Lupta cu gândurile

Gândurile….primul atac! Primul nivel al păcatului! Primul obiectiv de atac al vrăjmaşului! Primul obiectiv de păzit al nostru! Dacă vom păzi poarta gândurilor atunci suntem în foarte mare siguranţă!
Gândurile sunt hrana minţii noastre! Cu ce ne hrănim, cu aceea trăim, de aceea atenţie asupra gândurilor pe care trebuie să le cultivăm în mintea şi inima noastră! Gândul este prima etapă a păcatului. Cine reuşeşte să lupte hotărât cu gândul cel rău, reuşeşte să biruiască ispita de la început. Dacă gândurile bune au prins rădăcină în inima noastră, atunci acestea ne vor ajuta şi când vom trece prin momente dificile! Îşi vor face auzit glasul şi ne vor întări pe drumul spre biruinţă! Dacă însă am lăsat să crească în inima noastră gândul deznădejdii, al răutăţii, al invidiei, al păcatului, atunci acestea ne vor îngreuna mult inima şi lupta.
Cum ne luptăm împotriva gândurilor rele? Cultivându-le pe celel bune! Să ne întărim în gândurile bune continuu! Şi când ne este bine şi când ne este rău! Să luăm mereu partea cea bună! Optimismul acesta, forţa gândirii pozitive, este dobândită prin exerciţiu. E vorba de o hrănire cu cuvintele vieţii veşnice! Fundamentul creştin al nădejdii este credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Cum deosebim gândurile? Prin rugăciune: “Doamne, arată-mi dacă acest gând este de folos”, prin ascultare atunci când duhovnicul ne va spune să îndepărtăm gândul, prin firea lucrurilor, atunci când gândurile respective sunt fără îndoială rele, prin lectura duhovnicească prin care aflăm tipurile de gânduri şi modurile de a lupta cu ele.
Gândurile rele se scot cu gândurile bune, dar mai ales cu rugăciunea! Rugăciunea este vântul care împrăştie răutatea noastre şi aduce pe Dumnezeu să umple inima noastră de pacea gândurilor. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” este adevărată armă împotriva muşcăturilor gândurilor păcătoase! Precum cei ce priveau în pustie la şarpele de aramă înălţat de Moise şi se vindecau de muşcăturile şerpilor, tot aşa şi ce ce ridică inima lor spre Iisus Hristos prin această rugăciune se vor menţine departe de vrăjmăşia gândurilor rele.
Să nu ne îndreptăţim gândurile oricât de motivaţi am fi să gândim în acel fel! Iubirea e mai mare decât dreptatea! Să dăruim chiar şi acolo unde nu ar fi “drept”! Dumnezeu nu ne dăruieşte viaţa după dreptate, ci după Iubirea Sa cea nemărginită! Să ne asemănăm şi noi Lui, căci noi suntem chemaţi să fim “lumina lumii”! Şi noi să dăruim iertarea noastră necondiţionat, să dăruim răbdare dobândită prin rugăciune, lasând pe Dumnezeu să folosească şi puţina noastră iertare, răbdare, dăruire ca să facă minuni cu ele! Doar El poate schimba ceva şi de aceea trebuie să ne predăm Voii Sale, ştiind că aceasta ne va aduce eliberarea sufletului pe care-l ţinem legat cu dorinţele noastre şi-l împiedicăm de la mântuire cu gândurile noastre nefolositoare.

“Iute este gerul dar dulce este raiul!”

