Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 31 ianuarie 2010

Neiertarea Fiului Risipitor


Cred că am fi foarte intrigați să citim în Sfânta Carte că fiul risipitor, curvar, zdrențăros și pocăit întors la Tatăl cu speranță în suflet nu primește iertarea la care visase pe tot drumul de întoarcere.

Oare de ce am fi intrigați? De împietrirea inimii Tatălui?!?! Eu cred că am fi intrigați de foarte multe lucruri. De ce ? Pentru că știm că Tatăl trebuie să fie milos, să șteargă cu seninătate toată povestea urâtă a vieții noastre. Pentru că știm că Tatăl întotdeauna primește pe cel ce se căiește cu adevărat de fapta sa, că El întotdeauna, chiar până în ultimul ceas al vieții așteaptă cu inima la gură revenirea noastră. Citind pilda evanghelică despre întoarcerea fiului risipitor ne înduioșăm de bunătatea negrăită a Tatălui, de noblețea cu care-l primește, de dragostea aceea sublimă cu care îl îmbrățișează fără resentimente.

Acum însă întreb și eu pe Om!!! De ce oare nu putem ierta și noi ca Tatăl(cât timp pretindem aceasta pentru noi înșine când greșim)? Cât de aspri suntem cu cei din jurul nostru? Cât de mult ne-am dori ca cei pe care-i supărăm în viața noastră să ne ierte repede precum Tatăl din pilda amintită!
O, Omule de ce păstrezi în tine atâtea resentimente? O, Omule, de ce nu faci celuilalt ceea ce ți-ar place să ți se facă,(mai ales când pocăința este sinceră)?

În ultima perioadă am auzit de foarte multe divorțuri! O, Doamne! Iartă-mă! O, Doamne! Miluiește-mă!

Oare cum ar fi fost, ca Tatăl să-i spună fiului risipitor:

-„Fiule, tu te-ai întors dar Eu nu mai am încredere în tine! Ți-am dat bani, avere și tot ce-ai vrut! Acum trebuie să mă convingi de loialitatea ta. Acum nu te mai pot numi fiul meu. Te voi băga printre argați, dacă te vei comporta corespunzător. De ce mi-ai înșelat așteptările? Câte speranțe mi-am pus în tine! Eu te iubeam și tu mi-ai înșelat așteptările! Dacă acum ai venit ca un fur? Dacă ai venit să-ți recâștigi poziția și faima și banii și apoi să mă înșeli din nou, să mă rănești din nou? Vezi că n-a fost bine ce ai făcut! Acum nu-ți pot da un răspuns pe loc, trebuie să-mi dovedești că te-ai îndreptat!”
Dacă ne-am pune fiecare dintre noi în postura Fiului Risipitor (în care și suntem) cum ne-am judeca pe noi înșine? Cât de aspri am fi ? Dar dacă ne-am pune în postura Tatălui (a celui fără de pată)! Cum i-am judeca pe ceilalți întorși cu capul plecat? Am fi noi Omule în stare să iertăm sublim, fără să cerem atâtea garanții? Am putea noi Omule să iertăm și să lăsăm pe toate în seama Domnului?

Cred cu sinceritate că divorțul este rezultatul unei vieți fără de rânduială, a unei vieți în care Dumnezeu nu este prin preajmă, a unei vieți împrăștiate,. Ascultând pe unul din ei tinzi să-i dai dreptate pentru că-și susține parcă o teză de doctorat în care argumentele sunt cu date bibliografice! Daca-l asculți pe celălalt – asemenea. Oare unde-i adevărul? Adevărul este la mijloc! Amândoi sunt vinovați în aceeași măsură, numai că ei văd aceasta invers și-și înclină balanța în dreptul lor. Dar oamenii nu mai merg la duhovnici și nu-și mai cercetează sufletul să vadă în adâncurile vieții lor unde sunt marile încurcături, unde sunt mândriile, unde sunt judecățile făcute altora, unde sunt răutățile, unde sunt păcatele. Toate acestea sunt bumeranguri carora le-a sosit timpul să se întoarcă.

Ce vei face tu Omule care nu vrei să ierți? Ce vei face tu Omule care vrei astazi să fugi? Unde fugi? Către o altă viață? Dacă o vei petrece la fel fără să te schimbi, oare nu vei ajunge tot acolo? Cu copii ce veți face? Îi veți tăia și împărți? Ce exemplu au ei în viața lor? Ce vor face ei când vor fi adulți? Sunt atâtea întrebări care să ți le pui o, Omule!!!

Dacă s-ar abate asupra noastră mâine un cutremur devastator, sau o inundație imensă și-am rămâne fără tot ce-am agonisit materialicește! Dar dacă mâine ar începe un război mondial! Dar dacă mâine am afla că avem cancer sau o altă boală neiertătoare! Cum am vedea viața de aici înainte, o, Omule! Ne-am petrece viața asemenea ca până acum? I-am trata pe semenii noștri la fel? Câti dintre cei ce ne înconjoară ne-ar fi fideli? Sunt multe întrebări de pus Omului – neamului omenesc!

E timpul să cugetăm profund la acțiunile noastre în contextul tuturor acestor posibilități care se pot abate peste viața noastră înainte de a face unele fapte necugetate!

Indiferent de ce vom face, Tatăl ne va aștepta cu sufletul la gură să ne întoarcem, nu ne va pune atâtea întrebări și condiții la întoarcere, ne ne va pune la probe. Ne va aștepta, pur și simplu și se va bucura de sinceritatea nostră (chiar și numai de moment)!

Așa să așteptăm și noi pe cel de lângă noi, cum ne așteaptă pe noi Tatăl nostru, Ziditorul nostru!

Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Doamne, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi zidirea Ta cea căzută pentru numele Tău cel Sfânt!

sursa :ortodoxiatinerilor

Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor


ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:
Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor
I Corinteni 6: 12 -20

Între multele teme pe care le dezbate Apostolul neamurilor (în epistolele) către corinteni se află şi tema foarte serioasă a trupului omenesc. Şi aceasta, pentru că existau unii care, evident marcaţi de viaţa lor de mai înainte, credeau că erau „liberi” să trăiască cum vor, cu consecinţa ca trupul să şi-l transforme în obiect al cochetăriei şi al exploatării păcatului.
Însă să vedem textul apostolic în traducere şi apoi să ne concentrăm atenţia asupra unui punct foarte serios, pentru că după cum se pare şi în acest caz istoria se repetă:
„12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
13. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
14. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.
15. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!
16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup".
17. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.
18. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.
19. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?
20. Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”
Aşadar, aceste adevăruri le propovăduieşte dumnezeiescul Pavel dinamic şi incontestabil. Însă, fraţii mei, zici că nu au trecut atâtea veacuri cu modele de vieţuire creştină, zici că nu au fost martirizaţi oameni pentru a rămâne neprihăniţi şi curaţi, zici că mesajul autentic al Sfintei Evanghelii s-a pierdut cu desăvârşire pentru unii, fără doar şi poate falşi creştini. Şi iată, din nou, îşi fac apariţia, în spaţiul mai larg al Bisericii, oameni, chiar şi clerici (?), care propovăduiesc exact cele pe care le condamnă atât de clar Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel.
Nu înţelegem tema atât de importantă a postului, care pentru credincioşii creştini (când nu este vorba de boală) este obligatorie. Nu ne vom opri asupra faptului că însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a legiuit postul, nici asupra faptului că Sfinţii Părinţi menţinând tradiţia apostolică, au consfinţit cu acrivie această convingere în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Ne vom opri asupra a altceva. Vom vădi şi condamna în baza cuvântului celui viu al lui Dumnezeu teoriile „neonicolaite”; teoriile, chiar şi ale unor „profesori de teologie”, care susţin – sărmanii - că aşa-numitele păcate trupeşti constituie o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu.
Da, incredibil, şi totuşi adevărat, oameni care vor să se numească creştini şi, desigur, le place să susţină că doar ei exprimă în forma ei corectă Ortodoxia, au ajuns într-un punct atât de inimaginabil şi demonic, încât susţin că prin jegoşenia morală a păcatelor trupeşti pot ajunge la cel mai înalt grad al unirii cu Dumnezeu. (Doamne miluieşte!) Iubiţilor, o astfel de teorie este realmente un fenomen de denaturare în sensul strict al cuvântului.
Desigur, faptul că aceste teorii sunt inadmisibile, demonice şi, prin urmare, respingătoare şi condamnate de către însuşi cuvântul lui Dumnezeu şi de către toţi cei care se străduiesc prin pocăinţă şi prin viaţă de nevoinţă şi cu participare la Sfintele Taine, să împlinească ortopraxia, nu este neapărat nevoie să dezvoltăm. În punctul acesta, să accentuăm doar acestor domni că, dacă erau valabile aceste demonice credinţe ale lor, atunci fiul risipitor şi-ar fi îndeplinit deja scopul prin păcat şi prin „roşcove”. Să adăugăm şi faptul că, în acest caz, teologii Bisericii noastre nu ar mai fi fost iubitori de feciorie şi ucenici iubiţi, ca şi toate sfintele, feciorelnicele şi neprihănitele chipuri, ci nişte neruşinaţi şi stricaţi Don Juani şi Cassanove...
Pentru toţi cei care studiază nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu, tema este atât de simplă şi clară, încât s-ar mira cineva de o asemenea nerozie şi neruşinare, ce chinuie aceste sărmane victime ale desfătărilor simţurilor. Cu toate acestea, Epistola Apostolului Iuda, primele capitole ale cărţii Apocalipsei împreună cu lectura apostolică de astăzi, dar şi, în general, întregul cuvânt al lui Dumnezeu îl face pe orice credincios să se cutremure în faţa groaznicei decăderi a acestor „creştini” rătăciţi care au ajuns „valuri sălbatice ale mării, spumegându-şi ruşinea în ei înşişi…” (Iuda 13).
Oricine, n-ar putea decât să se întristeze pentru gradul de apostazie şi să se îndurereze cu inima pentru prăpastia înăuntrul căreia se poate prăbuşi şi strivi omul, când pierde din conştiinţa sa salvatoarea frică de Dumnezeu.
Fraţii mei, această creaţie de Dumnezeu plăsmuită, adică trupul nostru, este templu al Preasfântului Duh. Este nevoie ca acest adevăr să-l înţelegem bine şi să-l clarificăm în inima noastră. Trupul nu ne aparţine în înţelesul că putem trăi samavolnic şi să păcătuim. Este un templu răscumpărat cu nepreţuitul Sânge al Dumnezeului-Om, Domnul nostru Iisus Hristos; templu care a fost sfinţit în momentul Sfântului Botez. Iar ceea ce este cutremurător şi minunat totodată, este faptul că el devine (trebuie să devină) nu doar templu, ci şi un sfânt potir însufleţit de fiecare dată, când cu permisiunea duhovnicului nostru şi cu zdrobire, ne apropiem ca să devenim părtaşi la Trupul şi la Sângele lui Hristos.
Şi dacă chiar foarte puţin ar studia cineva cum privesc şi cum interpretează tema trupului omenesc Sfinţii noştri Părinţi, va simţi teamă înaintea acestei taine înfricoşătoare.
Aşadar, este nevoie, pe de-o parte, ca fraţii noştri neîntăriţi încă în credinţă să-şi astupe urechile în faţa învăţăturilor rătăcite, eretice şi condamnabile ale neo-ortodocşilor şi ecumeniştilor, iar, pe de altă parte, păstorii Bisericii noastre, dacă vor să se numească păstori adevăraţi şi buni şi nu „năimiţi”, să lovească cu toate puterile lor această ciumă spirituală a neo-nicolaitismului, care a luat din păcate proporţii uriaşe.
Să fie lovit acest demon (mai bine zis legheon al demonilor, deoarece despre o astfel de stare este vorba), nu în mare şi nedefinit, vag, ci concret şi determinat şi, desigur, persoanele domnilor ce le susţin, fie că aceştia sunt clerici sau laici. Doar atunci păstorii vor fi cu adevărat iubitori de Dumnezeu şi nu plăcând oamenilor şi lumeşti. Doar atunci marii duhovnici vor fi faruri strălucitoare care vor lumina, vor salva şi vor călăuzi pe calea cea dreaptă şi nu vor ajunge să fie recifuri pricinuitoare de dezastru pentru toţi cei care vor avea nefericirea să dea peste ei, cu consecinţa de a sfârşi ei înşişi blestemaţi şi aducători de blestem peste cei numiţi „fii ai gheenei îndoit…” (Matei 23, 15).
Iubiţii mei, atenţie la templul care găzduieşte sufletul nostru, cât trăim în această viaţă vremelnică.
Ni se dă încă o dată prilejul, ca în perioada binecuvântatului Triod, să ne stăpânim trupul prin asceza sfântului post, a privegherii şi a contactului cu cerul, adică prin rugăciune.
Să ne păzim mintea şi trupul curate, pentru că acest lucru este porunca lui Dumnezeu, pentru că altfel, vai!: „Înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10:31). Amin.


