Astăzi s-a oficiat prima Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite

In această zi s-a oficiat prima Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite din acest Post Mare. Această liturghie este una dintre slujbele specifice Postului mare şi ea se va oficia în zilele de peste săptămână, de luni până vineri, sâmbătă şi duminică oficiindu-se liturghii depline: a Sfântului Ioan Gură de Aur (sâmbăta) şi a Sfântului Vasile Cel Mare (în primele 5 duminici din Post).
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este o Liturghie specifică, aşa cum am spus, Postului Mare. Alcătuirea acestei Liturghii s-a impus ca urmare a faptului că potrivit canoanelor Bisericii în zilele de rând din Postul Mare, adică de luni până vineri, nu este potrivită săvârşirea Liturghiei obişnuite, adică a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, dat fiind faptul că aceste Liturghii au un caracter sărbătoresc, un caracter de bucurie, de împlinire. Iar zilele de peste săptămână din Postul Mare au în principal un caracter de pocăinţă, de plângere a păcatelor noastre. Ca urmare, Părinţii au stabilit ca în zilele de luni până vineri să nu se săvârşească aceste Liturghii propriu-zise, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare. Dar totuşi, creştinii au simţit nevoia să se împărtăşească şi peste săptămână în Postul Mare, cu atât mai mult cu cât este o perioadă de nevoinţă deosebită duhovnicească, în care avem nevoie de un ajutor, avem nevoie ca Hristos să ne dea putere să ducem la bun sfârşit pocăinţa noastră. Ca urmare, a fost alcătuit un ritual de împărtăşire cu Sfintele Daruri sfinţite mai înainte, adică sfinţite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârşeşte sâmbăta şi duminica. Sfintele Daruri sunt aşadar, sfinţite la aceste Liturghii, sunt păstrate pe Sfânta Masă, iar în cursul săptămânii, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, noi ne împărtăşim cu aceste daruri. Ne împărtăşim cu aceste daruri într-un ritual care este legat de Vecernie. De ce de Vecernie? Pentru că o caracteristică esenţială a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite este faptul că este o împărtăşire de seară. De ce o împărtăşire de seară? Pentru că potrivit rânduielii de postire a Bisericii, în zilele de rând din Postul Mare se ajunează până seara. Şi pentru a nu întrerupe postul, împărtăşirea se face seara după Vecernie. Ca urmare, acest ritual de împărtăşire, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, este o slujbă de seară în care Biserica ne îndeamnă să ne împărtăşim după o zi întreagă petrecută în nevoinţă, în ajunare şi în perspectiva acestei întâlniri cu Hristos. Această împărtăşire de seară este un lucru minunat, care cred că cu toţii ar trebui să-l experimentăm, chiar de mai multe ori în decursul postului, pentru că este un chip al vieţuirii noastre creştine. Noi trăim această viaţă în perspectiva întâlnirii cu Hristos la sfârşitul vieţii noastre trăim o viaţă de nevoinţă, de luptă duhovnicească în perspectiva acestei întâlniri. Tot aşa ziua petrecută în ajunare, în perspectiva împărtăşirii de seară, o zi în care mergem la serviciu, în care ne facem treburile obişnuite, fiecare zile de peste săptămână, dar în care avem tot timpul gândul întâlnirii cu Hristos seara, fapt care ne face să fim mult mai atenţi cu lucrurile mărunte pe care poate în mod obişnuit am fi tentaţi să le neglijăm, această zi devine aşadar un chip al întregii noastre vieţuiri creştine în perspectiva întâlnirii cu Hristos la sfârşitul vieţii noastre. Ca urmare, această Liturghie cred că are o importanţă deosebită pentru viaţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi ar trebui să ne străduim să participăm la ea şi mai ales să ne pregătim, să ne împărtăşim seara la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
În această seară se continuă în bisericile noastre oficierea slujbei canonului Sfântului Andrei Criteanul în cadrul Pavecerniţei Mari. Canonul se va oficia şi mâine seară, iar integral se va săvârşi în miercurea din săptămâna a 5- a din Post.

