În Sfânta şi Marea Joi prăznuim patru lucruri şi anume: sfânta spălare, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Ghetsimani şi prinderea Domnului

Sfânta spălare ne arată taina cea necuprinsă de minte a smereniei Domnului, care, din nemăsurata Sa bunatate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat -smerenia- când a spălat picioarele ucenicilor Săi. Aici se află o taină ascunsă deoarece se descoperă că Domnul venise pentru a spăla pe toţi oamenii de întinăciunea păcatului, iar El Curăţia desăvârşită nu avea nevoie de spălare. Omenirea fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul. La sfârşitul Sfintei Liturghii se face rânduiala spălării picioarelor, care se practică mai ales în mănăstiri şi catedrale. Lecţia cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor acum începe omenirea să o înveţe. Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Şi-a dezbrăcat hainele şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să le aducă aminte să nu umble după întâietăţi: \"Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor\" (Marcu 9, 35), dându-Se El însuşi pildă. La Cina cea de Taină încep deja Sfintele Patimi: „ Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi la fel si paharul, zicând: \"Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea\" (Matei 26, 26-28).Acum începe trupul să se frângă şi sângele să se verse şi nu va conteni până la sfârşitul veacurilor căci Domnul a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”. La sfârşitul mesei aduce vorba şi despre vânzarea Lui. După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: \"Întristat este sufletul meu până la moarte\" (Matei 26, 38) şi S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoştea locul şi, luând câţiva soldaţi, a venit să-L prindă. A fost prins şi dus la Ana, la Caiafa, şi în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaşte. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Sfânta şi Marea Miercuri

Miercurea cea mare, ziua tradarii. Iuda Iscarioteanul slujeste satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginti, Iuda Îl vinde pe Hristos si devine prizonier al iadului. Zi de adâncã întristare pentru fapta cea necugetatã a celui care, desi vãzând minunile si dragostea cea fara margini a lui Hristos, a rãmas de piatra. Zi de adâncã întristare pentru fiecare suflet care Îl tradeazã pe Hristos, devenind prizonierul pãcatului. Miercurea cea mare este însã si o zi de nadejde pentru tot sufletul care se pocaieste. Este ziua de pomenire a femeii pãcatoase.



“Si iatã era în cetate o femeie pãcatoasã si, aflând ca sade la masã, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Si, stând la spate, lânga picioarele Lui, plângând, a început sa ude cu lacrimi picioarele Lui, si cu pãrul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu mir. Si vãzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pãcatoasã. Si raspunzând, Iisus a zis catre el: Simone, am sa-ti spun ceva. Învãtãtorule, spune, zise el. Un cãmãtar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalãlt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce sa plãteasca, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, rãspunzând, a zis: Socotesc ca acela cãruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Si întorcându-se catre femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta si apa pe picioare nu Mi-ai dat; ea însa, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele si le-a sters cu pãrul ei. Sãrutare nu Mi-ai dat; ea însã de când am intrat, n-a încetat sã-Mi sarute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însa cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îti zic: Iertate sunt pãcatele ei cele multe, cãci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste. Si a zis ei: Iertate îti sunt pãcatele. Si au început cei ce sedeau împreunã la masã sã zicã în sine: Cine este Acesta care iartã si pãcatele? Iar cãtre femeie a zis: Credinta ta te-a mântuit; mergi în pace.” ( Luca 7, 37-50)
Cu lacrimile pocãintei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sãrutarea nãdejdii femeia cea pacatoasã se aseazã la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, gresalele ei sunt multe, însa pocainta ei e mai mare decât pãcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleseste agoniseala ei cea rusinoasã, credinta ei îi aduce mângâierea iertãrii. Nu se teme de ceea ce spun ceilalti, se daruieste lui Hristos cu toata suferinta pe care pacatul a înmultit-o în inima ei, dar si cu pocãinta nãscuta prin primirea luminii lui Hristos. Si nu numai cã Iisus îi iartã pãcatele, ci face amintirea ei nestearsã din constiinta oricarui om care primeste cuvântul Evangheliei

Sfânta zi de Marţi

Sfânta zi de Marti din Saptamâna mântuitoarelor Patimi ale Domnului ne aduce aminte de ziua judecatii prin cele doua pilde: pilda celor zece fecioare si pilda talantilor. Pilda celor zece fecioare ne pune în gând si în inima dreptatea lui Dumnezeu la a doua Sa venire.