(tradus din greacă de ierom. Fotie via e-mail)

Braţele părinteşti....


Această frumoasă cântare inspirată de pilda Fiului Risipitor se cântă la slujba tunderii în monahism.

Cei care părăsesc lumea şi îşi dăruiesc viaţa Domnului sunt primiţi în “braţele părinteşti” şi purtaţi pe aripile îngereşti.

Către o nouă Ferrara - Florentţa


PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS:

CĂTRE O NOUĂ FERRARA - FLORENŢA

- Omilie de mare importanţă a părintelui Theodoros Zisis
în cadrul Uniunii Ortodoxe Panelenice -
O omilie de mare importanţă, caracterizată de curaj şi cu duh mărturisitor a ţinut luni, 25 ianuarie 2010, în sala plină de credincioşi a Uniunii Ortodoxe Panelenice (Kaningos 10, Atena, Grecia), protoprezbiterul, profesorul emerit al Universităţii Aristotelice din Tesalonic şi unul din protagoniştii luptei împotriva ecumenismului şi a papismului, părintele Theodoros Zisis. Tema omiliei a fost: „Către o nouă Ferrara - Florenţa. Este ignorat sau răstălmăcit Sfântul Marcu Evghenicul?". Pe vorbitor l-a precedat vicepreşedintele Uniunii Ortodoxe Panelenice, domnul Ioannis Karatzenis.

Părintele Theodoros a făcut o retrospecţie a luptei antiecumeniste referindu-se la împotrivirea mărturisitoare a credincioşilor faţă de întâlnirea interreligioasă din Cipru, având ca promotori „Sfântul Munte" al Ciprului, adică Sfânta Mănăstire Stavrovounios, circularea textului „Mărturisirea de Credinţă" şi primirea lui de către mii de credincioşi. Expunând tema omiliei, s-a întemeiat în dezvoltarea ei pe Amintirile lui Silvestru Siropoulos referitoare la cele petrecute la Sinodul de la Ferrara - Florenţa, semnalând mai ales că: „Dacă le-am fi studiat, am fi avut faţă de deschiderile filocatolice de astăzi aceeaşi poziţie pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul". A evidenţiat că motoarele sinodului de mai sus au fost politice şi de supremaţie, şi nu religioase, amintind că între anii 1437 - 1439 a avut loc la Basel, în Elveţia, un sinod al cardinalilor care revendica din partea papei reforme, aducându-l într-o situaţie dificilă. De aceea, căuta - precum a semnalat vorbitorul - ultimul sprijin la ortodocşi şi, atunci, a fost momentul în care s-a făcut o mare greşeală diplomatică - o greşeală de credinţă - din partea ortodocşilor. L-au sprijinit pe papă şi nu sinodul cardinalilor, care îl mustra, îl controla şi revendica reforme.

De-a lungul cuvântului său, părintele Theodoros a făcut un paralelism cu condiţiile actuale, în care şi astăzi Grecia este într-o stare jalnică. Hrisostomos al Ciprului aleargă la papa sperând ajutor pentru chestiunea naţională, denigrarea Greciei cu privire la problemele ei economice este universală, iar turcii ameninţă patria ca şi înainte de căderea Constantinopolului.

Chiar şi Ioan al VIII - lea Paleologul - revenind la temă - a semnalat părintele Theodoros, aştepta ca în cadrul sinodului papistaşii să fi denunţat propriile rătăciri, chiar dacă tatăl său, Emanuil Paleologul, i-a lăsat ca testament să dezbată unirea - din motive diplomatice - dar niciodată să nu o facă. Chiar şi patriarhul Constantinopolului de atunci, Iosif, gândea că mergând la sinod, fie vor mărturisi credinţa lor, sau, dacă vor fi constrânşi, ar primi şi martiriul pentru ea. Cu toate acestea, nu doar că asta nu s-a întâmplat, dar episcopii ortodocşi - în afara Sfântului Marcu Evghenicul - au semnat dogmele latine (catolice) şi unii s-au greco-catolicizat.

Părintele Theodoros a semnalat cu acest prilej că ortodocşii în cadrul Întrunirii Mixte de Dialog cu catolicii au reuşit condamnarea uniaţiei la Freising din Monaco (1990), şi deşi aceasta a fost semnată şi de către catolici, mai apoi textul a dispărut şi până astăzi nu se mai face nicio trimitere la el. Desigur că, în 1993, în urma intervenţiilor, ortodocşii „de neînduplecat" au fost îndepărtaţi din Comisia de Dialog - primul fiind părintele Theodoros Zisis - la Balamant, în Liban, reprezentanţii ortodocşilor au semnat disculparea uniaţiei.

Apoi, părintele Theodoros a semnalat că papa a scos din titlul său de „patriarh al Apusului", determinarea: „al Apusului", susţinând clar pe de-o parte, dar ignorând istoria şi în mod nedemonstrabil pe de alta, că are primat universal. S-a întrebat apoi cum reprezentanţa Bisericii Greciei, adică Hrisostomos de Messinia şi episcopul Athanasios de Ahaia suportă să mai dialogheze cu catolicii, când papa în comunicatul său îi numeşte pe ortodocşi „Biserică deficitară, cu lipsuri", deoarece nu acceptă primatul său. În continuare, vorbitorul s-a referit la cele petrecute la Sinodul de la Ferrara - Florenţa, adică la trădarea - apostazia lui Visarion al Niceei şi a lui Isidor al Kievului, - sigur, primul „a fost răsplătit" cu titlul de cardinal - şi a semnalat că şi astăzi dialogul a fost preluat de ecumenişti de profesie, clerici şi teologi, fără ca Sinodul Ierarhiei să fie informat asupra evoluţiei lui. A semnalat şi faptul că în cadrul Sinodului recent al Ierarhiei s-a descoperit că şi mitropolitul de Peristerios a fost înlocuit în Dialogul Teologic - în urma unor presiuni - drept „incomod" şi „greu de manipulat".

De-a lungul cuvântului său, părintele Theodoros a citit fragmente din Memoriile lui Silvestru Siropoulos, care descopereau curajul şi cugetul mărturisitor al Atlas-ului Ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenicul, Episcopul Efesului. El a luat asupra sa greutatea Mărturisirii la sinodul cu pricina şi el l-a obligat chiar şi pe papă să i se plece, spunând: „Marcu nu a semnat; prin urmare nu am făcut nimic".

Sumbră este şi situaţia de astăzi şi multe mesaje sunt de rău augur - a semnalat vorbitorul, spunând că atunci, poporul ţinea Ortodoxia şi nu a acceptat în niciun chip pe arhiereii semnatari ai falsei uniri, dar astăzi poporul nu stă - în totalitatea lui - alături de păstorii luptători. Un fapt de rău augur este şi „cucerirea" Facultăţilor de Teologie de către ecumenişti, care prin orice mijloc împiedică şi evoluţia tinerilor cu morală ortodoxă şi cu duh mărturisitor în gradele superioare universitare. Desigur, şi-a exprimat regretul că teologii Institutului Pedagogic, care propun transformarea orei de religie într-o materie de Istorie a religiilor, sunt în paralel şi colaboratorii Arhiepiscopului Ieronim.

Chiar şi Sfântul Munte este divizat la nivelul egumenilor, a semnalat vorbitorul. Din 20 de Mănăstiri ale Sfântului Munte doar cinci au semnat „Mărturisirea de Credinţă".

Părintele Theodoros a făcut referire şi la semnarea „Mărturisirii de Credinţă" de către mulţi părinţi aghiotafiţi (din Obştea Sfântului Mormânt). I-a informat pe credincioşi că la întâlnirea întregii obşti aghiotafite, pe care a convocat-o Patriarhul Ierusalimului, pentru a-i linişti pe părinţi, în special pe aghiosavaiţi (pe monahii din Mănăstirea Sf. Sava), domnul profesor emerit G. Galitis a folosit o selecţie de texte din cuvintele Sfântului Marcu Evghenicul. S-a referit adică la cuvântarea politicoasă a sfântului către papă, trecând cu vederea mustrările foarte virulente care i-au urmat. Părintele Theodoros - care a ascultat înregistrarea omiliei profesorului Galitis - a condamnat cu tărie acţiunea lui şi a accentuat că fapta aceasta constituie o falsificare a adevărului.