Tristeţea strălucitoare a Postului Mare – cuvânt al Părintelui Alexander Schmemann, din cartea Postul cel Mare

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, de la dans şi alte distracţii. Această înţelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu. Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie să consimţim formal; dar, înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Intrând într-o biserică în timpul slujbei de post, înţelegem imediat ce înseamnă această expresie oarecum contradictorie. O anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: vesmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei si mai “monotone”. Apoi începem să realizăm că această lungime şi “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi, la început, nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem să simţim că această tristeţe este, într-adevăr, “luminoasă”, că o transformare tainică este gata să se petreacă în noi. Este ca şi cum am ajunge într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele şi chiar nopţile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se părea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de nelinişte care a devenit, practic, a doua natură, dispare undeva iar noi ne simţim liberi, uşori, fericiţi. Nu este vorba despre acea fericire superficială care vine şi pleacă de douăzeci de ori într-o zi şi este atât de fragilă şi trecătoare; este o fericire care vine din aceea că sufletul a atins o “altă lume”, a luminii, păcii şi încrederii. Realizăm că este imposibil să trecem din starea normală a vieţii noastre plăsmuită în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne “linişti” mai întâi. Din această cauză, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe nişte obligaţii, cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cu ltului care ne poartă în altă lume. Odată ce devenim “uşori şi liniştiţi lăuntric” monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. Ceea ce la început apare ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace, ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este descoperit ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. “Strălucire tristă”: tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste săptămână, slujbele de sâmbătă şi duminică rămânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea să înţeleagă sensul autentic al Postului Mare trebuie să facă efortul de a participa şi la slujbele din timpul săptămânii. (extras din Pr Alexandru Schmemann, Postul cel Mare)

Mitropolitul Serafim de Pireu: „Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei"

Mitropolitul Serafim de Pireu:

„Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei"
Profundă amărăciune a exprimat astăzi Mitropolitul Serafim de Pireu, în ceea ce priveşte hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care a disponibilizat pe Episcopul Artemie de Raşca şi Prizren.
Cu profundă amărăciune, întristare şi durere am aflat despre hotărârea din ziua de 13 a lunii în curs a.c. a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care s-a întrunit sub preşedinţia nou-alesului patriarh, Preafericitul Irineu al Serbiei, despre disponibilizarea şi în esenţă îndepărtarea de la îndatoririle lui canonice a Preasfinţitului Episcop Artemie de Raşca şi Prizren, bărbat împodobit cu virtuţi apostolice, luptător pentru Credinţă şi mărturisitor al Ei.


Simţim o profundă repulsie pentru această inadmisibilă hotărâre a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, dar nu ne uimeşte, pentru că - după cum se vede - aceiaşi oameni - care l-au condus pe fericitul întru adormire patriarh al sârbilor Pavle la rugăciunea-în-comun cu romano-catolicii din Croaţia, care liturghisesc în mod ilegal şi eretic, care l-au „sanctificat" pe cardinalul Aloijio Stepinats, criminalul băutor de sânge şi falsul sfânt al para-sinagogii („adunăturii") romano-catolice, pe autorul moral şi fizic al sângerosului asasinat (genocid) prin schingiuiri neînchipuit de dureroase a opt sute de mii (800.000) de sfinţi, slăviţi, noi mucenici ai poporului sârb şi ai Preasfintei noastre Biserici de către hoardele ustaşilor romano-catolici - orchestrează acum anihilarea canonică şi fizică a unui sfânt, neprihănit, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de popoare, care este culmea duhovnicească a poporului sârb, luptând pentru drepturile credinţei şi ale patriei lui, prin acuze voalate, care în lumina adevărului nu pot sta în picioare.

Invocăm de-Dumnezeu-primitele rugăciuni către Domnul -Întemeietorul Bisericii, ale Sfântului contemporan al poporului sârb şi profundului teolog ortodox - care a demonstrat prin excepţionalele sale opere kakodoxia (reaua-slăvire) eretică a papismului potrivnic lui Dumnezeu - ale fericitului întru adormire Stareţ Iustin Popovici, părintele duhovnicesc al ierarhului anti-ecumenist prigonit şi al altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, ca să înceteze îndată prigoana orchestrată împotriva lui.