“Împaratia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luând candelele lor, au iesit în întâmpinarea mirelui. Cinci însa dintre ele erau fara minte, iar cinci întelepte. Caci cele fara de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele întelepte au luat untdelemn în vase, odatã cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au atipit toate si au adormit. Iar la miezul noptii s-a facut strigare: Iatã, mirele vine! Iesiti întru întâmpinarea lui! Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au împodobit candelele lor. Si cele farã de minte au zis cãtre cele întelepte: Dati-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele noastre. Dar cele întelepte le-au rãspuns, zicând: Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici nouã si nici vouã. Mai bine mergeti la cei ce vând si cumparati pentru voi. Deci plecând ele ca sã cumpere, a venit mirele si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta si usa s-a închis. Iar mai pe urmã, au sosit si celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne noua. Iar el, raspunzând, a zis: Adevarat zic voua: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheati, cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 1-13)
Cele cinci fecioare întelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufleteascã (candela). Aceastã luminã sufleteascã nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea fata de aproapele nostru. Cele cinci fecioare nebune reprezintã sufletele care au dat uitãrii faptele iubirii de Dumnezeu si de oameni. Si iatã ziua adormirii, ziua în care fiecare merge la întâlnire cu Hristos. Dar iatã si usa care se închide precum si sufletele noastre s-au închis la nevoile aproapelui nostru. Precum rãmâne fãrã folos bataia suferintei oamenilor aflati în nevoi la usa inimii noastre, asa ramâne si bataia noastrã la usa Împaratiei lui Hristos fãrã niciun fel de raspuns, primind si noi dupã dreptate toate câte le meritam. Pilda talantilor este în legaturã directã cu pilda celor zece fecioare si ne aratã cât de importantã este înmultirea darurilor noastre prin faptele cele bune, puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.



“Si mai este ca un om care, plecând departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mâna avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecãruia dupã puterea lui si a plecat. Îndatã, mergând, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a câstigat alti cinci talanti. De asemenea si cel cu doi a câstigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sãpat o groapã în pamânt si a ascuns argintul stapânului sau. Dupa multã vreme a venit si stãpânul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicând: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iatã alti cinci talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intra întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iatã alti doi talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai împrãstiat. Si temându-mã, m-am dus de am ascuns talantul tãu în pamânt; iata ai ce este al tau. Si raspunzând stãpânul sãu i-a zis: Slugã vicleanã si lenesã, stiai ca secer de unde n-am semãnat si adun de unde n-am împrãstiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobândã. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Cãci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnicã aruncati-o întru întunericul cel mai din afarã. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor. Matei 25, 14-30)
Domnul nostru Iisus Hristos ne aminteste de ziua cea mare a Judecatii de Apoi când doar dreptatea lui Dumnezeu îsi va spune cuvântul. Dumnezeu a dãruit fiecaruia anumite posibilitãti, dupã Voia Lui cea sfântã a rânduit fiecarui om anumite daruri (talantii), pentru a le folosi spre slujirea aproapelui si, prin aceasta, spre dobândirea mântuirii. Spre deosebire de cei ce au fãcut sa rodeascã darurile lor, cel ce a primit un singur talant, l-a îngropat, ignorând porunca lui Dumnezeu de a-l înmulti. Asa se întâmpla si cu noi atunci când uitãm ca tot ceea ce avem Îi datoram Domnului si cã, dãruind din darurile noastre aproapelui nostru, de fapt nu le pierdem, ci, dimpotrivã, le redobândim însutit în ziua neînseratã a Împãratiei lui Hristos. Atunci când ne închidem în noi însine, uitãm cã a noastrã chemare este aceea de a ne împãrtasi de Hristos si de împãrtasi totul cu Hristosul care se aflã în fiecare dintre aproapele nostru, pe care, slujindu-l, ne înmultim darurile mântuitoare: credinta, dragostea, nãdejdea, rãbdarea, milostenia, iertarea, curãtia inimii si toate celelalte. Iar cel ce slujeste lui Dumnezeu prin faptele cele bune creste neîncetat în roada mântuirii si la ziua Judecatii aflã bogatia milostivirii lui Dumnezeu, regasindu-si darurile sporite în timpul vietii prin faptele iubirii.

Astăzi este ziua soţului meu!