În ceea ce priveşte lupta împotriva ecumenismului şi a papismului există şi mesaje de bun augur, a semnalat vorbitorul. Profesori universitari ca părintele Gheorghios Metallinos, I. Kornarakis, Dimitrios Tselenghidis şi Sterghios Sakkos se luptă în prima linie. Mulţi arhierei, în antiteză cu ce se întâmpla sub (Arhiepiscopul) Hristodoulos, sunt împotriva ecumenismului, în prima linie fiind Mitropolitul de Pireu (Serafim). Unele comunicate ale Mitropolitului de Pireu au fost caracterizate chiar mai severe decât cele ale fostului Mitropolit de Florina, Augustin Kantiotis.

În plus, majoritatea monahilor athoniţi este alături de părinţii luptători şi aceasta o demonstrează scrisorile lor şi telefoanele lor. Este uriaşă lucrarea care se face şi pe internet. Nu îndrăzneşte vreun ecumenist - a accentuat părintele Theodoros - să facă o postare în direcţia opusă, deoarece poziţia sa ar fi imediat combătută de către mulţimea teologilor credincioşi-nevoitori.

Alt lucru încurajator este nava amiral - precum a spus vorbitorul - a luptei antieretice şi antiecumeniste: săptămânalul „Ὀρθόδοξος Τύπος". De asemenea, importanta redactare de articole de către credincioşi nevoitori precum I. Tatsi, Panaghiotis Televantos, părinţi aghiotafiţi, precum şi editarea de cărţi, precum cea a părintelui An. Gotsopoulos (a fost prezent la omilie) cu titlul „Rugăciunea în comun cu ereticii", constituie o nădejde puternică în lupta antiecumenistă. Dar şi sinaxa atipică a clericilor şi monahilor constituie o barieră puternică.

Încheind omilia, părintele Theodoros a semnalat că lucrul de cel mai bun augur şi aducător de nădejde în această luptă sunt credincioşii, care îi susţin pe părinţii nevoitori. I-a sfătuit pe fraţi să-şi continue lupta cutezători.

A.K.

(tradus din greacă de ierom. Fotie după Ορθόδοξος Τύπος, 29/1/2010)

sursa:
http://www.impantokratoros.gr/38D6BEE5.ro.aspx

vineri, 29 ianuarie 2010

Nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei


Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Văi de cei cîţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!

Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului. Şi dacă am păstrat credinţa curată de orice eres şi pecetea neştearsă şi haină neîntinată… Se cuvine ca toţi cei ce se apropie de Dumnezeu şi vor să se învrednicească vieţii celei veşnice, să păzească mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată. Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei nici în schimbul dobândirii vreunei vrednicii, nici pentru linguşirile ocârmuitorilor, nici pentru a evită frica de ei.”

Cuvine-se deci, să dispreţuim orice osteneală pentru dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus Hristos… Să fugi de purtarea familiară faţă de schismatici şi eretici! Mai mult, să te fereşti de erezia acelora care Îl despart în două pe unicul nostru Domn Iisus Hristos! Aceştia cred în chip contrar celor 318 Sfinţi Părinţi care s-au întrunit la Niceea.

Pe eretici, ca pe nişte blasfemiatori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor! (Matei 7:6). Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au arătat (I Ioan 2:18). Pe aceştia deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să mâncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor celor viclene.

Păcatul fără iertare e faptă care se îndreaptă împotrivă Duhului Sfânt şi păcatele tuturor ereticilor, pentru că au blasfemiat şi blasfemiază pe Duhul Sfânt. Acestora nu li se va ierta păcatul nici în viaţa această, nici în viaţa ce va să fie, pentru că s-au opus lui Dumnezeu Însuşi, de la Care se dă izbăvirea.

Sfântul Efrem Sirul (+379)

joi, 28 ianuarie 2010

Fotografie de o mie de cuvinte: Boboteaza la Ierusalim!


Agenţia de Ştiri bisericeşti “Romfea.gr”, publică pentru cititorii ei încă o fotografie care, realmente, vă va impresiona mult. Fotografia este realizată în timpul slujbei de Bobotează la râul Iordan, pe care a săvârşit-o zilele acestea Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea.
Comentariile vă aparţin…

Update: Alte două fotografii – La Iordan în ajun de Bobotează 2010 cu patriarhul Ierusalimului Teofil III -


sursa:http://acvila30.wordpress.com/2010/01/23/fotografie-de-o-mie-de-cuvinte-boboteaza-la-ierusalim/

Luptă se termină doar când "vom închide ochii''


M-am lăsat înşelata de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.

Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?

Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi...săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el.

Necuratul aşteaptă şi un an... şi zece... atâta timp cât îşi va îndeplini scopul.

Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate... mici... dar multe. Uşor, uşor mă răcesc. Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele.

M-am lăsat păcălita, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine.

Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti.... M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa... nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: "Viaţa mea de iad s-a apropiat".>Luptă continuu, nu te lăsa înşelat căzând în păcatele mici... cât de mici ar fi... se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc.

"Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul".

Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie.
Sa nu ne lasam după cele lumeşti... ne furam singuri căciula!

Luptă se termină doar când "vom închide ochii".

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!


Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi învăţat să stăm împotriva lor cu băr­bă­ţie: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă îndrăzneală care dai pu­tere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Ti­ne: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la înte­me­ierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Relatiile in cuplurile tinerilor casatoriti


Admiratia mea pentru parintele Constantin Coman si pentru felul lui de a ne descoperi frumusetea, accesibilitatea si simplitatea vietii crestine.
Daca imi permiteti, va recomand sa ascultati o conferinta sustinuta de sfintia sa despre Relatiile in cuplurile tinerilor casatoriti. Conferinta dureaza doua ore, dar merita ascultata cu atentie si cu deschidere.
Conferinta o gasiti la adresa de mai jos...
http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/410/Pr-Coman-relatiile-tinerior-casatoriti

marți, 26 ianuarie 2010

Femei tematoare.....


Am auzit vorbind doamne foarte ''evlavioase'' ca le este teama sa se impartaseasca cu aceeasi lingurita ,sa sărută o icoană după altcineva fără s-o şteargă sau sa sărută moaştele unui sfânt ca ar fi posibil să ia o boală pe care orală,respectiv ,gripa porcina.

Eu cred că acele femei nu sunt din biserică, pentru că de când merg la slujbe, de când mă-nchin în faţa icoanelor, în faţa sfintelor moaşte, şi de când mă împărtăşesc nu mi s-a întâmplat niciodată nimic, n-am luat nici un herpes, nici o boală contagioasă, şi chiar mai mult decât atât, n-am auzit pe nimeni care merge la biserică si crede cu adevarat in Tainele Bisericii zicând lucrul acesta.


Aţi auzit vreodată de cineva că s-a îmbolnăvit împărtăşindu-se din Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos la Sfânta Liturghie? Eu nu. Cum poate Dumnezeu, izvorul sfinţeniei să împrăştie boala? El care ne cheamă mereu în Biserică ca să ne dea sfinţenia lui prin preoţi ca să ne vindece, să ne ierte, să ne dea putere, îngăduie El oare să primim boala?

Câte mii şi mii de oameni nu s-au împărtăşit din aceeaşi linguriţă la o Biserică de-a lungul unui an şi totuşi nimic rău nu se aude ci dimpotriva, oamenii pleacă cu mare bucurie, oamenii primesc putere, oamenii se schimbă, oamenii devin mai buni, oamenii degajă fericire, pentru că oamenii îl primesc pe Dumnezeu.

Cum poate să se murdărească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos de urâciunea bolii? Cum poate deveni izvorul bucuriei, izvor de boală? Cum pot fi trupurile sfinţilor pline de Duhul Sfânt (moaştele) focare de infecţie ?
Exact cum în legile fizicii transferul de temperatură se face întotdeauna de la cald la rece (şi niciodată invers) astfel şi Trupul şi Sângele Domnului trasferă sfinţenia sa bolii (vindecând-o, eliminând-o) şi niciodată invers.

Astăzi, se spune că nu mai există oameni credincioşi


Astăzi toţi spuneţi că nu mai există oameni credincioşi, că lumea s-a înrăutăţit, că mai greu îţi găseşti pe cineva cu care poţi întemeia o familie, parţial adevărat, dar toate aceste afirmaţii sunt spuse din punctul nostru de vedere, din experienţa noastră lăuntrică cu oamenii.

Noi oamenii suntem chipul şi asemănarea Domnului, avem un înger de la Botez care ne însoţeşte pretudindeni. Eu mă gândesc aşa, când întâlnesc pe cineva, mă întâlnesc cu chipul Lui Dumnezeu, îngeraşul meu se întâlneşte cu fratele lui, îngeraşul fratelui meu. Eu trebuie să văd în fratele meu lucrurile cu adevărat importante şi frumoase. Păcatul nu este acelaşi lucru cu omul, trebuie să învăţăm să facem această distincţie. Dumnezeu urăşte păcatul din om, dar nu pe om, şi El vede rugăciunea fiecăruia şi faptele bune. Cine sunt eu, să-l judec pe el, pe fratele meu? De unde ştiu eu că el este necredincios, sau de unde ştiu eu câtă rugăciune face la Domnul fata dată cu rimel şi creion pe ochi?

O vezi machiată şi tu deja i-ai pus o etichetă, că nu este ortodoxă, că ispiteşte, dar nu-i ştii pocăinţa. Dumnezeu vrea ca să-l iubim din tot cugetul nostru, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Dacă eu o judec pe ea, ca este machiată, sau pe el că fumează, asta nu-mi demonstreză decât faptul că eu nu pot să iubesc, că nu am iubire faţă de ei, atunci cum îl pot iubi pe Dumnezeu, fiinţă nevăzută? Mai mult, dacă trec indiferent cu vederea, o problemă a unui frate de-al meu, care pentru el este dureroasă, oricât de mică ni s-ar părea nouă, cum avem oare pretenţia ca Dumnezeu să ne asculte şi cea mai mică rugăminte?

Când întâlneşti pe cineva, nu te gândeşti imediat la acea persoana ca la un potenţial iubit sau iubită. Noi fetele aşa facem în general. Spre exemplu, se duce o fata la întâlnire după ce a socializat în destul pe internet,şi are impresia că l-a cunoscut destul, iar când se întâlneşte cu el, în parc, este dezamăgită...de ce? Pentru că ea singură şi-a făcut deja o imagine despre acea persoană care nu corespunde cu realitatea. La fel se întâmplă şi la băieţi. Dar ce este realitatea? Realitatea ne-o construim noi înşine şi credem noi că aceea este realitatea adevărată. Dar nu este aşa, noi singuri dăm semnificaţii tuturor lucrurilor din perspectiva experienţei noastre cu obiectul, sau subiectul.