(traducere: L. Mh. cf. romfea.gr)

sursa:mail

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul tâlcuită de Părintele Alexander Schmemann (1921-1983)

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu. Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său. Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească. Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească. Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la origi nea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului. Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru. Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu. Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă. Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eron ată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu. În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti. Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi. După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
(extras din Pr Alexandru Schmemann, Postul cel Mare )

Astăzi este zi aliturgică şi se continuă în această seară Canonul cel mare al Sf. Andrei Criteanul

Astăzi, 16 februarie, a doua zi din Postul Mare, este zi aliturgică în care nu se săvârşeşte sfânta liturghie. Primele două zile din Postul Mare au fost rânduite de Sfinţii Părinţi ca zile aliturgice pentru ca cei nevoitori să poată ajuna până la prima Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, care se va săvârşi miercuri. În această seară se continuă în bisericile noastre oficierea slujbei canonului Sfântului Andrei Criteanul în cadrul Pavecerniţei Mari.

A început Postul Mare

Începând de Luni, 15 februarie creştinii ortodocşi de pretutindeni îşi îndreaptă cugetele şi rugăciunile spre Bunul Dumnezeu. Perioada premergătoare Postului Mare a avut drept scop pregătirea fiecăruia dintre noi, pentru întâlnirea cu pocăinţa, pregătirea noastră a fiecăruia pentru luminarea sufletelor şi a cugetelor noastre, ca cu vrednicie şi cu destoinicie să primim Taina Sfintei Spovedanii, urmată de împărtăşirea cu Domnul nostru Iisus Hristos! Prima săptămână a Postului Mare mai este numită şi Săptămâna Mare. Se posteşte mai aspru decât în restul postului, plus la aceasta, în majoritatea bisericilor ortodoxe se cântă cel mai umilitor canon de pocăinţă, scris de Sfântul Andrei Criteanul.
Meniul Săptămânii Mari este următorul:
Luni şi marţi nu se mănâncă nimic. Miercuri, după Sfânta Liturghie se dezleagă la fiertură, o singură dată în zi. Joi se posteşte uscat. Vineri, după Sfânta Liturghie se dă dezlegare la fiertură. Sâmbătă şi duminică, avem dezlegare la untdelemn şi bem un pahar de vin!
Dumnezeu să ne ajute ca să trecem Sfântul şi Marele Post cu Pocăinţă sinceră, cu credinţă şi cu dragoste.
Deja se aude dulcea cântare a Bisericii Ortodoxe: „Suflete al meu, sărmane suflete, deşteaptă-te, sfârşitul se apropie... ".

Ajută-ne Doamne, să postim!

Postul Mare îmi este mie cel mai drag dintre posturi. Mi-e drag pentru că mă ajută să mă gândesc mai mult la Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Mi-a drag pentru că îmi aminteşte de păcatele mele şi mă smereşte astfel, şi mi-e drag pentru că îmi aminteşte de dragostea cu care Domnul a purtat neputinţele noastre. Mi-e drag acest post pentru că ne învaţă să iubim suferinţa, cea care ne apropie de Dumnezeu şi pentru că ne pregăteşte să stăm cu durere înaintea Sfintei Cruci cu Domnul răstignit pe ea. Mi-e drag acest post pentru că la sfârşitul lui murim şi înviem cu Hristos.
Şi-mi doresc mult să pot să postesc cu dragoste şi cu răbdare, să postesc nu doar cu mâncarea ci şi cu vorba, şi cu mintea, şi cu inima … Cu toată fiinţa, ajută-ne, Doamne, să postim!
Ajută-ne, Doamne Bun, să ne curăţim prin pocăinţă, ca în Vinerea Mare să îndrăznim să coborâm Trupul cel Sfânt al Fiului Tău de pe Cruce şi să-l aşezăm în inimile noastre curăţite prin mila Ta!




Ajută-ne, Doamne, să ţesem pânză scumpă din milostenie şi din dragoste, ca să avem cu ce înfăşura Preacuratul Trup al Celui Răstignit şi să adunăm mirul rugăciunilor smerite în vasul inimilor noastre, ca să avem cu ce unge rănile Scumpului nostru Mântuitor.

Şi astfel, inima noastră să fie loc al Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru!