Nu-mi găsesc cuvintele pentru a-I mulţumi Domnului că sunt atât de binecuvântată alături de el!
Astăzi vreau să îi mulţumesc pentru dragostea lui, pentru răbdarea lui, pentru înţelepciunea lui şi pentru faptul că îmi este mereu alături!
Ii multumesc Domnului meu că m-a binecuvantat cu un sot care iubeste mult pe Stapanul inimii lui, si ar da totul pentru a-I arata dragostea.
Ii multumesc Tatalui pentru ca prin Nicolae mi-a dat mai mult decat ma asteptam sa am.

Doamne, te rog să îl BINECUVÂNTEZI cu noian de binecuvântări alese!
Doamne, pentru soţul meu,
am o rugă, un dor, o şoaptă...
ceva ce Te-am rugat mereu...
Fă-mă mireasmă pentru trandafirul ce i-l pun în palmă!
Fă-mă rouă pentru crinul ce-l aştern pe tâmpla obosită...
Fă-mă adiere lină cu mireasma florile de tei...
Fă-mă zâmbet de înger pentru el şi pentru toţi ai mei!
Fă din mine ceea ce încă n-am fost...o fiinţă calmă...
Ce ştie al blândeţii rost,
Un vers şoptit cu dor...
o poezie doar pentru el rostită,
Pentru cel ce mi-e dar şi împlinire,
Şi lecţie de iubire şi de jertfire...
Pentru el, fă-mă ce n-am fost încă,
Fă-mă valul îmbrăţişat de stâncă,
Şi fă-mă cunună pe fruntea-i senină,
Ca vorba de la ,,porţi" să fie bună!

Începe Săptămâna Patimilor!

Astăzi, este prima zi, din marea săptămână a patimilor! Evenimentele pe care le retrăieşte Biserica în aceste zile sunt cu totul şi cu totul excepţionale, după părerea mea, aceasta fiind cea mai cutremurătoare săptămână de pe parcursul întregului an bisericesc. Din păcate, cu durere în suflet ne aducem aminte despre faptul că făptura, sa ridicat asupra Făcătorului! Sluga, a pretins să fie mai mare ca Stăpânul, iar Stăpânul, nu cu pedepse, ci cu însuşi viaţa sa, a găsit de cuviinţă să şteargă păcatul slugii... Slavă îndelung răbdării Tale Doamne, Slavă Patimilor Tale, Slavă Ţie!
Să retrăim patimile şi Jertfa Stăpânului să o apreciem la justa valoare, să mulţumim Domnului...


Sfânta zi de Luni



Luni, prima zi a Sãptãmânii Patimilor, ne înfãtiseazã pilda smochinului neroditor.


“Si lasându-i, a iesit afara din cetate la Betania, si noaptea a ramas acolo. Dimineata, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flamânzit; Si vazând un smochin lânga cale, S-a dus la el, dar n-a gasit nimic în el decât numai frunze, si a zis lui: De acum înainte sa nu mai fie rod din tine în veac! Si smochinul s-a uscat îndatã. “ (Matei 21, 17-19).

Iatã un lucru pe care Hristos nu l-a fãcut niciodatã cu oamenii: a blestemat! Prin aceasta El îsi aratã puterea de a pedepsi într-adevăr orice pom care nu aduce roadã, prin aceasta se arată dreptatea şi rasplata lui Dumnezeu faţã de neascultarea fãpturii Sale, fie ea însufleţitã, fie neînsufleţitã. Orice om, care rămâne insensibil la venirea lui Dumnezeu şi la chemarea iubirii Sale, se aseamanã acestui smochin fără roade, iar blestemul abătut asupra lui nu este nicidecum un blestem al lui Dumnezeu ca în cazul smochinului, ci însãsi uscăciunea fireascã a oricãrui suflet care nu se adapã cu apa cea vie, adicã cu Hristos.

Duminica Floriilor – puntea de trecere spre Săptămâna Mare

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la Postul cel Mare de 40 de zile la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul Hristos intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. Smerită, pentru că „cel ca are scaun cerul şi aşternut picioarelor, pământul”, se smereşte şi încalecă pe mânz necuvântător. Dar şi triumfală, pentru că mulţimea poporului recunoaşte pe Cel ce vine, pe Stăpânul vieţii şi al morţii, iar pruncii cei fără de răutate Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic şi cu strigăte de Osana aşternându-şi înainte hainele pe cale. Şi noi Israelul cel nou şi înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine bând şi smerit să intre în Ierusalimul sufletelor noastre.

