerut pentru ultima dată lui Evghenie să-şi scoată crucea, spunând: “Ne jurăm pe Allah că vei rămâne în viaţă”. Evghenie a refuzat din nou şi atunci a suferit înfricoşătorul său martiriu. [4:41]

L-au înjunghiat cu un cuţit, tăindu-i în întregime capul, dar n-au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. [4:48]
L-au îngropat cu crucea, dar fără cap. În cele din urmă, mama sa l-a găsit pe Evghenie după 9 luni şi din nou cecenii au cerut 4000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu martiriul fiului ei şi i-au povestit ei înşişi despre cele legate de luarea ca ostatic şi despre chinurile lui Evghenie. [5:11]

Mama lui Evghenie şi-a vândut casa şi orice a mai putut, chiar şi haine, pentru a putea, pe de o parte, să dea banii ceruţi, pe de altă parte, pentru a acoperi cheltuielile de dezgropare, pentru sicriul special, transport etc., care nu au fost mici. [5:31]

În cele din urmă, pe 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul lor şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit, de durere, lângă mormânt. La scurt timp, în diferite regiuni ale Rusiei Noul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. [5:52]

În continuare, prezentăm câteva mărturii şi intervenţii minunate:
O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică. Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”. [6:28]

În multe biserici, a fost văzut un soldat cu mantie ca de foc, ce îi ajută pe ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape de orice pericole, cum ar fi mine etc. [6:42]

Într-un spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un nou mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase. [7:01]

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe. Mai cu seamă îi ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza întemniţării lor. [7:12]

În 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei, a fost publicată o carte cu titlul “Noul Mucenic al lui Hristos – soldatul Evghenie”. [7:23] Un preot pe nume Vadin Skiarensko a trimis Patriarhiei un raport în care scria că izvorăşte mir din coperta cu fotografia Sfântului.

După 3 ani şi 3 luni, conducătorul şi tot grupul său, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi [7:50 - apare scris "răul nu rămâne nepedepsit"] chiar de ceceni în urma unor ciocniri civile. [7:54 - "A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti / Domnul Iisus Hristos"]

Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc multe minuni.

sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/04/17/noul-mucenic-rus-evghenie-rodionov-atentionare-filmarea-video-include-scena-martiriului/

Despre vietuirea zi de zi cu Domnul

Incepe tot lucrul tau,oricat de mic,cu Dumnezeu si savarseste-l ca inaintea fetei Sale.

Sarguieste ca pe toate sa le faci cu Domnul,si fara El nimica sa nu faci.

Ai pentru asta sfanta rugaciune.Pune plamada ei si fiecare fapta si in fiecare gand.ce-ai de facut,incepe cu binecuvantare,si multumeste cand ai ispravit.Izbanda pune-o pe seama lui Dumnezeu;pentru ponoase,cere-I Lui iertare.Roaga-te cand lucrezi,ori macar lucreaza in duh de rugaciune.Ca rugaciunea unelteste ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.

Zi de zi,uita tot mai mult de tine si uita-te tot mai mult la Dumnezeu.Traieste mai putin din ale tale si mai mult din ale Sale.Si tot mai mult ai sa te legi de El.

Seara,socoteste cate gresale ai facut si te caieste;dimineata,ia-ti viata de la inceput.

Fiecare zi a ta sa fie inca un pas spre Dumnezeu.

Nu-i trandavie viata,ci truda si alergare.

Aduna in toata vremea vietii tale cu Hristos,ca sa nu ti se risipeasca viata(Mt 12,30).Ca in vesnicie sa viem intru El,Cel ce este ‘totul intru toti’(Col 3,11)”

-Invatatura Parintelui Serghie

Cum Îl cunosc pe Dumnezeu?