Duminica Lãsatului sec de brînzã sau a izgonirii lui Adam din Rai

În aceastã zi, numitã în calendar si “Duminica Izgonirii lui Adam din Rai”, Biserica ne pune în fatã “cazul” lui Adam. Întâiul om zidit de Dumnezeu a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comunicarea haricã cu El, dar fiindcã n-a postit, mâncarea din pomul oprit l-a înstrãinat de desfãtarea Raiului si l-a lipsit de acea viatã binecuvântatã. Adam a atras asupra sa moartea si a dat pieririi tot neamul omenesc prin esecul si cãderea sa. Dar Biserica nu ne învatã, în aceastã zi sã ne împropriem esecul lui Adam ci pocãinta lui. Într-una din cântãrile de la slujba din aceastã zi ne învatã sã zicem asa: “Dulce la gustare mi s-a arãtat rodul cunostintei; iar sãturându-mã de mâncare, venin s-a fãcut sfârsitul lui. Vai, suflete ticãloase! Cum neînfrânarea ta te-a înstrãinat din locasul raiului” (cântarea a 9-a). Este o pocãintã care însenineazã, o deschidere spre realitãtile cele duhovnicesti, spre ceea ce a pierdut Adam. Ea nu este nici o descurajare, nici o crizã afectivã, nu înseamnã o privire în jos la imperfectiuni, ci în sus spre iubirea lui Dumnezeu, nu în urmã cu repros, ci înainte cu încredere. Înseamnã sã privesti nu ceea ce n-ai reusit sã fii, ci ceea ce poti încã deveni cu harul lui Hristos (Kallistos Ware). De aceea se pune acum la începutul marelui Post de patruzeci de zile pomenirea lui Adam pentru cã, aducându-ne aminte ce mare rãu a adus nepostirea lui Adam, sã ne strãduim sã primim postul cu multã bucurie si sã-l pãzim spre a dobândi cu ajutorul Lui ceea ce n-a reusit Adam, adicã îndumnezeirea. Însusi Domnul a postit patruzeci de zile si s-a fãcut ascultãtor “pânã la moarte, si încã moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8) în locul lui Adam, iar Moise vãzãtor de Dumnezeu s-a fãcut, cu postul curãtindu-si ochii sufletului.” Pentru aceasta cei ce dorim sã fim locuitorii raiului, sã ne lepãdãm de hrana cea nefolositoare, si dorind sã vedem pe Dumnezeu, sã postim ca Moise 40 de zile. Cu rugãciuni si cu cereri stãruind din toatã inima sã potolim patimile cele sufletesti, sã gonim zburdãrile cele trupesti” (Laude, stihira a 3-a).

Izgonirea lui Adam din Rai – cuvânt al Pãrintelui Petroniu Tãnase Schitul Prodromu (Muntele Athos)