La multi ani, tuturor femeilor crestine!

Sarbatoarea Buneivestiri evoca o incununare a trairii duhovnicesti a Preasfintei Fecioare Maria, caci a primit cu smerenie sa fie Scara pe care Dumnezeu sa coboare din ceruri in mijlocul omenirii.
De aceea, aceasta zi este si ziua femeii crestine, care trebuie sa aiba ca model de vietuire pe Nascatoarea de Dumnezeu. Astfel, copilaria si adolescenta fetelor crestine trebuie sa fie caracterizate prin curatenie trupeasca si sufleteasca, prin straduinta in sporirea virtutilor sufletesti, intre care se numara postul si rugaciunea, prin asteptarea intru feciorie a vremii randuite de Dumnezeu spre casnicie. Apoi, vremea tineretii casatoriei trebuie traita cu smerenie fata de Dumnezeu si cu acceptarea celor mai importante semne de iubire si binecuvantare pe care Dumnezeu le trimite familiei crestine si in special femeii, prin aparitia copilasilor in pantecele maicilor lor.
A accepta implinirea darului suprem al femeii de a fi nascatoare de vieti noi de oameni, refuzand anticonceptionalele de orice fel pe care lumea pagana si anti-crestina le propune, a accepta binecuvantarea lui Dumnezeu reprezentata de plasmuirea fiecarui pruncusor in pantecele maicii, respingand orice gand de suprimare a vietii micutului prin avort, a se jertfi apoi pentru a asigura copiilor o educatie si o traire crestina, constitue, fara nici un dubiu, implinirea desavarsita a rostului pe care Dumnezeu il randuieste fiecarei femei crestine. Aceasta este calea sfinteniei femeii crestine.
De aceea, sarbatoarea Buneivestiri, precum si Duminica Mironositelor reprezinta zilele de sarbatorire prin excelenta a tuturor femeilor crestine. Ziua de 8 martie, propusa de lumea secularizata, ne-crestina, neavand nici un fundament spiritual, si-a castigat numele de zi a femeii doar prin bunavointa celor care au acceptat-o astfel, fara sa cerceteze rostul alegerii acestei zile, dar aceasta zi ocoleste, din nefericire, sensurile spirituale pe care sarbatorile: Bunavestire, Duminica Mironositelor si celelalte sarbatori onomastice ale sfintelor femei crestine enumarate in calendarul ortodox, le evoca.
La multi ani, tuturor fetelor si femeilor crestine! Maica Domnului sa va ocroteasca si sa va calauzeasca in viata!

Crucea vieţii

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” ( Marcu 8, 34).
Urmarea lui Hristos nu poate fi decât rezultatul voinţei omului. Oricât de constrâns ar fi omul să-L urmeze pe Hristos, nu va putea să fie un adevărat creştin decât în momentul în care Îl va urma pe Dumnezeu din proprie voinţă, din convingerea că doar alături de Hristos îşi împlineşte sufletul chinuit de iluzia împlinirii pământeşti.
Dorinţa de a-L urma pe Dumnezeu trebuie să fie una mistuitoare, e focul pe care Hristos l-a aruncat pe pământ şi pe care îl vrea aprins în inimile noastre. O astfel de dorinţă ne transpune într-o stare de jertfă! Puşi în mişcare de aceasta energie dătătoare de viaţă, care este rod al libertăţii noastre şi al dragostei de adevăr, vom fi în stare să renunţăm la orice doar pentru trăi în şi din adevăr. Atunci când omul află că împlinirea nu este în el însuşi ci în afara lui şi îşi doreşte această împlinire cu orice preţ, SE LEAPĂDĂ DE SINE şi ÎNFRUNTĂ ORICE GREUTATE pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte.
Aşa se întâmplă cu orice om cuprins întru totul de dorinţa de a se împlini alături de Dumnezeu, de a se împlini în bucuria adevărului dumnezeiesc, de a-şi împlini sufletul cu fericirea care nu depinde de lucruri materiale. Acest om dăruit înfruntă orice încercare, orice ispită şi durere, uită de sine şi se pierde în dorinţa de a fi mereu alături de Hristos, oriunde este Hristos, acolo voieşte şi el să fie.
Orice creştin dornic să afle bucuria adevărată promisă de Dumnezeu, trăirea aceea intensă pe care o mijloceşte doar Duhul lui Dumnezeu trebuie să se mărturisească curat: Vreau să Te urmez, ajută-mă să mă lepăd de mine şi dă-mi puterea să îmi înţeleg crucea, suferinţa, să o transform în înviere sufletească!