Cei 40 de Mucenici, deşi erau de obârsie din diferite locuri, fãceau parte din aceeaşi ceatã ostãşeascã. Ei au fost prinşi din pricina mãrturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare Dar nelãsându-se înduplecaţi sã jertfeascã idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţã şi peste gurã, dar pietrele în loc sã-i atingã pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnã, să petreacã toatã noaptea în mijlocul unui lac, care se gãsea în apropierea Sevastiei. Pe când se gãseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndatã ce a fost atins de cãldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pazã acolo însã a intrat laolaltã cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, vãzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de luminã şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecãruia dintre ei. Iar când s-a fãcut ziuã, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plãcutã s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de doritã sã fie îmbrãţişatã se poate vedea şi din urmãtoarea împrejurare. Dupã zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încã, a fost lãsat la o parte de tiran, socotind cã aceasta poate îl va îndupleca sã-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pãtimiserã, rãmãsese pe lângã el, vãzând acum pe fiul ei, care era mai tânãr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţã sã-i insufle în cele din urmã teamã şi sã se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlaţi.De aceea aceasta sta încremenitã şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se gãsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmã şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdã puţin, ca sã ajungi cu adevãrat şi fiu al Tatãlui celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, cãci, iatã, Hristos Dumnezeu îţi stã ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplãcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; dupã acestea va fi numai bucurie, desfãtare, odihnã şi veselie, din care te vei împãrtãşi împãrãţind împreunã cu Hristos şi vei fi rugãtor pe lângã Dânsul, pentru mine, mama ta. Dupã ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte cãruţe şi încãrcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit cãtre ţãrmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi vãzând cã tânãrul acela, al cãrui nume era Meliton, mai sufla încã, l-au lãsat sã trãiascã mai departe. Când mama lui a vãzut însã cã rãmâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnã ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama cã este femeie slabã şi înãbusindu-şi în suflet toatã durerea de mamã, a luat pe fiul ei pe umeri si a pornit cu el dupã cãruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o viteazã, socotind cã numai atunci fiul ei va trãi cu adevãrat, când l-ar vedea şi pe el mort şi pãrãsit împreunã cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu- se eliberatã de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a sãltat în chip plãcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu pânã la locul unde se gãseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a In numãrat cu toate celelalte, pentru ca nici mãcar trupul, al cãrui suflet pornise sã se înnumere laolaltã cu sufletele celorlalţi, sã nu se deosebeascã de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrãjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii sã poatã lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltã într-o surpãturã, de unde fiind scoase de mâinile crestinilor, ne-au fost dãruite nouã ca o bogãţie de neînstrãinat.

Rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti.
Vă propun spre lectură şi meditaţie câteva rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci:



“Astăzi înainte merge Crucea Domnului, şi credincioşii o primesc pre dânsa cu dragoste şi câştigă tămăduiri sufletului şi trupului şi de toată boala. Pre aceasta o sărutăm cu bucurie şi cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem, iar cu bucurie pentru mântuirea pe care o dă lumii, Cel Ce S-a pironit pre ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.”

“Cel ce Te-ai înălţat pre Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pre binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra celor potrivnici, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.” (Condacul Sfintei Cruci)

“Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”

“Crucea lui Hristos, nădejdea creştinilor şi povăţuitoare celor rătăciţi, limanul celor înviforaţi, ceea ce eşti în războaie biruinţă, lumii întărire, bolnavilor tămăduire, morţilor înviere, miluieşte-ne pre noi.”

“Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.” (Crucii Tale)

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

Vino sau du-te!