Cunoaşterea lui Dumnezeu este obiectul teologiei! Toţi care încearcă să-l cunoască pe Dumnezeu fac teologie. Sfântul Evagrie Ponticul dă singura definiţie adevărată a teologului şi a teologiei: “Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”! Iată aşadar în ce constă adevărata teologie! Fără rugăciune, nu putem vreodată să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu!
A cunoaşte despre Dumnezeu nu este totuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu!! Ambele sunt însă necesare! Despre Dumnezeu aflăm din Biblie şi din Sfânta Tradiţie (scrierile sfinţilor care au trăit în mod direct experienţe dumnezeieşti). Pe Dumnezeu Îl voi cunoaşte atunci când voi intra cu El într-o legătură personală! Intrarea în legătură personală cu Dumnezeu se face prin rugăciune!
Aşadar, datoria noastră este aceea de a cerceta Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pe care Biserica le propovăduieşte în mod permanent de la începuturile sale. Şi concomitent cu această cercetare, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-I cu toată puterea inimii să ni se descopere după Voia Sa, cum doreşte El şi când voieşte El.
Cercetarea Sfintelor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor să o facem după puteri şi să întrebăm întotdeauna pe cei ce au această cunoaştere să ne explice înţelesul celor pe care le citim.
Rugăciunea să o facem concomitent cu atenţia la gândurile rele care ies din inima noastră. Există o interdependenţă între rugăciune şi efortul de a ne curăţi gândurile şi simţirile de rele. Rugăciunea ne ajută să ne curăţim, abţinerea de la rău, îndepărtarea gândurilor rele, care se fac tot prin rugăciune, dă şi mai multă putere rugăciunii noastre. Există două tipuri de rugăciuni: rugăciunea publică (adică participarea la slujbele Bisericii) şi rugăciunea particulară (cea pe care o face fiecare în inima lui). Aceste tipuri de rugăciuni trebuie să fie nedespărţite!
De asemenea, e foarte important să reţinem că rugăciunea are mai multe trepte! Prima treaptă este rugăciunea buzelor, apoi urmează rugăciunea minţii, apoi rugăciunea inimii, ajungându-se din treaptă în treaptă până la rugăciunea contemplativă când încetează orice cuvânt, orice gând şi omul contemplează lumina dumnezeiască. Această înaltă treaptă o ating foarte puţin sfinţi.
Rugăciunea buzelor este cea pe care adesea o spunem fără a ne putea concentra suficiet asupra ei. Însă aceasta este prima treaptă şi omul trebuie să se străduiască să fii cât mai atent asupra a ceea ce citeşte. În momentul în care reuşeşte să se concentreze, va fi atent şi va înţelege rugăciunea citită şi se va ruga cu mintea. Cu stăruinţă, ceea ce înţelege mintea va pricepe şi inima şi se va coborî rugăciunea în inimă şi omul va înţelege şi va simţi ceea ce citeşte.
Ce rugăciuni citim? Există foarte multe cărţi de rugăciune care ne stau la dispoziţie. Ceaslovul, Acatistierul, Psaltirea, etc. Rugăciunile adesea citite de creştini sunt: rugăciunile dimineţii, rugăciunile de seara, Acastistul Domnului nostru Iisus Hristos, Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea! Împreună cu duhovnicul fiecare trebuie să îşi stabilească canonul de rugăciune.
De ce am nevoie pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu? De bunul simţ! Acest bun simţ ne face să nu fim indiferenţi faţă de tainele existenţiale în mijlocul cărora trăim, faţă de descoperirile pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut omenirii prin Fiul Său Iisus Hristos şi prin Sfânta Biserica pe care a născut-o prin Jertfa şi Învierea Sa! Acest bun simţ este pentru noi un mecanism de îndreptare a drumului nostru de la moarte la viaţă! Avem nevoie de o voinţă puternică, de o hotărâre fără ezitare, de răbdare şi de ascultare! Mergem pe o cale pe care nu noi o inventăm, ci o cale care ne-a fost descoperită de Dumnezeu prin Fiul Său şi prin sfinţii Săi. E vorba de o lume aparte, o lume în care se dezleagă multe taine, în care răul nu mai are biruinţa pe care o are în lumea în care trăim! Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce aşadar biruniţa! Ajungând la Dumnezeu, omul primeşte biruinţa lui Hristos! Pe această cale spre Dumnezeu auzim cuvintele Mântuitorului: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16.33)

Intră, Doamne!