Saptamana Floriilor....

Biserica Ortodoxă se află în cea de-a VI-a săptămână a Postului Mare, acest pelerinaj duhovnicesc spre Praznicul Învierii Domnului. Săptămâna a VI-a sau a Floriilor e cadrul unei întreite înainte prăznuiri şi anume : pregătirea Sâmbetei lui Lazăr, a Duminicii Stâlpărilor şi a Săptămânii Mari. Actualizarea dramatizată a Patimii, care e obiectul principal al imnologiei Săpămânii Mari a început încă din primele zile ale acestei săptămâni prin evocarea narativă a bolii, iar mai apoi a morţii lui Lazăr şi a mersului lui Hristos spre Ierusalim, unde va suferi Patima Sa câteva zile mai târziu. În cadrul slujbelor cuprinse în cartea Triodului, în această perioadă se face pomenirea suferinţei lui Lazăr, a morţii lui, a înştiinţării Mântuitorului de boala lui Lazăr şi a morţii acestuia şi a drumului Domnului nostru Iisus Hristos spre Betania şi spre Ierusalim. Trimiterea de mesageri la Hristos de către Marta şi Maria reprezintă ostenelile Postului Mare realizate prin conlucrarea dintre acţiune şi contemplaţie, graţie cărora Hristos va veni prin Patima Sa, să ne izbăvească mintea înlănţuită în patimi. După Avva Isaia, Lazăr simbolizează mintea înfăşurată în voinţa proprie, iar Marta şi Maria asceza şi plânsul. Luptând împotriva trândăviei, vom putea învia din întunericul „uitării de Dumnezeu” la lumina pocăinţei. Joi, 25 martie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte una dintre cele mai importante sărbători închinate Maicii Domnului - Buna Vestire sau Blagoveştenia. Praznicul aminteşte de momentul în care Fecioara Maria a fost anunţată de Arhanghelul Gavriil că va primi în pântece şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Biserica a rânduit pentru această sărbătoare dezlegare la peşte. De asemenea, a doua zi, pe 26 martie, se face şi cinstirea Sfântului Arhanghel Gavriil, precum şi a Sfinţilor Mucenici Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima. Sâmbătă vom pomeni învierea dreptului Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria, înviere pe care Domnul Hristos o face ca o anticipare a învierii de obşte a tuturor oamenilor. Această săptămână se va încheia cu intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, pe care Biserica o va pomeni duminică.
Începând de Duminică, în fiecare seară se vor oficia Deniile specifice Săptămânii Mari.

A început a VI-a săptămână a Postului Mare

„Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioşilor, laudă, înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea. Pentru aceasta să gătim cu dreaptă credinţă semnele biruinţei, ramurile virtuţilor, strigând Osana Făcătorului tuturor." (Stihira a 3-a Triodului, de la „Doamne strigat-am...", de la Vecernia zilei)
Stihira de mai sus este de o profunzime teologică uluitoare, însă ceea ce ne surprinde în mod deosebit este fineţea limbajului. Deşi suntem în ultima săptămână a Postului Mare (potrivit rânduielilor Bisericii noastre, Păresimile se termină în Vinerea Floriilor; Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fiind considerate drept praznice), îndemnurile Triodului în privinţa postului par a fi identice cu cele din prima săptămână. Dragostea şi bucuria („Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioşilor"), care trebuie să ne însoţească pe calea Postului (numit de imnograf şi „cinstitul post"), ne aduc aminte de cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 16-18). Coordonatele „înainteprăznuirii Stâlpărilor", adică a praznicului Intrării Domnului în Ierusalim, redate de melod („... să cântăm, credincioşilor, laudă, înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea"), sunt inedite şi ele reuşesc, într-o oarecare măsură, să întregească două dintre profeţiile Vechiului Testament legate de acest mare moment din istoria mântuirii: „Ziceţi fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, şi răsplătirile merg înaintea Lui!" (Isaia 62, 11) şi „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim, şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului" (Zaharia 9, 9-10).
sursa:ziarullumina...