De exemplu ai avut o decepţie recentă, l-ai cunoscut prin internet, v-aţi întâlnit, v-ţi plăcut. Aţi descoperit că aveaţi puncte comune, vă plăceaţi foarte mult unul pe altul şi aţi lăsat ca lucrurile să decurgă de la sine, aşa cum spunem noi, scopul final fiind „v-aţi combinat". Pe parcurs, imaginea pe care la început v-aţi făcut-o despre acea persoană, nu mai corespunde cu persoana care este alături de voi. La alţii, comparaţi persona cu fostul sau fosta, şi la asta m-am referit când am spus că depindem de experienţa noastră cu subiectul. Prieteniile dintre un băiat şi o fată nu se construiesc pe internet. Care sunt prietenii voştrii cu care comunicaţi cel mai des?

Dragii mei, ca să ieşim la lumină trebuie mai întâi să mergem la spovedanie, să iertăm, să ne iertăm şi să fim deschişi ca oameni, zâmbitori. Să punem început bun, chemându-l pe Domnul în ajutor, căci fără El nu putem face nimic. Ne dorim soţ sau soţie cuminte, bun la suflet, iubitor de Dumnezeu, dar trebuie răbdare. Acum suntem singuri pentru că aşa trebuie, această singurătate trebuie s-o folosim într-un mod cât mai constructiv, să ne analizăm greşelile din trecut, să devenim mai buni, mai curaţi, să fim mai aproape de Domnul, şi când va venii vremea potrivită, ne vom căsători.

Alergaţi la Domnul că este bun, că în veac este mila Lui asupra noastră!

De ce Dumnezeu permite moartea celor dragi?


O întrebare, care necesită mai multe răspunsuri, mai multe lucruri de înţeles, unul dintre care, eu zic, este esenţial: Dumnezeu nu este autorul, sau creatorul răului de pe pământ! Prin suferinţa prin copil, omul, de cele mai multe ori se apropie de Dumnezeu. "Aceia care trec printr-o astfel de suferinţă şi au o credinţă mică spun "Iartă-mă, Doamne!", fac pocăinţă şi îşi văd păcatele. Sunt, însă, şi părinţi, care intră într-un "război", dacă doriţi, cu Dumnezeu şi manifestă în continuare aceeaşi credinţă mică, s-au se pierd cu totul. Părinţii credincioşi, după faza de şoc, îşi dau seama că păcatele lor, văzute de Dumnezeu primesc un răspuns. Aceşti oameni îşi cer iertare. Un lucru, însă, trebuie ştiut: Dumnezeu nu este răzbunător, ci jertfelnic". Într-adevăr, a existat un caz, ca multe altele, când părinţii unui copil, mai puţini credincioşi, au venit la părintele Peiu şi i-au spus că micuţului i se apropie sfârşitul. Preotul a stat de vorbă cu ei şi a încercat să-i convingă de existenţa lui Dumnezeu. După ce micuţul s-a stins, părinţii lui au continuat să vină la biserică. Dar, nu întotdeauna se întâmplă aşa... De multe ori, lumea se leapădă de Dumnezeu şi de cele sfinte, învinuindu-i pe toţi şi pe toate, dar uitând să cerceteze adâncul sufletului său, care nu de puţine ori, este şi rădăcina tuturor relelor din viaţa omului! În fine, găsesc de cuviinţă, că oamenii trebuie să înţeleagă, că tot ceea ce face Bunul nostru Dumnezeu, din dragoste nemărginită faţă de oameni o face, iar fiecare dintre noi multe lucruri astăzi nu le înţeleg! Unicul lucru, pe care trebuie să-l facă, e să aştepte până mâine, cu răbdare, iar Domnul, la timpul potrivit va avea neapărat grijă să le descopere adevărul, neştiut de ei până atunci şi motivul, pentru care Domnul a lucrat anume aşa!
Vă propun în contunuare un filmuleţ, care, sunt sigura,ca va răspunde încă la o mare întrebare legată de titlul iniţial: De ce Dumnezeu permite moartea celor dragi şi de ce Dumnezeu permite moartea copilaşilor! Nu neapărat cazurile să coincidă! E neapărat, ca să înţelegem, că Dragostea lui Dumnezeu şi motivul pentru care El ia pe cineva din rândurile noastre.

luni, 25 ianuarie 2010

Blogurile - noul instrument papal


Pentru a-şi face mesajele cunoscute, Papa Benedict al XVI-lea îi îndeamnă pe preoţii catolici să scrie pe bloguri, informează catholicnewsagency.com.
Într-un material publicat pe blogul său oficial, suveranul Pontif a cerut preoţilor catolici să utilizeze toate tehnologiile disponibile pentru a-şi face simţită prezenţa şi a se afirma ca lideri comunitari pe web. Cu toate acestea Papa îi îndeamnă să să „asculte mai mult de inima lor preoţească, decît de chemările media". Acest mesaj vine în contextul organizării celei de-a 44-a ediţie a Zilei Mondiale pentru Comunicaţii Sociale, care va avea loc la data de 16 mai, sub genericul „Preoţii şi autoritatea pastorală în lumea digitală: new media în serviciul lumii".
Papa Benedict al XVI-lea crede că orice preot care vrea să îndeplinească priorităţile fundamentale de construire a comuniunii cu Dumnezeu, trebuie să folosească neapărat şi tehnologiile de comunicaţii noi.
„Preoţii se află la începutul unei ere noi, unei ere în care noile tehnologii creează forme mai sofisticate de comunicare la distanţă", a menţionat suveranul Pontif.
Papa Benedict insistă că întregul arsenal tradiţional de comunicare bisericească poate fi transpus în spaţiul virtual, preoţii păstrîndu-şi rolul de lideri spirituali ai comunităţilor chiar şi într-o lume digitală. În plus, o astfel de abordare ar lărgi cercul de audienţă, slujitoruii bisricii avînd posibilitatea să ducă cuvântul lui Dumnezeu şi mai departe. Anume acest pas al bisericii catolice, crede Papa, va aduce acel suflu spiritual comunicării pe Internet.
Acest mesaj este cu atît mai notabil, cu cît reprezintă o adevărată „schimbare la faţă" a liderului Bisericii Catolice faţă de noile tehnologii informaţionale. Anterior Suveranul Pontif a criticat frecvent tehnologiile new media, avertizînd asupra tendinţelor nocive precum trivializarea sexului şi promovarea violenţei.
Sursa: Jurnal.MD

duminică, 24 ianuarie 2010

Mai ştim ce înseamnă „fariseu"?


Nu ne gândim aici la fariseii despre care ne spune Sfânta Scriptură, ci la fariseism în general, la duplicitatea consimţită din noi... Găsim cuvinte lămuritoare la Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Cuvinte duhovniceşti".

Sfinţia sa, pornind de la o experienţă a Avvei Serapion (povestită de Sfântul Casian în „Convorbiri cu părinţii din pustie"), care, atunci când era tânăr ucenic, a tăinuit obiceiul de a ascunde o pâine la fiecare masă, pentru a o mânca în ascuns - şi asta, până când a dat la iveală obiceiul său şi s-a vindecat, cu ajutorul unui duhovnic chibzuit; ne spune următoarele:



Ascunderea păcatului, tăinuirea, repetarea, mai întâi fiindcă păcatul rămâne necunoscut în afară, asigură pentru o vreme o oarecare liniştire şi totul pare să meargă bine, dar apoi începe să se strice totul în interior. Căci tăinuind mereu, ajungi să fii una înăuntru, şi alta în afară. Te dedublezi. Te străduieşti să pari ceea ce nu mai eşti. Îţi construieşti astfel, încetul cu încetul, un foarte îngrijit chip de fariseu. De acum încolo poarta compromisurilor cu tine însuţi e larg deschisă. Efortul de a părea bun ajunge să fie mai mare decât efortul de a fi bun.


Ce e de făcut în asemenea cazuri, când cineva se trezeşte fariseu? Nu-l ştie încă nimeni, dar de la un moment dat cu toate eforturile pe care le va face, va începe să se vadă. Aşa ceva se vede. Sigur. Transpiră într-o vorbă, într-un gest. E greu autocontrolul desăvârşit al aparenţelor. Fariseul îşi dă în petic repede. Devine formalist, moralist pentru alţii, riguros în faptele din afară şi cu alţii, dar ceea ce e înăuntrul lui începe să miroasă. Vălul alb de pe cadavre nu e impermeabil.


Ce e de făcut în astfel de împrejurări? Mai există ieşire? Mai există, dar trebuie căutată. Primul gând trebuie să fie acela al întoarcerii la adevăr. Hotărârea de ieşire din duplicitate. Trebuie să renunţi cel puţin la postura de complicitate cu tine însuţi, dacă nu-i poţi învinge slăbiciunile dintr-o dată. Nici nu se poate. Dar să nu mai fii de acord cu ele, se poate. De ce să crezi că Îl poţi înşela pe Dumnezeu? Știi bine că nu se poate. Și ce folos ai că înşeli oamenii? Mai ales că această înșelăciune nu durează. Nu durează nici la Dumnezeu. Ca fariseu pierzi de două ori mai mult decât ca om cu slăbiciuni. De aceea e bine să începi tu însuţi curăţenia. O poţi face mai discret decât o vor face alţii. Dar să n-o faci mai cu milă. Și când vezi că nu poţi singur - şi niciodată nu poţi singur, pentru că lupţi cu tine însuţi şi nu loveşti ca în altul - atunci caută ajutorul unuia mai iscusit decât tine. Eliberează-te în faţa lui. Descrie-te. Şi descrie-te critic. Fă-ţi o analiză deschisă şi apoi începe cu metodă vindecarea rănilor.

Unde e rana, şi remediul. Dă-te pe mâna unui doctor bun. Fereşte-te de iscoditorul curios. Alege-l pe dreptul milostiv. Alege-l pe cel care vrea şi ştie să te împace cu Dumnezeu. Pe duhovnic nu-l face părul alb, zice Sfântul Casian Romanul, ci mintea înţeleaptă şi inima bună.

Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului !


De astazi inainte, Sfanta Biserica ne porunceste si ne invata sa incepem pregatirea duhovniceasca pentru ziua cea mare, pentru sarbatoarea sarbatorilor, pentru Sfanta Inviere.
Pregatirea aceasta o putem face: prin pocainta si infranare, prin post si rugaciune. Prin pocainta pentru pacatele trecutului.

Nimeni nu poate spune ca n-are nevoie de pocainta, pentru ca nimeni nu poate spune ca este fara pacat.