Întreaga Evanghelie este un îndrumar pentru a ne ajuta să biruim în lupta cu noi înşine. Această luptă a noastră se dă pe mai multe planuri, uneori este o luptă atât de crâncenă, atât de intensă şi atât de complexă, încât ne mirăm că o putem încă purta. Mirarea aceasta se transformă în bucurie şi în mulţumire către Dumnezeu în sufletul oricărui om credincios şi sensibil la harul dumnezeiesc.
Dar oare de ce trebuie să ne luptăm cu noi înşine? Suntem oare vrăjmaşi nouă? Oare Dumnezeu ne-a făcut să fim într-o permanentă tensiune cu propriul nostru suflet? Răspunsul este categoric: NU! Dumnezeu ne-a creat ca noi să avem parte de comuniunea cu El. Această comuniune înseamnă a trăi în armonie cu Dumnezeu şi în dragoste, a ne bucura de toate darurile Sale şi a ne lăsa surprinşi de bunătatea şi frumuseţea Lui. Şi cel mai minunat lucru: admirând frumuseţea lui Dumnezeu şi petrecând împreună cu El, devenim noi înşine frumoşi, începem să ne asemănăm Lui. Şi iată, această comuniune devine condiţia necesară ca noi să ne împlinim scopul pentru care am fost creaţi: să ne împărtăşim de frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu în veşnicie.
Dar omul cel dintâi a nesocotit această chemare şi prin căderea lui a transmis mai departe slăbiciunea firii, moştenită de toţi urmaşii săi, precum se moştenesc genetic bolile unui neam. Şi cum tot neamul omenesc se trage din Adam şi Eva, o realitate care pentru mulţi necredincioşi nu reprezintă decât o poveste, noi toţi ne-am împărtăşit de boala pe care o aduce cu sine această înzestrare genetică atât trupească, cât şi sufletească. Şi cu cât omul s-a depărtat mai mult de Dumnezeu, cu atât s-a îmbolnăvit tot mai grav, s-a pierdut, nu a mai ştiut cu ce se poate umple sufletul pentru a se bucura de pace şi de împlinire. Şi aşa a pătruns într-un labirint al nefericirii, fără a mai cunoaşte calea de ieşire.
De aceea, Hristos, singurul care putea sfărâma acest labirint al morţii, S-a întrupat, a murit, a fost îngropat şi a înviat! O viaţă înecată în suferinţă şi în moarte ca să învieze în biruinţă! Această viaţă a vibrat în fiecare clipă de Jertfa Iubirii singura capabilă să nască Învierea, ca omul să înţeleagă că Dumnezeu Se coboară şi luptă pentru el ca să-l scoată din lanţurile amărăciunii. Şi astfel calea de ieşire din labirintul nefericirii s-a aflat prin Hristos! Prin Hristos şi cu Hristos, omul parcurge drumul înapoi către starea cea dintâi. Şi astfel se angajează în lupta cu tot ce parazitează sufletul omenesc şi-l îmbolnăveşte: patimile! Lupta aceasta este cu atât mai uşoară cu cât omul se predă voii dumnezeieşti, cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu înseamnă cunoaşterea lui, iar cunoaşterea Lui este viaţa veşnică:”Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă teologie. Deci, fiecare dintre noi suntem chemaţi să facem teologie. Iar “ teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă este teolog” (Evagrie Ponticul), căci nu ştiinţa despre Dumnezeu mântuieşte, ci comuniunea cu El, iar comuniunea cu Dumnezeu presupune comunicarea cu El, vorbirea cu Dumnezeu care nu se face decât prin rugăciune! Fără rugăciune, nu există teologie, adică cunoaşterea lui Dumnezeu, Care L-a trimis pe Hristos să dezvăluie omului taine divine şi să redeschidă larg porţile Raiului, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.
Şi iată Hristos, uşa prin care omul scapă din moarte la viaţă, stă El Însuşi la uşa inimii noastre! Şi bate! Şi bate! Cine Îi aude glasul să deschidă! Să deschidă îndată! E Hristos! E Domnul Bucuriei! E Hristos cu braţele deschise, la fel deschise precum le-a ţinut pe Cruce! E Hristos încărcat cu daruri multe: iertarea, mila, întărirea, harul dumnezeiesc! E Hristos, darul cel mai scump pe care Dumnezeu ni L-a dat spre a ne aduce din nou acasă, la bucuria Tătălui ceresc! Să zicem cu toată puterea sufletului, cu ultima strigare a inimi noastre copleşită de atâtea griji, de atâta necredinţă şi neputinţă: INTRĂ, DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU! Intră cu binecuvântarea Ta cea sfântă! Intră, Iisuse iubite, cu medicamentul preaslăvit al Trupului şi al Sângelui Tău şi izbăveşte-mă din neputinţă! Atinge-te de mine cum Te-ai atins de cel slăbănog ca să mă scol şi să Te slujesc pe Tine în veci! Fă-ţi, Doamne, locaş aici în cămara sufletului meu şi fă din ea Împărăţia cerurilor! Intră, Iisuse Hristose şi dă-mi mie bucuria biruinţei în lupta cu tot ce mă depărtează de Tine şi mă împiedică să aud bătaia Ta la uşa inimii Mele! Intră, Doamne, aici în smeritul meu sufletul pentru totdeauna!