Suntem în pragul sfântului si marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovnicestii ofensive, ne pune la începutul vietii noastre pãcãtoase pe pãmânt. Suntem izgoniti din Raiul desfãtãrii din pricina neascultãrii, a mândriei si a neînfrânãrii. Viata cu sudoare, cu chinuri, cu necazuri si lacrimi, cu moartea, plata pãcatului. Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastrã, se oglindeste în cântãrile pline de umilintã ale Duminicii: “Sezut-a Adam în preajma Raiului, si de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înselãciunii celui viclean, si am fost furat de ea si de mãrire m-am depãrtat. Vai mie, celui dezbrãcat de nevinovãtie si lãsat în sãrãcie. Ci, o raiule, de acum nu mã voi mai desfãta întru dulceata ta…” De aceea, nevointele, întristarea si plângerea postului sunt si o întristare si tânguire pentru Raiul pierdut si pe care, cu multe suferinte, se cade sã-l redobândim. Evanghelia duminicii, de la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarãsi, de cele douã mari fapte: smerenia si dragostea, care sunt temeiul a toatã fapta bunã. Postul împreunã cu rugãciunea si toate nevointele legate de dânsul poate fi zãdãrnicit de vrãjmasul dacã nu suntem cu luare aminte. De aceea ne învatã Mântuitorul: “Când postiti, nu fiti tristi, ca fãtarnicii; cã ei îsi smolesc fetele, ca sã se arate oamenilor cã postesc… tu însã, când postesti, unge capul tãu si fata ta o spalã, ca sã nu te arãti oamenilor cã postesti”. (Matei 6, 16-18). Sã nu uitãm lectia din pilda vamesului si fariseului când postim. Sã lucrãm cu dragoste nevointele postului, dar sã le acoperim si sã le pãzim cu sfintenie. Vestejirea fireascã a trupului sã o împodobim cu veselia inimii si a fetei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului si spãlarea fetei nu trebuie luate în literã, ci cu un înteles duhovnicesc. Sfântul Maxim Mãrturisitorul ne aratã cã fata este icoana întregii noastre vieti, iar capul este simbolul mintii. Deci, a spãla fata înseamnã a ne curãti viata de toatã întinarea pãcatului, iar a unge capul înseamnã a face mintea sã strãluceascã de cunostinta dumnezeiascã (Filocalia, vol. II, p.232). Grijile lumesti, de obicei, rãpesc omului toatã vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai rãmâne nici un rãgaz. Dar grijile trebuiesc proportionate cu însemnãtatea lucrului respectiv. De aceea ne îndeamnã iarãsi Mântuitorul: “Nu vã adunati comori pe pãmânt, unde molia si rugina le stricã si unde furii le sapã si le furã. Ci adunati-vã comori în cer… cãci unde este comoara voastrã, acolo va fi si inima voastrã”. (Matei 6, 19-21) Averile pãmântesti fatã de comoara mai scumpã decât toatã lumea a sufletului, nu meritã atentia care li se dã. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijii de suflet se cuvine întâietatea; deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zãdãrnicitã cu grijile de multe a celor pãmântesti. În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atentia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, si anume asupra iertãrii aproapelui, care este o mare faptã bunã si bine plãcutã lui Dumnezeu. Asa de mult tine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fãrã de ea nici El nu ne iartã pãcatele noastre: “De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si vouã Tatãl Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatãl vostru nu vã va ierta gresalele voastre”. (Matei 6, 14-15) Desi tot pãcatul este împotriva lui Dumnezeu si numai de la El putem dobândi iertarea, totusi, de pãcatul fatã de aproapele Dumnezeu nu ne iartã fãrã aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supãrat cu ceva, el rãspunde: “Dumnezeu sã te ierte!”, adicã: eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sã te ierte. Si numai asa ne iartã. Fiindcã pentru înnoirea noastrã sufleteascã în primul rând avem nevoie de iertarea pãcatelor de la Dumnezeu si ostenelile postului urmãresc si acest lucru. Iar noi în rugãciunea domneascã de fiecare zi, ne angajãm fatã de Dumnezeu sã facem acest lucru: “Iartã-ne Doamne, gresalele noastre, cã si noi iertãm gresitilor nostri”. Fãrã de aceastã iertare, nu ne iartã nici Dumnezeu pe noi. Nu numai cã nu ne iartã, dar nici faptele cele bune nu ni le primeste. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos: “De-ti vei aduce darul tãu la Altar si acolo-ti vei aduce aminte cã fratele tãu are ceva asupra ta, lasã acolo darul si mergi mai întâi de te împacã cu fratele tãu si apoi venind, adu darul tãu”. (Matei 5, 23-24)

Vecernia iertării – prima slujbă a Postului Mare

Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertării. Slujba începe solemn, preotul fiind îmbrăcat în vesminte luminoase. Stihirile care urmează după “Doamne, strigat-am…” anunţă venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Paştelui. Urmează apoi vohodul cu cântarea “Lumină lină”. Preotul slujitor înaintează către “locul cel mai înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile si începutul alteia. Repetăm de cinci ori Prochimenul si iată că Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul îmbracă vesminte de culoare închisă. Luminile se sting si se intră în atmosfera Postului Mare, acea “tristeţe strălucitoare” caracteristică. Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii. La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerându-si iertare unii altora. Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, deşi sunt trebuitoare pentru mântuire, totuşi Dumnezeu le primeşte nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o faptă bună, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi însă primit trebuie să îndeplinească condiţia evanghelică a darului, să fim împăcaţi cu aproapele nostru. De aici vine aşa de frumoasa rânduială a iertării obşteşti când ne spunem unii altora: “Iartă-mă frate!”, “Dumnezeu să te ierte!”. Acum ne iertăm cu cei din casă, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricină. Ştergem astfel toată răutatea cea de la inimă si putem aduce în pace si cu bună nădejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului. Aşadar ritualul iertării care se săvârşeşte la sfârşitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregăteşte efectiv pentru a intra în Post împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de unitate. Această iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decât prima încercare de a sparge fortăreaţa păcatului si reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. Această vecernie a iertării se săvârşeşte în bisericile noastre si este de datoria noastră de a participa la această slujbă pentru a primi iertare unii de la alţii spre a intra împăcaţi în Post. Chiar si cei care de obicei nu participă la slujbele de seară, se cuvine să fie prezenţi la slujba de început a Postului Mare, deoarece, precum spunea părintele Schmemann: “nimic nu destăinuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare în Biserica Ortodoxă: nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă de către om.” Vom rătăci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