„Cred că 90% din cazurile de preoţie ratată se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa”

„Am găsit "întâmplător" acest site şi doresc să las un scurt gând legat de slujirea preoteselor. Cu siguranţă, aşa cum un preot este ales din pântecele mamei lui spre această slujire, la fel şi o preoteasă adevărată. O preoteasă poate influenţa şi influenţează foarte mult pastoraţia soţului ei. Dacă sunt foarte multe cazuri de preoţie ratată, cred că 90% din acestea se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa mai întâi. O preoteasă care nu-şi înţelege misiunea şi nu şi-o asumă este o reală CATASTROFĂ pentru preot. Amintesc aici doar un aspect şi anume acela al asumării crucii de mamă. Câte preotese mai nasc toţi copiii?? Câte preotese lasă pe planul al doilea cariera, comoditatea etc. pentru a aduce pe lume toţi copiii pe care Domnul vrea să-i trimită în lume?
Iată de ce mesajul ortodox pe care preotul are datoria de a-l transmite, adică faptul că ferirea de a face copii este un foarte mare păcat, se loveşte de exemplul propriu negativ. Acesta e doar un exemplu de sminteală a credincioşilor la care contribuie decisiv preoteasa "făcută" iar nu "născută".
sursa:Petru Preotul(via mail)

Părintele Iustin Popovici, Omilie la Duminica a V - a din Post (1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V - a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca...

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul" (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului". Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului... Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.

Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci..., se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi... fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post...! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci..., atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? - întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti...

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească...

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale... În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998,

iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm

Astăzi, în toate bisericile ortodoxe se va oficia Denia Acatistului Maicii Domnului

În vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, unică din cursul anului bisericesc, rânduită de Sfinţii Părinţi în această perioadă pentru a ne pune şi nouă în atenţie ajutorul şi mijlocirea Maicii Domnului. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu. Imnul Acatist al Maicii Domnului este unul dintre cele mai frumoase şi des folosite în Biserică. Compus în inima Imperiului Bizantin, s-a răspândit pretutindeni, devenind un etalon imnografic. Prin această rânduială liturgică, Biserica ne pune în faţa conştiinţei noastre o altă minune săvârşită de Maica Domnului, în veacul al VII-lea, cu creştinii din Constantinopol. După ce au reuşit să recupereze Sfânta Cruce furată de perşi şi au prăznuit înălţarea ei la Ierusalim, creştinii din capitala imperiului bizantini s-au văzut înconjuraţi de inamicii şi în pericol să piardă Constantinopolul. Atunci, patriarhul Serghie înălţând rugăciuni fierbinţi împreună cu tot poporul către Maica Domnului şi făcând procesiune cu icoana Mântuitorului cea nefăcută de mână şi a Maicii Domnului, au fost martorii unei minuni a Maicii Domnului, care a salvat întreaga cetate. În noaptea care a urmat, patriarhul şi întregul popor credincios au înălţat rugăciuni fierbinţi către Maica Domnului în biserica cea mare Sfânta Sofia. Aceste rugăciuni au stat la baza canonului Bunei Vestiri care apoi s-a dezvoltat şi a rămas în cultul creştin până astăzi. Denia Acatistului Maicii Domnului ne aduce aminte, în fiecare an, de faptul că Maica Domnului este întotdeauna împreună cu noi şi ne izbăveşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ori de câte ori îi cerem ajutorul, cu nădejde şi credinţă.

IPS Bartolomeu la venerabila vârstă de 89 de ani

La implinirea a 89 de ani ma alatur si eu celor care Va ureaza Intru multi, fericiti, binecuvantati si sanatosi ani, Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit, drept invatand Cuvantul adevarului lui Hristos! Domnul sa va aiba in paza sa!