Ridică-te şi te vei mântui!

“De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui!”
De ce este deznădejea un păcat împotriva Duhului Sfânt? Pentru că deznădejdea vine din minciună! Să spui că Dumnezeu nu te mai poate ierta este cea mai mare minciună! Dumnezeu este Iertarea şi Milostivirea! În acelaşi timp, să spui ca Dumnezeu te iartă indiferent ce faci şi poţi să CONTINUI să păcătuieşti este tot un păcat împotriva Duhului Sfânt, iarăşi o mare minciună pentru că lezează dreptatea lui Dumnezeu, Cel care nu dă mântuirea celui care nu o voieşte din toată inima şi nu ascultă poruncile.

Dumnezeu nu dă iertarea cu forţa şi nici la comanda omului! Iertarea se dobândeşte prin smerenie şi pocăinţă! Smerenia şi pocăinţa ne ridică din păcat şi această ridicare ne aduce mântuirea! În acest sens se înţelege citatul de mai sus. În viaţa trăim diferite căderi în mod repetat, însă căderea ne poate fi fatală doar atunci când nu ne mai ridicăm, când nu mai vrem să ne mai ridicăm!

Smerenia ne va ajuta să spunem: “Doamne, am păcătuit. Am greşit înaintea Ta! Iartă-mă!” E o primă mărturisire, primul pas spre ridicarea păcatului! Pocăinţa va adânci părerea de rău pentru păcat, dar va întări şi dorinţa de înnoire, dorinţa de a deveni mai puternici în lupta cu păcatul. Smerenia şi pocăinţa ne vor aduce în Taina Sfintei Spovedanii, unde toate păcatele se şterg fără urmă şi sunt aruncate pentru totdeauna în adâncul uitării.

De la Spovedanie primim din nou şansa unui nou început! De aici, lupta noastră începe din nou cu alte forţe! Harul primit la Spovedanie se înmulţeşte cu rugăciune, cu atenţie duhovnicească, cu lectura duhovnicească, cu dorinţa de a împlini poruncile dătătoare de viaţa ale lui Hristos! Noi încă nu înţelegem că dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu, ne rugăm şi trăim în Biserică prindem viaţă, începem să trăim cu adevărat, ne schimbăm din om vechi în om nou!

Calea nu e uşoară! Pe cale se pot întâmpla căderi mai mari, mai mici! Dar scularea din păcat este soluţia! Să ne smerim primind adevărul că suntem păcătoşi şi că am păcatuit înaintea lui Dumnezeu şi să ne pocăim întărindu-ne în dorinţa de a deveni mai puternici, mai curaţi! Cum ne întărim? PROGRAM STABIL DE RUGĂCIUNE, SPOVEDANIE ŞI LEGĂTURA CU DUHOVNICUL, SFÂNTA LITURGHIE ŞI SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE, LECTURĂ DUHOVNICEASCĂ, CITIREA SFINTEI SCRIPTURI!
Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al Milostivirii, al Iertării, al Bucuriei, al Iubirii! Şi această faţă o cunoaşte omul smerit, care nu se umflă în mândrie pe seama păcatelor sale, care nu doreşte nimic altceva decât iertarea dumnezeiească şi bucuria de a fi din nou acasă cu Tatăl ceresc. Aceia sunt singurii care vor primi bucurie, precum fiul ce pierdut, care căzut fiind, s-a ridicat, şi-a venit în fire şi s-a întors la Tatăl cu smerenie şi pocăinţă. Smerenia s-a văzut în mărturisirea pe care a făcut-o la întoarcerea acasă şi pocăinţa lui în lacrimile durerii pentru neascultare, în dorinţa de a fi măcar o slugă prin slugi, deşi el avea calitatea de fiu.
Modelul ridicării din păcat este Evanghelia Fiului Risipitor! Şi cine nu are nici smerenia şi nici pocăinţa fiului risipitor să o ceară şi o va primi!