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. (Matei 25, 31-46)
Ce are iubirea în comun cu nedreptatea sau indiferenţa faţă de celălalt? Ce are în comun iubirea cu împietrirea inimii faţă de cei aflaţi în suferinţă? Nimic!
Ce are în comun iubirea cu suferinţa? Totul! Iubirea e jertfă, e slujire! Slujirea e iubire, iubirea e slujire şi ambele sunt suferinţă în această lume! Dar suferinţa e singura cale spre înviere, aşa cum singura cale pentru ca Hristos să învieze întreaga omenire a fost drumul crucii, al suferinţei. Şi cine poarta cea mai mare suferinţă? HRISTOS! El Se indentifică cu fiecare suflet aflat în durere, cu fiecare nevoie neîmplinită a noastră! El poartă greutatea fiecăruia dintre noi şi prin harul Lui putem să ducem crucea vieţii, nu prin puterile noastre. Acest lucru este vizibil mai ales în acele momente în care Dumnezeu ne lasă pentru o clipă să simţim cum este fără El şi acea clipă coincide cu prăbuşirea noastră fie şi doar pentru o secundă!
Judecată de Apoi nu are alt criteriu decât iubirea şi slujirea pentru Hristos! Dar pe Dumnezeu nu-L iubim şi nu-L slujim decât în măsura în care ne dăruim celorlalţi, urmând pilda Mântuitorului Care ne-a slujit până la moarte, în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl! Iată de aceea faptele bune, ale iubirii şi ale milostivirii faţă de cei de lângă noi sunt acte dăruire pe care le facem faţă de Dumnezeu Însuşi! Eu când dăruiesc cuiva ceva, nu dăruiesc persoanei în cauză, ci lui Hristos în mod direct care ia chipul aproapelui meu. De aceea, răsplata nu trebuie aşteptată din partea oamenilor, ci ea vine de multe ori prin alţii decât cei pe care i-am ajutat şi va veni desăvârşit doar la Judecata de Apoi. Acolo vom primi răsplata definitivă şi veşnică pentru faptele noastre şi pentru dragostea noastră mai ales!
Doar două sentinţe există la această judecată: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia” şi “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”! Iată aşadar vremea dreptăţii va veni desăvârşit, iar cei ce au dăruit milă primesc mila după dreptate, iar cei ce au refuzat mila, primesc pedeapsă veşnică! Şi astfel se vor despărţi oile de capre şi Păstorul Îşi va lua oile Sale şi le va paşte în locaşurile minunate şi infinite ale Împărăţiei Sale, împărtăşindu-le de fericirea veşnică ce vine din trăirea laolaltă cu Izvorul Fericirii!
Nu suntem suficienţi de conştienţi că această pildă se va împlini întocmai! Încă nu înţelegem şi nu simţim profunzimea acestei PROFEŢII! Este o profeţie cât se poate de clară! Aceasta este credinţa noastră! Iată acum e vremea slujrii, să lucrăm Domnului, pentru că vine şi ziua dreptăţii, a răsplăţii! Pentru puţina noastră osteneală şi dăruire, vom primi veşnicia! Acum e vremea milei, Dumnezeu ne aşteaptă să ne întoarcem şi să ne apucăm să intrăm în bucuria dăruirii, a slujirii aproapelui, gustând încă de pe acum prin credinţa şi nădejdea noastră din mângâierea care vine din practicarea binelui!
VENIŢI sau DUCEŢI-VĂ! E în mâna noastră să alegem! Iubirea, mângâierea şi veşnică binecuvântare ca răsplată generoasă a lui Dumnezeu pentru milostivirea noastră faţă de aproapele sau blestemul ca răsplată dreaptă faţă de refuzul permanent al iubirii! Cei ce n-au făcut milă, nu vor afla milă la Judecată! Cei ce nu au iertat, nu vor fi iertaţi! Cei ce nu au mângâiat, nu vor fi mângâiaţi! Altfel spus, lumea de dincolo va fi o continuare a stării de pe pământ însă la dimensiuni cosmice, infinite! Vom trăi bucuria pe care am dăruit-o celorlalţi infinit mai mare şi de asemenea lipsa de iubire, golul sufletesc care ne va chinui veşnic pentru că ne-am golit de dragoste aici pe pământ!
VINO sau DU-TE, acum pentru totdeauna!

Iertarea păcatelor

“Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu? ” (Luca 5,21)
Fariseii au văzut în Iisus Hristos doar un simplu om şi de aceea i-au reproşat că grăieşte hulă, blasfemie împotriva lui Dumnezeu, crezând că El poate ierta păcatele. Dar orbii nu au văzut minunea ce se întâmpla înaintea ochilor lor. Nu s-au minunat de incredibilul ce se producea în acele momente. Nu i-a atins nici dragostea prietenilor pentru slăbănog. Nu i-a mişcat nici suferinţa acestuia. Şi nici nu s-au ostenit să înţeleagă că fără iertarea păcatelor era imposibilă vindecarea.
Da, nimeni nu poate ierta păcatele decât Dumnezeu şi cei cărora Dumnezeu le-a dat această putere de a ierta păcatele. Hristos era Dumnezeu, era întru totul îndreptăţit să ierte păcatele oamenilor. Acest Hristos, Dumnezeu şi om, a dat oamenilor această putere. A rânduit ca iertarea Sa să fie dăruită oamenilor prin intermediu Sfinţilor Apostoli şi prin ei prin episcopi şi preoţi.
Noi vedem adesea în preoţi doar nişte oameni, aşa cum şi fariseii, plin de vicleşug, au văzut în Hristos doar un om. Da, preoţii sunt doar nişte oameni, însă aceşti oameni au primit puterea de la Hristos de a ierta păcatele: ” Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)! Făgăduinţa lui Dumnezeu se împlineşte dincolo de orice neputinţă omenească. Preotul nu iartă păcatele în virtutea vredniciei sale, a sfinţeniei sale, ci în virtutea puterii lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată.
Avem două variante: să ne mândrim precum fariseii şi să ne ţinem departe de iertarea care este dată doar celor smeriţi (adică celor care nu fug de adevăr) sau să ne plecăm cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi primind iertarea Lui să ne minunăm de dragostea Lui şi să-L slăvim neîncetat.
Spovedania care aduce iertarea păcatelor şi vindecarea sau mândria care te ţine în moarte! De cele mai multe ori alegem mandria .....

La multi ani FEMEIE oriunde ai fi !