INITIUM, o otrava aprobata oficial pentru agricultura romaneasca

Ceea ce spune senatorul de PDL Iulian Urban astăzi, se ştia deja din 3 februarie 2010. Atunci deja se făcea referinţă la o declaraţie a ministrului agriculturii, Mihail Dumitru, făcută la televiziunea naţională, prin care era recunoscut faptul că, INIŢIUM, otrava cancerigenă, cu care, noi ştiam că urmează să fie tratate - începînd din acest an - fructele şi legumele împotriva dăunătorilor, ar fi ajuns în farfuriile românilor încă din 2007! Ceea ce atunci părea de necrezut, astăzi are confirmarea oficială a Ministerului Agriculturii. Mulţi dintre români (şi nu doar, pentru că şi Republica Moldova consumă spre exemplu cartoafe, importate din România) au fost cobai, fără să ştie, consumînd fructe şi legume tratate cu otrava cancerigenă, cunoscută sub denumirea generică de INIŢIUM!!!
Senatorul PDL de Ilfov, Iulian Urban scrie pe blogul său, imediat ce a intrat în posesia răspunsului de la Ministerului Agriculturii, cu privire la testarea pestcidului INIŢIUM în România că "răspunsul este ....NAUCITOR! La ce dar mai platesc taxe si impozite? Ce mai caut eu în Parlament?
Nu pot să nu îmi pun aceste întrebari citind răspunsul ministrului Mihai Dumitru," se întreabă retoric parlamentarul.
Redau mai jos, integral postarea de pe blogul senatorului PDL Urban Iulian
"Carelevasăzică..... Institutul "Gheorghe Ionescu Siseşti" din subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice care cu ce credeţi că ar trebui să se ocupe: cu cercetări care să îmbunătăţească calităţile nutriţionale şi parametrii de sănătate a fructelor româneşti, ei bine acest institut a început în 2007, sub Guvernul Tăriceanu, testarea pesticidului INIŢIUM, fără să anunţe public acest lucru, fără nici o informare publică.
Citiţi să vedeţi că aceste două componente cancerigene ORVEGO şi ENERVIN au fost DEJA!!!!!! testate în Romania în 2007-2009 , pe ascuns, iar acum ni se spune că o sumedenie de instituţii publice au autorizat testele şi se trece direct la folosirea acestuia în agricultura românească.
Aşadar crima s-a produs deja, iar acum se pare ca nu vom mai avea cum să aflăm dacă fructele de pe masa noastră sînt sau nu alterate iremediabil prin folosirea celor doua produse cancerigene care conţin INIŢIUM.
PS - ştiţi că am cerut oficial Comisiei de Agricultură din Senat să înceapă o anchetă parlamentară în acest sens [fiind comisie de specialitate] însă.... am primit tăcere şi indiferenţă faţă de acest subiect. Mai mult ce mai pot face?"