Pregătirea cu vrednicie pentru Împărtăşanie

Sfinţii Părinţi afirmă în unanimitate că nimeni nu este vrednic de împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului. Şi într-adevăr cine este acela fără de păcat care se poate atinge lipsit de orice întinare de Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos? Nimeni!
Şi atunci ce înseamnă pregătirea cu vrednicie? Hristos nu poate fi întâmpinat oricum! Cred că unul dintre cele mai frumoase exemple de pregătire a întâlnirii cu Hristos este cea a lui Zaheu. Zaheu s-a dus să-L întâlnească pe Hristos, s-a urcat cât mai sus posibil pentru el ca să-L vadă pe Iisus şi L-a primit acasă la el cu mare bucurie şi cu hotărârea de a părăsi păcatul şi de a răsplăti cu bine tuturor celor pe care i-a nedreptăţit, adică cu hotărârea de pocăinţă.
Aşa se cuvine să ne pregătim şi noi pentru Împărtăşanie, care este întâlnirea mistică, tainică, negrăită cu Hristos. Să ne ridicăm cât putem de mult ca să-L vedem pe Hristos. Acest lucru presupune ridicarea deasupra dorinţelor noastre păcătoase, ridicarea deasupra patimilor care ne fac mici de statură duhovnicească. Apoi, să ne urcăm în copacul credinţei cu smerenia ascultării şi cu inima curăţită de gândurile răutăţii, ale mândriei, ale clevetirii şi atunci înălţaţi tocmai prin abţinerea de la aceste păcate, vom reuşi să-L întrezărim pe Hristos.
De această pregătire depinde şi roadele Împărtăşirii. Căci ce roadă să aducă această binecuvântată sământă a Trupului şi Sângelui lui Hristos dacă ea cade pe un pământ neroditor din pricina voinţei păcătoase şi a lipsei de pocăinţă? Nu sămânţa e problema, ci pământul neroditor, uscat de patimi, de păcate, de mândrie, de răutate, de cleveteală şi judecarea aproapelui.
Pregătirea cu vrednicie pentru Împărtăşanie are mai mulţi paşi:
1. judecarea sinelui cu asprime şi identificarea bolilor sufleteşti care dau naştere păcatelor
2. părerea de rău şi rugăciune de pocăinţă
3. hotărârea de a înceta săvârşirea păcatului şi de a ne curăţi pentru a ne înălţa spre Dumnezeu
4. mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic
5. împlinirea canonului înţeles nu ca pedeaspă pentru păcate, ci ca medicament de revigorare sufletească
6. ascultare de duhovnic şi întărirea sufletească prin rugăciune, citiri duhovniceşti