Pocainta, fara indoiala, o putem face dupa orice greseala si pacat savarsit, ca nici cugetul sa nu ne mustre, nici inima sa nu ni se impietreasca. Pocainta suntem datori sa o facem mai ales in timpul Sfantului si Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele si Infricosatele Patimi si moartea pe cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru pacatele si faradelegile noastre, pentru mantuirea si fericirea sufletelor noastre.

In timpul acestui Sfant si Mare Post, biserica se imbraca in vesminte de doliu, in cursul saptamanii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cantarile mai jalnice si mai induiosatoare, rugaciunile si citirile mai lungi si toate impreunate cu multe metanii mari la pamant.

Pocainta si infranarea, postul si rugaciunea, chiar pentru multi dintre bunii crestini, sunt ca niste doctorii amare si gretoase. Cu mare greutate se hotaresc sa le ia, desi cred in puterea lor vindecatoare si binefacatoare.

Iata pentru ce Sfanta Biserica, incepand de astazi, cu trei saptamani inainte de inceperea Sfantului si Marelui Post, cauta sa ne obisnuiasca cu aceste sfinte si binefacatoare doctorii, indemnandu-ne sa cerem mila milostivirii lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, pentru a ne invrednici sa le primim cu bunavointa, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mantuirea si fericirea sufletelor.

Incepand de astazi, iata cum ne invata Sfanta Biserica sa ne rugam in toate duminicile urmatoare: Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de Viata, ca maneca duhul meu la biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!
Cararile mantuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevim viata mea toata am cheltuit. Cu rugaciunile Tale, izbaveste-ma de toata necuratia.
Si apoi: La multimea faptelor mele celor rele cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata ziua judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
In fiecare duminica, apoi, ne prezinta prin cantarile si Sfanta Evanghelie pilde cu invataturi care de care mai convingatoare, de a nu respinge, ci de a primi din toata inima, calea pocaintei, a mantuirii si fericirii sufletelor noastre. Astazi, asadar, ne infatiseaza pilda vamesului si a fariseului.

Sa vedem ce invataturi se desprind din aceasta pilda si pentru ce incepe tocmai cu ea.

Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul era tipul oamenilor cinstiti, care nu sunt hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; care fac milostenie, care postesc si se roaga. Asa era fariseul din Sfanta Evanghelie de astazi. Vamesul era un functionar; un incasator de dari catre stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urata si dispretuita pe vremea Mantuitorului, pentru ca mai toti vamesii erau rai, nedrepti, inselatori, lacomi si hrapareti. Din aceasta pricina, cuvantul de vames se confunda cu cel de pacatos. Vamesul deci este tipul omului incarcat de pacate.

Acesti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelasi drum la templu si cu acelasi scop, sa se roage. Ei bine, rugaciunea fariseului celui cinstit si cu atatea fapte bune a fost respinsa, pe cand rugaciunea vamesului celui incarcat de pacate a fost bine primita de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai pacatos de cum venise, iar vamesul mai drept, mai luminat si usurat de pacate.

Pricina cred c-o intelegeti fiecare: este mandria. Fariseul intrase in templu tantos, ingamfat, dispretuind pe ceilalti, pana a ajuns la Sfantul Altar.

Acolo, fara a se aseza in genunchi, ramanand in picioare, cu tinuta semeata si cu ochii ridicati, la cer se ruga. Dar se ruga el oare? Nu, caci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Si daca-i multumea, nu facea aceasta din datorie, ci numai ca sa-si insire lista pretinselor lui calitati, pentru ca sa-si atraga lauda si admiratia lumii. Fariseul era mandru si fatarnic.

Vamesul intrand in templu, a ramas mai la usa. Si acolo, simtindu-se impovarat de multimea pacatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii catre cer, ci, in genunchi, cu capul plecat, isi batea pieptul, isi recunostea pacatosenia si se ruga. Da, el intr-adevar se ruga caci cerea mila de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie pacatosului! Vamesul era sincer, era smerit si pocait.

Fratilor,

Mandria este cel dintai dintre pacatele de moarte. Este cel mai urat nu numai lui Dumnezeu, ci si oamenilor. Este obarsia, este mama tuturor pacatelor. Din pricina acesteia, ingeri luminati au devenit diavoli intunecati. Din pricina acesteia, primii nostri parinti au fost scosi din raiul pamantesc. Din pricina acesteia, s-au intamplat si se intampla atatea rele si nenorociri in lume. Mandria rascoala popor impotriva altui popor, clasa impotriva altei clase de oameni; frate impotriva fratelui, fiu impotriva tatalui. Caci mandria naste egoismul, neascultarea, ambitia, incapatanarea, dispretul fata de aproapele, invidia, ura si alte multe rele, care, daca pun stapanire pe sufletul cuiva, il fac din om neom; il fac fiara salbatica, incat calca in picioare orice lege, tot ce e mai curat si mai sfant.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Dragostea si nasterea de prunci


Casatoria nu-i un mijloc lesnicios de a castiga placeri, nici o asigurare impotriva neputintelor de la batranete, ci este comuniune si daruire. Scopul casatoriei este desavarsirea personala a sotilor si procreatia. Si totusi in lumea postmoderna tot mai multe familii nu-si doresc copii. Sunt si familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul ca sexul nu este numai pentru copii, ci si pentru comuniune. Este un mod de a-si manifesta dragostea sotii, unul fata de celalalt. Din aceasta perspective scopul final al relatiei conjugale nu este numai procrearea, si nici implinirea personala, ci lucrarea reciproca a sotilor la mantuirea lor. Unii argumenteaza atitudinea lor potrivnica pruncilor cu faptul ca n-au mijloacele necesare pentru a creste copii, n-au o casa a lor. Din nefericire insa la spatele tuturor acestor argumente sta un egoism dus pana la limite. A avea copii inseamna a primi binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta.
Cand vezi o mama cu pruncul in brate trebuie sa te gandesti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste") (Matei 18,5).
Spuneam ca multi soti tineri nu-si doresc copii. Sunt si educati, intr-o societate fara Dumnezeu, sa apeleze la contraceptie. Si daca totusi copilul se plamadeste in pantece recurg la cea mai oribila crima: avortul.
Nu numai oamenii Bisericii, ci si medicii, antropologii si biologii cinstiti, ne spun ca avortul, din moment ce intrerupe o viata cu identitate separata este crima. Embrionul este viata cu existenta si identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentui conceperii.

In virtutea acestui principiu Sfantul Vasile cel Mare ne spune ca femeia "care leapada pruncul este supusa judecatii pentru ucidere". (Canonul 2, Pravila Bisericeasca, Buzau, 1999, p.28) Si nu numai ele, ci si cei care dau medicamente avortive sunt ucigasi. Si ei si cele care administreaza otravuri ucigatoare de embrioni (Sfantul Vasile cel Mare, Canonul 8).
Complicitatea la avort a sotului, si a medicului ginecolog care provoaca avortul, este complicitate la crima. Pentru Biserica Crestina avortul, sau intreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditata. Este ucidere mai vinovata, mai pacatoasa si mai urata de Dumnezeu decat orice ucidere, pentru ca ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a gusta din aceasta si mai ales inainte de a se invrednici de Sfantul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poti justifica avortul. Poti ucide pe altul ca sa traiesti tu ? Si apoi Dumnezeu ii da fiecaruia bucata de paine necesara.

Paradoxal, s-a observat ca aversiunea fata de copil creste odata cu inavutirea. Natalitatea in tarile "civilizate" este tot mai mica. Natiunile din vest imbatranesc, iar in lumea a treia este explozie de populatie.

Din nefericire si noi romanii ne imputinam. A scazut alarmant numarul de nasteri si de casatorii. In zece ani de zile s-a diminuat populatia tarii cu echivalentul unui judet.

Copiii, daca gandim crestineste, trebuie primiti ca o binecuvantare a cerului. Cea mai sfanta comuniune ti-o ofera familia. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste familia "mica biserica".
Un poet roman consacrat ne-a lasat scrisa o cugetare rara legata de familia crestina: "Locul unde se intemeiaza randuiala unei Patrii si statornicii, in spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al rabdarii, increderii si dragostei este acest cuib arhaic si sacru unde doi oameni, mai intai un tanar barbat si o fata, se hotarasc sa-si uneasca viata in cuget si simtire, prin legamantul de aur al inelului nuntii care desavarseste cerul pe pamant in vederea lucrarii si privegherii, a nasterii de prunci si implinirii spirituale in lumina mostenirilor parintilor" (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Bucuresti, 1985, p. 94.)
din:'' Dragoste, libertate si sex responsabil''. Autor: IPS Andrei Andreicu.

Despre boala "corectitudinii"


Părintele Serafim avea un fiu duhovnicesc pe care l-a văzut căzând în acest exemplu clasic de „convertit nebun” care crede că el „ştie mai bine” decât toţi. Într-un mic paraclis de misiune pe care îl construise în fundul curţii, acest om voia ca enoriaşii să cânte la strană, în loc să se cânte „partitura” de către un cor, separat. În Duminica Rusaliilor, el a avut o confruntare în biserică cu o rusoaică care voia să se cânte partitura.

El a scris Părintelui Serafim: „Astfel i-am spus direct că eu nu am construit un paraclis pentru a se continua greşeala în spatele curţii mele ….” În scrisoarea către Părintele Serafim, el a ridiculizat ideea că o persoană putea să asiste la o Liturghie în timp ce corul cânta şi a zis că asta era „la fel cu a merge să vizitezi pe cineva în casa lui şi a-ţi petrece timpul acolo cu nasul într-o revistă”. „În nici un caz nu vreau să mă compromit cu această problemă,” a declarat el.

În principiu, Părintele Serafim a fost de acord cu fiul său duhovnicesc că era de preferat cântarea enoriaşilor, dar ceea ce l-a afectat mai tare a fost atitudinea omului. „Aveţi grijă!” i-a scris el:


Indiferent cât de „corect” poţi fi în diferite puncte, trebuie să fii şi diplomatic. Primul şi cel mai important lucru nu este nici pe departe „corectitudinea”, ci dragostea creştină şi armonia. Cei mai mulţi „convertiţi nebuni” au fost „corecţi” în criticile lor care i-au dus la cădere; dar lor le lipsea dragostea creştină şi mila şi astfel au căzut în fundul prăpastiei, îndepărtând inutil oamenii din jurul lor şi în cele din urmă s-au găsit singuri cu totul, în corectitudinea lor şi justiţia personală. Nu-i urma pe ei!…

Eşti încă nou în ortodoxie şi totuşi doreşti să-i înveţi credinţa pe cei mai în vârstă (şi din felul cum relatezi, îi „înveţi” destul de nepriceput, fără cel mai mic tact sau milă creştină). O judecată obişnuită simplă ar trebui să-ţi spună că nu se procedează în felul acesta; dragostea creştină ar trebui să te facă să te ruşinezi de comportarea ta şi să fii nerăbdător să înveţi mai multe despre creştinismul de bază înainte de a îndrăzni să înveţi pe oricine orice. Nu am auzit de la nimeni din preajma ta, dar îmi pot imagina cum trebuie să-i supere şi să-i rănească purtarea ta. Nu este nici un mister în faptul că înstrăinezi oamenii; purtarea ta, după cum ai descris-o tu însuţi, este ceea ce îi îndepărtează pe oameni şi duce la lupte în Biserică. Nu te ascunde în spatele „slujbelor englezeşti” şi cântatul fără „nici o partitură”: acestea sunt doar adevăruri pe jumătate pe care mândria ta le foloseşte pentru a evita creştinismul de bază al smereniei şi iubirii.