Femeia e o frumusete / Cand in credinta sporeste, / A ei gura nu rasuna / Pentru ca are cununa . / I se cere asculare / Ca sa aiba incununare , / Castitatea s-o cinsteasca / Prin curata viata , aleasa . / Vorba ei sa fie moale / Si rostita cand se cade / Supunerea ii ramane / Semnul cel mai sfant pe lume . / Mult sa fie respectata / Sa fie alintata / Si sa aiba ocrotire , / Sa rodeasca in iubire . / Raspunderea ei e mare , / Ca sa fie ca o floare, / Ce miroase asa frumos / Intr-o lume cu Hristos .


sursa: mail

Viclenia vine din necredinţă!

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug“. (Ioan 1, 47)

Când am citit prima oară acest lucru în Sfânta Scriptură, nu înţelegeam de ce Hristos a spus aceste cuvinte cu atâta admiraţie, cu atâta preţuire. Nici acum nu cred că înţeleg cât de profundă şi cât de minunată este preţuirea pe care o are Dumnezeu pentru oamenii lipsiţi de gândurile răutăţii, de perversitate, aşa cum ne exprimăm în limbajul cotidian. Dar mă gândesc că dacă răsplata acestor oameni curaţi este darul de a-L vedea pe Dumnezeu, precum se zice, “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), atunci virtutea curăţiei inimii este cea mai înaltă.
Pe de altă parte, acesta este şi un indiciu clar de ce oamenii nu Îl văd pe Dumnezeu! Vicleşugul din inimile noastre ne împiedică! Minciuna cu care ne amăgim că suntem mari şi tari, că noi le ştim pe toate, răutatea cu care reacţionăm faţă de ceilalţi, minciuna cu care încercăm să ne ridicăm deasupra aproapelui nostru, răutatea cu care ne duşmănim aproapele, chiar şi pe cei care nu ne-au făcut nimic! Iată, vicleşugul este dedublarea omului! Jucăm pe 2 fronturi!
Viclenia face să crească sub pielea noastră de oi un lup cu dinţii ascuţiţi! Viclenia ne umple de viermii răutăţii! E moarte sufletească răutatea, e puterziciune, nu are cum să nu se transforme în viermi! Şi viermii aceştia vor deveni şi ei veşnici împreună cu noi în iadul răutăţii, acolo “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9,44). E focul răutăţii care se va întoarce împotriva sufletului nostru, e răutatea care ne ţine departe de iubire! Şi cine nu dăruieşte iubire acum în lumea aceasta, nu va avea parte de iubire nici în lumea cealaltă!
De unde vine viclenia? Viclenia vine în primul rând din mândrie! Un om mândru este un om viclean, pentru că nu îi place adevărul, el însuşi trăieşte în înşelare crezând că este important, mai important decât ceilalţi, pentru că uită că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii indiferent de ranguri sau capacităţi. Viclenia vine din teamă! Omul se teme de nesiguranţă! Şi atunci, neavând încredere în pronia cerească, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crede că îşi poate rezolva singur probleme şi fără ajutor dumnezeiesc. Şi chiar le rezolvă, însă prin fărădelege, prin viclenie, prin minciună, prin răutate, prin surparea celuilalt! Se ridică prin minciună, deşi este conştient că valoarea lui este mult prea mică în comparaţie cu ceea ce crede el despre sine însuşi! Şi Hristos îl lasă, pentru ca judecata Lui să fie dreaptă, de aceea spune: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui “( Apocalipsa, 22, 11-12).
Viclenia vine din necredinţă! Dacă te-ai teme de Dumnezeu, ai avea un frâu în gândurile rele! Ai pune lângă gândul acela rău, un gând bun! Şi te-ai îngriji ca prin gândul bun, să-l scoţi pe cel rău! Că doar îngrijindu-ne să creştem în bunătate, putem să ne întărim şi să devenim mai puţin răi! Dacă am avea un pic de credinţă, atunci am începe cu adevărat să lucrăm în grădina inimii noastre şi să facem adevărată curăţenie şi ne-am pune paznic de seamă la poarta sufletului ca să nu mai arunce nimeni sămânţă rea înlăuntrul nostru!
De ce nu avem credinţă? Pentru că nu avem voinţă! Da, Doamne vreau să cred in Tine mai mult, mai sincer, mai devotat! Dă-mi să cred, căci Eu nu pot să cred! Credinţa este darul Tău pentru tot omul care vine cu smerenie înaintea Ta şi îţi mărturiseşte că nu are credinţă, că nu poate crede, dar că vrea, vrea să afle adevărul, vrea să nu mai trăiască în minciună, vrea să nu mai fie un mormânt văruit, mereu un actor care nici el însuşi nu mai ştie ce rol să mai joace ca să fie în siguranţă! Dă-ne, Doamne, să înţelegem că siguranţa nu vine decât de la Tine, că niciun lucru care nu ne ajută să dobândim Împărăţia Ta nu ne este de folos!
Curăţeşte, Doamne, inimile noastre de răutate şi de vicleşug ca să Te vedem pe Tine domnind în sufletele noastre, ca să ne împărtăşim de mângâierea şi binecuvântarea Ta acum şi în veşnicia la care suntem chemaţi!