Vrem să ne apropiem de Dumnezeu şi să simţim în adevăr puterea harului Său? Atunci să scăpăm de păcatele care ne ţin pe loc. Păcatele constituie o forţă care ne împiedică să evoluăm duhovniceşte. Lupta împotriva păcatului reprezintă de fapt lupta împotriva bolii care ne slăbeşte orice putere de a ne apropia de Dumnezeu. Păcatul este piedica cea mai mare care ne depărtează de cunoaşterea înaltă a lui Dumnezeu şi forţa care ne trage în jos în încercarea noastră de a urca spre înălţimi duhovniceşti.
Moise când a ajuns în locul cel sfânt, Dumnezeu i-a poruncit să se descalţe. Nu putea păşi oricum pe acest loc. Nici noi nu putem să păşim oricum pe tărâmul cunoaşterii lui Dumnezeu, al harului. Vrem să simţim bucuria harului sfânt? Atunci să intrăm hotărât în lupta pentru despătimire, O dată începută această luptă, susţinută prin toate Tainele Bisericii, dar mai ales prin Spovedanie şi Împărtăşanie, viaţa noastră va intra într-un proces de transfigurare care ne va asigura trecerea de la o credinţă moartă, rece, la o trăire vie a credinţei, la o percepere reală a harului lui Dumnezeu în noi. Atunci vom vorbi din experienţă şi nu doar din cele auzite. Atunci toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se va desfăşura desluşit înaintea ochilor inimii şi minţii noastre şi vom înţelege experienţa de veacuri a Bisericii.
De ce nu ajung mulţi să cunoască pe Dumnezeu şi să simtă puterea Duhului Sfânt? Răspunsul este unul singur: pentru că nu există lepădarea de sine, adică lepădarea de tot răul care trăieşte în noi ca un parazit ce ne lipseşte de virtutea lucrării poruncilor dumnezeieşti. Să se lepede omul de sine înseamnă să se lepede de toată dorinţa păcătoasă, de toată voia cea alimentată cu iluziile pământeşti şi să-L urmeze pe Hristos. Urmarea lui Hristos presupune ascultarea de prouncile Sale. Această ascultare are ca rezultat cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea în Duhul Sfânt, Care ne povăţuieşte spre tot adevărul.
Să ne hotărâm să lăsăm păcatul pentru a afla adevărul care se descoperă atunci când omul nu mai ascultă de păcat, ci de Dumnezeu. Să ne mărturisim curat, făcând înaintea duhovnicului propria judecată, scăpând astfel de judecata cea nemilostivă a lui Dumnezeu. Să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, având dezlegarea primită de la duhovnic, cu conştiinţa nevredniciei noastre şi cu mulţumirea că Dumnezeu ne-a dăruit încă o dată şansa primirii Trupului şi Sângelui iubitului Său Fiu.

Ieşirea din tufiş

“Adame, unde eşti?” ( Facere 3, 9)
Aceasta este strigarea lui Dumnezeu. Unde eşti omule? Unde te-ai ascuns? Ţi-e ruşine că eşti gol? De ce fugi de adevăr? Oare prin fugă te vei acoperi? Oare păcatele tale se vor şterge prin fuga de Cel Care singur poate da iertarea?
Omul aude glasul lui Dumnezeu şi se teme că e gol de faptele bune, e gol de virtuţi şi de aceea se acoperă cu păcate. Şi, deşi ştie că a păcatuit şi păcătuieşte, nu îşi recunoaşte vinovăţia, ci aruncă vina pe celălalt. Nu EU, ci el/ea! Nu din cauza mea, ci a lui/a ei! Iată, gesturile primordiale s-au încrestat adânc în natura căzută a omului.

Nu mai recunoaştem că suntem păcătoşi, deşi Dumnezeu ne cheamă permanent la mărturisire. Nu mai înţelegem rostul pocăinţei care este de fapt venirea la adevăr pentru că ne este frică şi ruşine. Ne temem să ne pierdem imaginea bună şi nu ne mai pasă de chemarea lui Dumnezeu.
De aceea, din lipsa de străpungere a inimii, din ura faţă de adevăr, din tupeul de a-L minţi până şi pe Dumnezeu, atragem asupra noastră consecinţa morţii. Murim pentru că minţim şi pentru că trăim în minciună. Nu vrem adevărul care ne face liberi, ci vrem minciuna care ne „îndulceşte” şi ne nefericeşte, ne ucide. Nu cerem iertare lui Dumnezeu, ci cerem osândă tocmai prin ignoranţa faţă de adevăr! Nu căutăm şi de aceea nu găsim! Şi dacă începem să căutăm, tot în minciună ne aflăm de multe ori, pentru că sufletul nostru nu are de dorinţa de a cunoaşte pe Dumnezeu în adevăr, ci dorinţa de a ne demonstra nouă înşine că am avut „dreptate”. Ne dăm nouă înşine dreptate.

Murim pentru că preferăm să ne ascundem în tufiş precum odinioară protopărinţii noştri. Ne e teamă să ieşim, ne ruşinăm de cel ce ne-a făcut şi cunoaşte toate intimităţile noastre. Ne ruşinăm acolo unde nu trebuie să fie ruşine, ci pocăinţă, părere de rău, strigare după ajutor şi iertare. Ieşirea din tufiş înseamnă mărturisirea curată, fără a învinovăţi pe altul! Ieşirea din tufiş înseamnă să conştientizez mizeria în care mă aflu şi să ridic ochii către Cel Care mă caută şi mă strigă: Omule, unde eşti?


Aici sunt Doamne! Caută-mă, găseşte-mă precum pe oaia cea pierdută şi scapă-mă de nefericirea morţii în care zac!