Priveşte un moment la felul cum trebuie să pară celorlalţi: nu te-ai putut descurca în parohia P. şi a trebuit să pleci; acum, în „propria” ta parohie, îţi alungi oamenii. Pur şi simplu nu se poate că alţii întotdeauna acuză şi tu eşti întotdeauna nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi propriile tale greşeli şi să trăieşti în pace cu creştinii din jurul tău ….

În scrisori anterioare ai spus că tu şi soţia ta v-aţi putea risipi, că fiul vostru ar putea să nu meargă până la capăt cu ortodoxia – dar cum poate un soţ şi tată creştin să-şi dea seama de asemenea lucruri cumplite şi să nu se umple de râvna de a se îndrepta înainte de a se întâmpla acest dezastru? (Dacă se întâmplă aceste lucruri, tu vei fi acuzat: pentru că tu nu ai dat familiei tale o pildă de vieţuire creştină care să-i insufle şi să-i încălzească, ci doar un fel de „corectitudine” legalistă, fără-suflet care nu face altceva decât să hrănească eul.) …

Am spus destul, poate mai mult decât poţi digera odată. Nu-ţi cer să-ţi „abandonezi toate ideile”, sau să devii un om total diferit peste noapte. Vreau doar să începi să te sileşti şi să fii mai milostiv cu alţii şi să slăbeşti eforturile încercând să fii atât de „corect”. Asta nu este atât de imposibil şi cred că nu vei găsi niciodată fericirea şi pacea duhovnicească dacă nu faci aşa.
Se pare că avertizarea Părintelui Serafim n-a fost luată în considerare. Opt luni mai târziu, după cum se temuse Părintele Serafim, fiul şi-a părăsit tatăl, nemaiputând să trăiască sub opresiunea unei astfel de „corectitudini” reci. „Trebuie să admit un sentiment de uşurare acum că el este plecat,” a scris omul părinţilor.

Părintele Serafim i-a răspuns la scrisoare:

Ce pot să spun? Te-am pierdut ca părinte duhovnicesc, necomunicându-ţi măcar abecedarul de bază al vieţii duhovniceşti creştine. În anul care a trecut ai mers din rău în mai rău, înstrăinându-te chiar mai mult decât înainte, prin comportarea ta necreştină … comunitatea ortodoxă, preoţii care vin în vizită şi chiar propriul tău fiu – care reprezintă în mare măsură ceea ce i-ai făcut lui, aparent mai mult inconştient. Acuzaţia pentru toate acestea cade în mod cinstit pe umerii tăi. Nu te porţi creştineşte cu nici unul dintre oamenii aceştia şi pari total inconştient de faptul ….

Dacă doreşti să fii creştin ortodox trebuie să începi acum, chiar din ziua şi ceasul şi clipa aceasta, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele. Asta înseamnă să nu te porţi arbitrar sau capricios cu oamenii, nici măcar să nu spui primul lucru care îţi trece prin cap, nici să nu te lupţi sau cerţi cu oamenii pentru orice, important sau mărunt, fiind oricând gata să le ceri iertare (şi să o ceri mai mult decât pentru că este necesar), să ai milă pentru ei şi să te rogi fierbinte pentru ei ….

Dacă ai avea asemenea milă pentru fiul tău, pe o bază obişnuită, el nu te-ar fi părăsit. El te iubeşte, în caz că nu ştii asta.

Dacă încă îmi mai accepţi autoritatea ca părinte duhovnicesc, îţi dau o regulă de rugăciune diferită: în locul Rugăciunii lui Iisus, spune în fiecare noapte 100 de rugăciuni pe şiragul de metanii, folosind cam aceste cuvinte (sau echivalentul lor în cuvintele tale): Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe fratele meu (nume) … pomenind numele tuturor oamenilor care îţi sunt apropiaţi, începând cu familia restrânsă. Cu fiecare cerere fă o închinăciune (plecăciuni pentru membrii familiei tale restrânse). Opreşte-te la 100 (repetând numele dacă este necesar) şi lasă ultima ta cerere să fie pentru toţi. Prin aceasta vreau să te trezeşti şi să începi să-ţi iubeşti fraţii şi surorile, atât cei de credinţă cât şi cei fără ….

Fac plecăciune înaintea ta şi te rog să mă ierţi pentru păcatele mele cele multe şi greşelile mele faţă de tine. Dumnezeu să ne ierte şi să ne miluiască pe noi toţi …. Te asigur că, oricare ar fi atitudinea ta faţă de mine, a mea faţă de tine nu s-a schimbat câtuşi de puţin.


Cu dragoste întru Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

joi, 21 ianuarie 2010

Iordan s-a întors înapoi....


Un prieten ortodox m-a informat că maica Neofita de la o mănăstire din Iordania i-a confirmat că şi în acest an – pe 19 ianuarie (adică după calendarul bisericesc) – rîul Iordan s-a întors înapoi. Alte detalii nu cunosc; presa, din cîte am reuşit să văd, tace.
Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.
Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor.
Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi?
Munţilor, că aţi săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor?
De faţa Domnului s-a cutremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob,
Care a prefăcut stânca în iezer, iar piatra în izvoare de apă.
Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău.(Ps 113:3,9)


sursa:stiriortodoxe.

marți, 19 ianuarie 2010

Sfantul care a daruit oamenilor copii prin rugaciune:Sfantul Eftimie cel Mare


Sfantul Eftimie cel Mare a trait in secolul al IV lea, pe vremea imparatului Gratian. S-a nascut in Melitina (Armenia), din pantece sterp si neroditor. Numele sau inseamna in limba greaca "voie buna”. La varsta de 29 de ani ajunge la Iersualim si se nevoieste intr-o pestera. Aici a savarsit nenumarate minuni: a hranit 400 de calatori, in timp ce nu avea paine nici pentru zece persoane; a deschis portile cerului, tamaduind pamantul de nerodire si a facut posibil, cu rugaciunea lui, ca multe femei sterpe sa aiba copii.
Una din aceste femei este sotia lui Terevon saracinul. Acesta isi aduce sotia stearpa inaintea lui Eftmie si ii spune: "Stiu sa ma plec cinstite parinte, ca te va asculta pe tine Dumnezeu, daca te vei ruga; pentru ca El face voia celor ce se tem de Dansul. Deci, fiindca atat de multa vreme a trecut si nu m-am putut invrednici a avea fiu, pentru ca aceasta era stearpa, te rog cinstite parinte, roaga pe Iubitorul de oameni sa ne daruiasca noua fiu". Batranul intelegand credinta lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingand cu mana pantecele femeii si a zis: "Mergeti, bucurandu-va intru Domnul, pentru ca iata va daruieste prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte barbateasca". Crezand cuvintele sfantului batran, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zamislit cea stearpa trei fii, dupa prorocia parintelui purtator de Duh.

Sfantul Eftimie a fost si un mare aparator al dogmelor bisericesti. Lupta impotriva lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei, il numeste luptator si invatator al dreptei credinte. Recunoaste cele doua nasteri ale Fiului, adica pe cea vesnica din Tatal si fara trup si pe cea sub vreme, din Fecioara Maica, cu trup insufletit; marturiseste ca in Hristos sunt doua firi -dumnezeiasca si omeneasca, dar neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite.

Slujitori ai marelui Eftimie au grait despre dansul: "Nu l-am cunoscut mancand ori vorbind cu cineva fara de mare nevoie, afara de sambata si de duminica. Nu l-am vazut pe dansul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori sezand putin, iar alteori o franghie spanzurata intr-un colt al acoperamantului chiliei tinand-o cu amandoua mainile, se impartasea putin de somn pentru nevoia firii". Sfantul Eftimie cel Mare a trecut la cele vesnice la varsta de 97 de ani.
Sfinte Eftimie roaga-te lui Hristos sa ne umple casa de bucuria pe care o aduc copii, caci triste sunt inimile sotilor care nu au urmasi.

sursa:crestinortodox

SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL DESPRE CATOLICI


Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie:
Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, a fost un neînfricat mărturisitor al credinţei la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu a cedat presiunilor papale şi şantajelor, rămânând până la sfârşit un mărturisitor al credinţei. Nu numai că în timpul acelui Sinod a dovedit rătăcirile latinilor, dar în acelaşi timp a dovedit şi falsurile (mistificările) pe care le-au făcut latinii (catolicii) în textele Părinţilor Bisericii.
Desigur că la început Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană, deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.
Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu: „Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.
Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:
Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.
Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.
Al treilea, latinii prin adaosul Filioque sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.
Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.

Iunie 2001(tradus din greacă de ierom. Fotie după „ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ”, ediţie trilunară de învăţătură ortodoxă, anul III, nr. 3, iulie – septembrie 2001)

APA IORDANULUI ... "se întoarce" în fiecare an de Boboteaza ortodoxa


Psalmul 113 ne vorbeste despre aceasta intoarcere:
Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.
Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor.
Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi?
Munţilor, că aţi săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor?
De faţa Domnului s-a cutremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob,
Care a prefăcut stânca în iezer, iar piatra în izvoare de apă.
Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău.(Ps 113:3,9)

O minune care pe mulţi i-a convins de adevărul credinţei ortodoxe. Pentru că minunea are loc doar când ortodocşii din Ţara Sfântă prăznuiesc Botezul Domnului – pe stil vechi!! (Tot aşa cum doar la Sfintele Paşti prăznuite de ortodocşi vine lumina sfântă).
Credincioșii care merg cu ocazia acestei sărbători la apele Iordanului, mărturisesc că, pentru câteva momente, acestea curg înapoi. La vederea acestei minuni, se pare că mulți oameni care nu-s creștini, se botează și trec la dreapta credință.
2010: Încă nu am aflat dacă şi în acest an Iordanul s-a întors înapoi (în 2009 s-a întors, dar foarte puţin vizibil; cine află situaţia din 2010 – vă rog să-mi spuneţi şi mie), însă îndată după slujba sfinţirii apei a început să plouă, după cîteva minute apărînd un curcubeu.