Cea mai frumoasă femeie din lume!

Nu e un titlu ironic şi nici rău intenţionat ci este adevărul lucrurilor. Femeia este cea mai frumoasă atunci când e mamă. Iar ce mamă poate fi mai frumoasă ca mama lui Dumnezeu ?
Ce femeie e mai presus decât heruvimii şi serafimii?
Ce femeie e purerea fericită şi cu totul nevinovată?
Ce mamă e Născătoare de Dumnezeu?

Roagă-te pentru noi Măicuţa Domnului !


sursa:ortodoxiatinerilor

În a doua sâmbătă a Postului Mare se săvârşeşte Pomenirea Morţilor

După rânduiala Bisericii Ortodoxe, în a 2-a, a 3-a şi a 4-a sâmbătă din Postul Mare se săvârşeşte pomenirea tuturor celor din veac adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri dreptmăritori creştini ortodocşi!
Dacă noi în faptă, nu în vorbă ne iubim fraţii, dacă suntem adevăraţi creştini ortodocşi, prin legea care este iubirea aproapelui, suntem datori să ne rugăm pentru sufletele celor răposaţi, dând milostenie pentru mântuirea lor. Doar în puterea noastră stă spălarea păcatelor lor şi deschiderea porţilor raiului. Iar pomenirea lor este datoria sfântă a fiecăruia dintre noi!

Maratonul morţii sau al vieţii?

Alergăm continuu! Încercăm să ne împlinim toate trebuinţele, ne străduim să nu ne lipsească nimic, să facem faţă tuturor solicitărilor şi tuturor provocărilor! Suntem oameni ai timpului, ne lăsăm purtaţi de spiritul globalizării, ne-am obişnuit cu relativismul, cu falsa toleranţă! Suntem oameni ai vremurilor! Totul este firesc! Suntem înţelepţi ca şerpii şi vicleni ca viperele!
Suntem însă conştienţi dacă alergarea aceasta neobosită ne duce într-adevăr la viaţă? Ne simţim cu adevărat mai împliniţi? Suntem cu adevarăt mai mulţumiţi? S-a umplut golul sufletesc? S-a sfârşit cu nefericirea şi nemulţumirea noastră? Eforturile noastre chiar şi-au atins scopul? Şi daca l-au atins, chiar suntem fericiţi? Simţim bucuria acea infinită, fără încetare? Putem fi fericiţi? Suntem cu conştiinţa împăcată că avem tot ce ne-am dorit şi ceea ce avem nu s-a construit pe nefericirea altora? Putem fi fericiţi chiar şi atunci când avem mai puţin? Ne bucurăm de truda mâinilor noastre? Este bucuria aceasta o bucurie împărtăşită? Sau o bucurie egoistă?
Alergăm! Mai putem? Mai avem forţe? Încotro alergăm? Mai vedem cerul în alergarea asta? Este traseul martonului acestuia luminat de harul lui Dumnezeu? Suntem noi într-un spirit de fair-play? Sau încercăm să-i surpăm pe ceilalţi ca să putem noi ajunge primii la scopul alergării noastre?
Maraton al morţii sau al vieţii? Înviem prin această alergare sau ne epuizăm şi ne afundăm tot mai mult în neîmplinire? Multe sunt căile morţii, iar căile acestea sunt netede la început, atrăgătoare, mereu proaspăt asfaltate! Apoi, devin tot mai stricate, tot mai aspre, cu tot mai multe gropi! Căile morţii sunt pline de capcane şi aceste capcane sunt patimile!
Iar calea vieţii e doar una singură! E maratonul creştin! E un drum pe care doar cei ce se leapădă de sine şi îşi iau crucea îl pot străbate! Cei ce se încumetă pe acest drum sunt atleţii lui Hristos! Ei par să fie mereu în urma celor ce merg pe calea morţii, pentru că drumul lor este mai greu, cu multe denivelări, iar crucea atârnă greu şi viteza lor e mult îngreunată! Dar drumul vieţii începe cu durere şi se sfârşeşte în bucurie, pe când cel al morţii promite totul şi nu oferă nimic din ce poate da sufletului împlinirea acum şi în veacul ce va să vină!