SĂPTĂMÂNA DE RUGĂCIUNE ECUMENISTĂ


"Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi." (Efeseni 4, 4-6)
De ceva timp încoace, sufletele cele binecredincioase ale Bisericii Ortodoxe Române sunt supuse la o grea încercare duhovnicească, prin ademenirea către aşa-numitele manifestări de "apropiere" urmată de rugăciuni pentru "unitatea în credinţă", o perfidă chemare la trădarea Ortodoxiei şi al lui Hristos, ce se face auzită mereu la fiecare sfîrşit al lunii ianuarie.
Oare de ce mi se pare atat de ciudata aceasta "intalnire" ?!

Ieri seara am vazut o stire la Trinitas TV, despre "saptamana de rugaciune" de anul trecut.
Cand am vazut pe toti ne-ortodocsii in fata Sfintelor Usi, citind fiecare ce avea pe foi, tare mi s-a mahnit inima.

Acum ceva vreme, doar crestinii ortodocsi aveau voie sa intre in Sfanta Biserica, ba mai mult sa treaca prin dreptul Sfintelor Usi.
Acum, am avut sentimentul unei batjocoriri a intimitatii noastre cea de toate zilele.

Oare poate exista rugaciune "ecumenica" ?!

Nu stiu ce sa zic, nu ma pricep prea tare la treburi din astea.
Eu inteleg insa rugaciunea ca putand fi facuta doar "in Duh si in adevar". Cum dar sa exista mai multe adevaruri la un loc, insa o singura rugaciune ?!
Fiecare in legea lui... nu as putea numi "rugaciune".

Aceste intalniri nu ar trebui sa aiba loc in amfiteatre, iar nu in Biserica ?!
Eu nu vad aceasta intalnire a avea prea multe in comun cu rugaciunea.
Oricat de mult dialog in lume si in sali, dar totusi... parca nu "rugaciune" in Biserica !

Biserica este loc de rugaciune curata si dreapta, iar nu loc de tinut conferinte si discutii "fiecare pe limba si in legea lui".
Dreapta credinta si slujirea liturgica nu se "jertfesc" pentru nimic in lumea asta.

Sa nu ne mai aducem aminte de cazuri de impartasire la catolici a unor ortodocsi, mizand pe "asa am simtit, din drag fata de ei".
Nici pentru cel mai drag om al nostru nu avem voie a face "pogoraminte" din credinta Sfintilor Parinti.
"Cine iubeste pe mama sau pe frate mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine", zice Hristos.

Putem face rugaciuni pentru toti catolicii, budistii, musulmanii si ateii din lume...
... insa nu ne putem inchina impreuna, caci nu credem aceluiasi Dumnezeu.

Faptul ca si ei pomenesc pe "Iisus Hristos" nu este suficient pentru a sustine ca "Il avem in comun".
Pentru cateva litere "-que" adica renumita erezie catolica Filioque, Sfintii Parinti au facut Sinod si au dat anateme.
Iar noi, bagam in Altar pe toata lumea.
Comorile noastre nu le ascundem, ci le pastram, ca oricine vrea sa le vada, sa o poate face.

Doar traind in dreapta credinta si in nevointa Parintilor nostri putem spune ca inca avem "comori".

Ii iubesc pe catolici, pe protestanti si pe toti ca ei, mai mult decat toti cei cu care am stat de vorba.
Insa... totul pana la rugaciune in comun. Asta mi se pare o mare cadere. Sa ne rugam mult pentru ei, dar nu impreuna cu ei !
"Este doar o singura Biserica a lui Hristos - cea Ortodoxa, apostoleasca si soborniceasca, nu mai multe." (Sf. Fotie al Constantinopolului)
sursa:credo

Bisericile Ortodoxe de rit vechi sărbătoresc, astăzi, Boboteaza


Conform Calendarului Iulian, creştinii ortodocşii pe stil vechi, din Republica Moldova, Rusia, Ucraina, Serbia, Georgia şi de la Ierusalim sărbătoresc, astăzi, Botezul Domnului, unul dintre marile praznice împărăteşti ale Mântuitorului. Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, va săvârşi slujba Sfintei Liturghii la Catedrala cu hramul \'Botezul Domnului\' din Moscova după care va urma slujba sfinţirii celei mari a apei. De asemenea Sanctitatea Sa Teofil, Patriarhul Ierusalimului va săvârşi slujba Sfintei Liturghii după care va urma procesiunea de sfinţire a apei, cu ocazia Bobotezei la râul Iordan

luni, 18 ianuarie 2010

Bârfirea – păcatul cel mai uşor de săvârşit


Sa fugim de bârfire, dragii mei!…

Nici o greseala nu-i mai mare ca ea – si nici mai usor de savârsit.

De ce? Pentru ca se savârseste mai degraba decât oricare alt pacat – si cuprinde repede pe cel ce nu baga de seama.

Celorlalte greseli le trebuie vreme, pregatire, tovarasie si adesea taraganelile pot aduce împiedicarea lor.

De pilda, cineva si-a pus în gând sa ucida sau sa tâlhareasca. Pentru aceasta trebuie sa faca unele pregatiri – si de multe ori, în vreme ce el întârzie, patima îl paraseste, pornirea cea rea se mistuie, el se lasa de gândul cel vinovat, ne mai savârsindu-l.

Nu-i tot asa când e vorba de bârfire. Daca nu suntem cu totul bagatori de seama, ea ne rapeste dintr-odata.

Ca sa bârfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregatiri, nici de cheltuieli, nici de alcatuiri. Numai sa vrem – si de îndata vointa se preface în fapta. Caci limba e singura unealta care ne trebuie.

De aceea, e bine sa ne ferim de aceste vicii!…

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

duminică, 17 ianuarie 2010

Unde Îl găsesc pe Hristos?


Un copil întreabă pe mama sa:

- Mama, vreau să mă întâlnesc cu Hristos şi nu ştiu unde să Îl găsesc? Mama mirată îi răspunde: Fiule nu stiu, mergi şi întreabă-l pe tatăl tau.

Copilul se duce la tatăl său şi îl întreabă:

- Tată spune-mi, te rog unde Îl găsesc pe Hristos? Tatăl şi mai mirat, neştiuitor din fire…îi răspunde cu blândeţe că nu ştie şi îl trimite la bunica s-o întrebe. Bunica mai departe, la rândul ei îl trimite la un bătrân din sat, bătrânul la rândul lui, îl trimite la alt bătrân, iar acela, în cele din urmă, îl trimite la un stareţ de la mănăstirea din deal.

- Părinte, am venit să-mi spui cum pot să-l întâlnesc pe Hristos?

- Vrei să afli cum să-l întâlneşti pe Hristos… stai puţin aici, ia o mătura şi fă oleacă de curăţenie prin mănăstire şi îţi spun.

Stă copilul cu ascultare, o luna, 6 luni…2 ani,..tot făcând curaţenie şi tot a aşteptat răspunsul părintelui până când într-o zi, copilul deja crescut mare, dupa Sfânta Liturghie, rugându-se lui Hristos…cu mare dragoste, văzându-l pe cruce, iar pe călugări mâncând liniştiţi..se gândeşte…

-Măi, dar fraţii călugări, după Sfânta Liturghie, se duc beau, mănâncă, şi bisericuţa o închid, iar săracul Hristos rămâne aici pe cruce, făra mâncare, făra un pic de apa, însetat…Ia, că mă duc eu să aduc puţină apă şi să pregătesc ceva de mâncare.

Şi se duce el, ia apa şi mancarea şi vine în bisericuţă şi îi aduce lui Hristos, cu multa dragoste…iar atunci Hristos a coborât de pe cruce şi a stat lânga el şi a luat masa împreună cu el.

După câteva zile, părintele stareţ îl întreabă:

- Măi copile, dar ce faci tu noaptea cu lumânările aprinse şi cu mâncarea în Biserică după ce noi ne culcăm?

-Părinte mă întâlnesc cu Hristos!

Părintele, minunat, închinându-se…îl întreabă ma apoi:

-Păi cum?

-Eu îi aduc de mâncare, să mănânce şi apă de băut, şi El coboară de pe cruce şi stă lângă mine şi mănâncă cu mine.

LEGENDĂ:
„curăţenie”- Sfânta Taină a Spovedaniei

„stă copilul cu ascultare”-ascultarea de duhovnic şi îndeplinirea canonului

„Şi se duce el, ia apa şi mancarea şi vine în bisericuţă şi îi aduce lui Hristos, cu multa dragoste..”-milostenia,calea spre mântuirea sufletului.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

vineri, 15 ianuarie 2010

Impartasirea credinciosilor.


Sensul savarsirii Dumnezeiestii Liturgii este acela de a impartasi pe cei prezenti(slujitori si credinciosi)cu Sfantul Trup si Sfantul Sange al Mantuitorului Hristos,dupa cum reiese din textul Sfintei Liturgii ,dar mai ales din urmatoarele:
-Rgaciunea a doua pentru cei credinciosi pregateste pe cei prezenti pentru a primi Sfanta Impartasanie:
''...Si ne daruieste ,Dumnezeule,si celor ce se roaga impreuna cu noi,spor in viata ,in credinta si in intelegerea cea duhovniceasca.Da lor sa-Ti slujeasca intotdeauna cu frica si cu dragoste intru nevinovatie si fara osanda sa se impartaseasca cu Sfintele Tale Taine si sa se invredniceasca de cereasca Ta Imparatie''.
-Anafora liturgica,mai ales cea a Sfantului Vasile cel Mare,ne ajuta sa intelegem Jertfa Mantuitorului s-a savarsit pentru a spala pacatele oamenilor ,care,nu pentru vrednicia lor ,ci din dragoste dumnezeiasca netarmuita sunt chemati sa se impartaseasca din ea:pentru ca in Jertfa Mantuitorului ,reactualizata si retraita in fiecare Dumnezeiasca Liturghie ,prin impartasire, are loc recrearea omului.
Chemarea Mantuitoruluila impartasirea din Darul Sau trebuie sa-si gaseasca raspunsul in disponibilitatea si in actul nostru de primire ,plin de dragoste si umilinta ,pentru ca indemnul ''sa luam aminte ,Sfintele Sfintilor''
are sensul de ''Sfintele ce se dau Sfintilor''
Iar chemarea ,facuta prin gura slujitorului ''Cu frica lui Dumnezeu ,cu credinta si cu dragoste apropiati-va'' ,este cat se poate de concreta ,vie ,ecclesiala.De aseenea ,rugaciunile de multumire isi gasesc sensul in insusi actul impartasirii ,pentru ca intreaga Biserica este chemata sa-I multumeasca lui Dumnezeu .Din textul Liturghiei intelegem ca ''Impartasirea nu este o exoerienta mistica:noi bem din potirul lui Hristos ,pentru ca El S-a dat pe Sine insusi pentru viata lumii.Painea de pe disc si vinul din potir sunt pentru a ne reaminti de intruparea Fiului lui Dumnezeu ,de Cruce si de moarte.''
Pentru prima comunitate de la Ierusalim ,impartasirea continua cu Trupul si Sangele Domnului constituia centru vietii crestine (Fap.Ap.2,46);mai tarziu ,Sfantul Vasile cel Mare ne da urmatoarea informatie:''Desigur ca impartasirea zilnica si hotararea de a primi zilnic Sangele si Trupul al lui Hristos este un lucru bun si folositor ,caci El insusi spune limpede :''cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica''.(In .6,54)
Pentru crestinii din primul mileniu nu exista alternativa de a se impartasi sau nu ;pentru ca toti cei ce participau la Dumnezeiasca Liturghie se impartaseau ,iar cei ce nu se impartaseau ieseau afara din Sfantul locas odata cu catehumenii.Disciplina canonica insasi ne spune ca un crestin care participa la Dumnezeiasca Liturghie are datorie de a e impartasi,desigur cu pregatirea prealabila ,pentru a nu se osandi dupa cuvantul Sf Ap Pavel:''Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar.Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie ,osanda isi mananca si bea ,nesocotind Trupul Domnului.''
In zilele noastre ,situatia in Biserica este complt schimbata :cu exceptia catorva comunicatia ,crestinii cei mai credinciosi se impartasesc la recomandarea preotilor ,o data sau de doua ori pe an in cele patru posturi de peste an ,chemarea slujitorilor ramane fara raspuns:nimeni nu se apropie de Sfantul Potir.
Cat priveste vrednicia sau nevrednicia in fata Santului Potir ,mentionez cuvintele Pr Al Schmemann:''Nici unul nu a fost vrednic sa primeasca Sfanta Impartasanie ,nimeni nu a fost pregatit pentru aceasta .Insa aici meritele ,dreptatea ,devotiunea dispar se dizolva .Viata vine din nou ca Dar ,un dar dumnezeiesc gratuit.Aceasta este ratiunea pentru care in Biserica Ortodoxa noi numim Euharistia Sfintele Daruri.Adam este din nou introdus in Rai ,ridicat din nimic si incoronat ca rege al creatiei.Totul este liber ,nimic nu e vrednic si totul se ofera .Si ,de aceea ,cea mai mare smerenie si ascultare este sa accepti darul si sa spui da -cu bucurie si multumire.Noi nu facem nimic decat sa devenim ceea ce Dumnezeu a dorit sa fim din vesnicie .Sa fim in stare euharistica.''
Sursa:''Pentru tineri''-autor Preot Dr Vasile Gavrila ,pag 22-27-Euharistia -centrul vietii Liturgice'')

MIHAI EMINESCU - 160 de ani de la nastere....

joi, 14 ianuarie 2010

La multi ani,Emilia!


PRIETENEI MELE, Emilia, CU TOATA DRAGOSTEA!
LA MULTI ANI!
Dumnezeu sa te binecuvanteze Emilia ! Cu ocazia zilei tale de nastere iti doresc un sincer La multi ani binecuvantati ! Multa sanatate si putere ca darul mantuirii sa-l poti pastra pana la sfirsitul alergarii tale pe acest pamant.
Fii binecuvantata cu cele mai frumoase daruri de la Domnul !
Totul pe lume se schimba… doar florile se deschid in fiecare primavara… Pentru ca esti minunata, toate florile din lume iti ureaza La multi ani!

Crestinismul-cea mai persecutata religie din lume....


Creştinismul este religia cea mai persecutată din lume. Acest lucru reiese din raportul pentru anul 2009, prezentat de biroul principal al organizaţiei catolice "Biserica în Nevoie". Aproape 80 la sută din toate cazurile de persecuţie religioasă în lume se întâlneşte la creştini, indiferent de confesiunea pe care o împărtăşeşte. Cele mai multe persoane sunt ucise din cauza credinţei în: Irak, India, precum şi în Nigeria, Pakistan şi Egipt.
După cum susţine speakerul organizaţiei "Biserica în Nevoie" - Berthold Pelster "procentul ridicat de persecuţie a creştinilor se datorează faptului că creştinismul este religia cea mai mare din lume. În prezent, aproximativ 2 miliarde de oameni se declară a fi creştini. Pentru comparaţie: în jur de 1.5 miliarde de oameni sunt musulmani, iar Hinduism-ul este ales de către aproximativ 1 miliard de oameni. Nu este surprinzător faptul că cel mai mult creştini sunt persecutaţi, dar asta nimic nu justifică"- a mai adăugat Pelster.Potrivit studiului "Biserica în Nevoie", în acest an, două tendinţe sunt evidente. În primul rând, reducerea numărului de hărţuire a crestinilor din partea ateilor. Potrivit lui Berthold Pelster, "ţări precum China sau Cuba, având în vedere criza economică prin care trec, trebuie să conlucreze cu toate grupurile sociale." Cu toate acestea, pe de altă parte, a crescut numărul persecuţiei pe motive religioase. În ţări precum Pakistan, Nigeria, Arabia Saudită şi Egipt, creştinii au fost atacaţi în primul rând de către extremişti.
Cele mai multe probleme apar la creştinii din Irak. Conform datelor recente, de la aproximativ un milion de crestini în ultimii ani au rămas doar 250 de mii credincioşi. Pelster a remarcat faptul că "toată lumea care avea o situaţie financiară mai bună, demult au plecat din Irak. În prezent, creştini de toate confesiunile sunt considerati aliaţi ai statelor occidentale. De aceea, ei devin automat duşmanii şiiţilor şi suniţiilor."

Sursa:stiricrestine.ro

miercuri, 13 ianuarie 2010

Doamne, Iisuse Hristoase...

Doamne Iisuse Hristoase... from delia on Vimeo.



Parintele Zaharia (Zaharou) povesteste intr-o conferinta ca venind oarecand un preot catolic la Manastirea “Sf. Ioan Botezatorul”, la Essex, UK, s-a mirat ca parintii se rugau in biserica cu rugaciunea lui Iisus: “Nu pot sa inteleg de ce trebuie sa repetati atata timp aceeasi rugaciune…”. Parintele Sofronie Saharov, insa, intr-un mod foarte prietenos, i-a raspuns: “O repetam pentru ca o intelegem greu si odata ce am inteles-o nu mai vrem s-o lasam”.
Dea Domnul sa o intelegem si noi si sa n-o mai lasam! Auditie cu folos duhovnicesc!

marți, 12 ianuarie 2010

Ori buni crestini, ori pierim!


“În viata sa fiti tineri care sa sfinteasca un loc, o casa, o societate, o generatie, un cartier si locul de munca unde veti lucra. Prin comportament crestin, mai întâi. Ori esti crestin azi, ori esti pagân, una din doua. Si crestin ortodox, caci România e tara ortodoxa. Tineti cont ce va spune un calugar batrân si rau: daca nu va tineti serios de biserica si de ortodoxie, prapad e cu noi. Ne manânca vecinii si strainii si pagânii. Daca va tineti de Biserica, nici rusii, nici tatarii, nici nemtii, nici alte tari din Rasarit sau Apus nu vor putea sa ne scoata din Carpati si sa ne dezlipeasca de Hristos.

Nu mai aveti acces la Sfânta Spovedanie, nu va mai faceti vreme de Sfânta Împartasanie, nu aveti bucuria vietii cum o au cei care traiesc întru Hristos. Veti avea bucuria placerilor, a sexualitatii, a ispitelor si patimilor trupesti, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupesti, orizontale, care se consuma într-o zi, si nu bucurii vesnice, verticale, axate pe Hristos. Treziti-va! Sunteti tineri si noua ne e mila de ce se va întâmpla cu tara asta care se cheama înca România. Vreti sa mai ramâna România Românie? Întoarceti-va la ortodoxie, la Biserica, la tinuta morala decenta, cinstita a românilor dintotdeauna.

Faceti un comitet, mergeti duminica pe la spitale, la casele de batrâni, ajutati cu cuvântul, mângâiati, sfatuiti, combateti casele de desfrâu. Mergeti la manastiri, la preoti batrâni care sa va lumineze, sa va binecuvinteze, sa va calauzeasca. Ortodoxia activa e o misiune.

Misionarismul se face de la om la om. Dar pentru asta trebuie sa va curatiti de pacatele tineretii, sa cititi cât mai multe carti teologice. Sa stiti voi întâi câte ceva din frumusetea Ortodoxiei, din trairea întru Hristos, ca sa puteti trage si pe altii spre Hristos, sa puteti fi o luminita aprinsa acolo unde veti trai. Trebuie sa faceti ceva. Eu sunt un om mai de baricade. Ori facem ceva, ori ne ducem la plimbare.

Sfânta Evanghelie spune ca la sfârsitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci natia ramâne pâna la sfârsitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam si tara are îngerul sau pazitor.

Neamurile crestine trebuie sa ramâna. Iar crestinii trebuie sa fie la locul lor, echilibrati, seriosi si sa nu se dezlipeasca pentru nimic în lume de pamântul strabun în care i-a nascut Dumnezeu. De ce exista tentatia de a pleca în alta tara? Credeti ca, afara de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine îsi pune nadejdea în Rasarit si Apus se înseala amarnic. Numai în Dumnezeu, în smerenia, rabdarea si deviza parintilor nostri, a românilor dintotdeauna, ne putem pune speranta. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tatarii, nici rusii, nici nemtii, nici austro-ungarii, si nici de-acum înainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, daca ne vom îndeparta de El. Asa ca, treziti-va, luati aminte si, cot la cot cu preotii, cu calugarii, treceti la post, la rugaciune, la spovedanie. Asa trebuie sa fie o tara crestina care poarta Crucea de doua mii de ani.

Treziti-va, frati români, pâna nu-i prea târziu! Ori crestini buni, ori pierim. Luati aminte ce va spun: numai Dumnezeu din cer ne salveaza. Priviti în sus, fratilor, nici într-o parte, nici în alta! Fericirea noastra este sa ramânem aici, unde ne-a nascut Dumnezeu, cu Hristos în brate si în bratele lui Hristos.”
(Parintele Ioanichie Balan)



Sursa:(VEGHEA - Publicatie a Generatiei Neasteptate)