Fără rugăciune?

E atât de ciudat să întâlneşti oameni care vorbesc despre Dumnezeu dar care nu vorbesc cu Dumnezeu. E ca şi când vorbeşti despre o persoană cu care nu ai stat decât foarte rar sau chiar niciodată de vorbă, deşi nimic nu te-a împiedicat să faci acest lucru.

Fără rugăciune este imposibil să-L cunoşti pe Dumnezeu, este imposibil să-L simţi atât de aproape. Rugăciunea este o teologie înaltă aşa cum spune Sfântul Evagrie Ponticul: “Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”! Fără rugăciune nu există o cunoaştere directă a lui Dumnezeu şi nu poate fi stabilită nici o relaţie personală.

Dumnezeu este o Persoană cu Care poţi intra într-o relaţie directă, cu care poţi purta un dialog permanent. Acest dialog îl reprezintă rugăciunea şi are propriile sale caracteristici şi etape. De Dumnezeu ne apropiem în măsura în care ne dezlipim de rău! Dumnezeu este mereu prezent la graniţa trasată de libertatea omului! El nu va depăşi niciodată această graniţă! Doar omului îi stă în putinţă să îi permită lui Dumnezeu să intre în viaţa lui! Dumnezeu este finuţ! Nu intră cu bocancii în sufletul omului.

Cu ce începe adevărata rugăciune? Pentru mine, ea a început cu: “Doamne, ajută-mă să Te cunosc!” Şi Dumnezeu a răspuns prin oamenii pe care mi i-a trimis, prin cărţile pe care le-am descoperit, prin situaţiile pe care le-am trăit, prin mângâierile trimise.

Cu ce continuă rugăciunea? Continuarea o reprezintă o altă rugăciune: “Doamne, dăruieşte-mi să mă rog!” Această rugăciune ne ajută să devenim disponibil pentru a fi învăţaţi de Dumnezeu, pentru a primi darul rugăciunii încet încet. Răspunsul la această rugăciune va deveni începutul unei reale apropieri!

Rugăciunea nu se poate face fără smerenie. Smerenia nu înseamnă nimic altceva decât să fii în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu. Când recunoşti că nu poţi să te rogi şi Îi ceri lui Dumnezeu această putinţă, reprezintă un act de smerenie, adică de adevăr! Nu te mândreşti cu gândul că ai putea ceva! Şi astfel începe o poveste frumoasă de iubire între tine şi Dumnezeul Iubirii!

Sporeşte-ne credinţa!

Credinţa nu este o putinţă omenească, ci este un dar de la Dumnezeu. A crede în Dumnezeu şi în toate minunile Sale văzute şi nevăzute este departe de a fi o capacitate omenească. Omului îi stă în putinţă să vrea să dobândească această dar, însă nu să poată să creadă prin forţele proprii, întrucât omul este mai înclinat spre lucrurile rele, spre păcat, spre minciună, spre egoism, spre răutate, decât spre Dumnezeu.
Şi apostolii şi-au simţit sufletele sărace în credinţă şi L-au rugat pe Domnul Iisus Hristos: “Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Vedeau şi nu puteau crede întru totul. Însă s-au rugat de Iisus să le sporească credinţa! Şi-au recunoscut această neputinţă omenească de a crede şi s-au încredinţat lui Dumnezeu cu o dorinţă puternică de a dobândi mai multă credinţă.
Şi Iisus le-a spus: “De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” ( Luca 17, 6)! Iată credinţa cât un grăunte de muştar face minuni mari! Însă apostolii au primit această credinţă după învierea Domnului, pentru că doar învierea lui Hristos a pus fundamnetul credinţei şi pe ea s-a clădit întreaga propovăduire creştină! Învierea lui Hristos dă sens întregii existenţe umane şi doar credinţa în înviere ne dăruieşte puterea şi înţelepciunea necesare spre mântuire.
Sporeşte-mi credinţa, Doamne! Iată, această rugaciune exprimă neputinţa şi voinţa în acelaşi timp. Neputinţa de a crede mai mult, dar şi dorinţa puternică de a dobândi mai mult credinţă! Această rugăciune este începutul creşterii noastre în credinţă şi totodată sursa noastră de întărire permanentă în credinţă!