INITIUM este un produs toxic
Numele provizoriu al produsului INITIUM este ametoctradin. Acesta este un fungicid din clasa Pyrimidylamine/Triazolopyrimidine extraordinar de puternic, a cărui structură chimică o puteţi consulta. Produsul este toxic pentru organismul uman, este carcinogen, reproductiv şi dezvoltă toxicitate, neurotoxicitate, şi toxicitate acută.
Faptul că nu s-au făcut publice date concrete cu privire la efectele acestei substanţe asupra organismului uman, aşa cum ar fi fost normal să existe în orice raport de cercetare şi evaluare, este foarte îngrijorător. Dar în felul acesta nimeni nu poate fi făcut responsabil de efectele grave care ar putea să apară mai târziu la oameni în urma consumării alimentelor care au fost injectate cu INITIUM.
Este foarte dubios faptul că raportul de evaluare pe care se bazează concluziile Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară (EFSA), NU fusese analizat în mod independent şi de alţi cercetători – aşa cum o cer normele – la momentul la care aceştia au tras concluziile şi au dat recomandarea. Acest lucru este menţionat chiar în raportul respectiv:
Deoarece raportul de evaluare nu a fost încă analizat şi de alţi cercetători, concluziile la care s-a ajuns în urma rezultatelor obţinute trebuie să fie considerate provizorii şi vor putea fi reconsiderate o dată cu finalizarea rapoartelor suplimentare, conform Directivei 91/414/EEC.
Deci, din datele oficiale existente la ora actuală nu reiese decât că există această substanţă şi că ea va fi testată în România. În rest, trebuie să-i credem pe cuvânt pe cei de la EFSA că substanţa este inofensivă pentru organismul uman. Dar nu există dovezi clare pentru aceasta.
Modalitatea extrem de facilă şi totodată criminală prin care s-au făcut aceste recomandări, pentru introducerea acestei substanţe în circuitul alimentar fără existenţa unor studii şi evaluări riguroase prealabile, este la fel de „ştiinţifică“ precum vaccinarea oamenilor cu un vaccin netestat. Un vaccin îl mai poţi refuza… încă. Dar cum te fereşti de astfel de experimente criminale, în condiţiile în care legea cu privire la utilizarea acestei substanţe nu impune avertizarea consumatorilor…
Perspective sumbre
- în 30 de ani ar putea muri trei miliarde de oameni: unul din lipsa hranei, alte două din cauza bolilor cauzate de substanţele toxice introduse în alimentaţie
- directive: eliminarea suplimentelor naturale, a mineralelor şi a vitaminelor
- animalele vor fi tratate cu hormoni şi iradiate, iar plantele vor fi modificate genetic
- cine va folosi produse naturale va face închisoare
- usturoiul, menta şi alte astfel de plante comune vor fi considerate droguri
- medicina naturistă şi medicinile alternative vor fi eliminate treptat
- produsele alimentare BIO vor fi interzise
De la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat să înceapă implementarea Codexului, alături de alte 165 de state semnatare (95% din populaţia planetei). Codex Alimentarius este un pachet de norme după care se vor alimenta populaţiile ţărilor semnatare. Acesta porneşte de la principiul că Tera nu mai poate hrăni pe toată lumea în mod natural, ca atare se va trece la hrana artificială, din produse chimice, cea modificată genetic etc. Această măsură nu este altceva decât una de exterminare, care va reduce populaţia globului la cca două miliarde, o masă mult mai uşor de hrănit şi de manipulat.
România este prima ţară din lume care va folosi în agricultură produse pe bază de INITIUM, furnizate de compania germană BASF şi care vor fi folosite pentru culturile de struguri, cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Pentru publicul larg se spune că „beneficiile pe care le-ar aduce această substanţă sunt legate în primul rând de combaterea dăunătorilor, dar, totodată ea micşorează şi durata de obţinere a recoltei.“
Conform cercetătorilor care combat Codex Alimentarius, folosirea produselor cu INITIUM sporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon, substanţă, care intra rapid în combinaţii chimice, devenind reziduală în organism. Aşa cum INITIUM ajută la creşterea rapidă a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce şi la mărirea tumorilor maligne.

Cunoaşterea ca premiză a iubirii

Primul pas spre iubirea de Dumnezeu este un act de cunoaştere. Nu poţi iubi în adevăr pe cineva pe care nu-l cunoşti. Altminteri repeţi o experienţă dureroasă a multor persoane care au „iubit” o imagine falsă a unei persoane, gândind că iubirea nu trebuie să fie şi lucidă.

Faptul că Dumnezeu doreşte mai întâi să fie cunoscut este o dovadă de seriozitate. El nu vrea să ne angajeze într-o iubire oarbă, într-un joc bazat pe aparenţe.

Iubirea adevărată se naşte înlăuntrul nostru. De aceea tocmai în adâncul nostru ne dă Dumnezeu întâlnire pentru a-L cunoaşte. Aici Dumnezeu Se descoperă nu ca o forţă impersonală, ca o simplă putere supranaturală ci ca Persoană, o persoană cu care putem comunica, pe care o putem cunoaşte şi iubi.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este direct proproţional legată de cunoaşterea de sine Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, cu atât ne cunoaştem mai bine şi pe noi înşine. Cunoaşterea de sine trebuie să fie urmată mai apoi de efortul de eliberare de sub stăpânirea oricărei patimi, neputinţe pentru ca astfel să putem dobândi libertatea lăuntrică a inimii care să-L poate primi curat pe Dumnezeu.

Care este imaginea mea în lumina cuvântului lui Dumnezeu? Ce pot afla eu despre mine din învăţăturile Bisericii? Ce trebuie să fac ca sa pot ajunge la adevărata valoare pe care Dumnezeu a sădit-o în mine? Iată câteva întrebări cu care omul poate porni pe drumul cunoaşterii creştine. Pe acest drum rugăciunea şi îndrumarea duhovnicească sunt condiţii esenţiale pentru reuşită. Reuşita: cunoaşterea lui Dumnezeu şi a sinelui şi începutul celei mai frumoase experienţe existenţiale.

Mâine se va săvârşi prima denie din anul bisericesc

În perioada 15 – 21 martie, Biserica Ortodoxă se află în Săptămâna a V-a din Postul Sfintelor Paşti. În această săptămână se vor săvârşi două slujbe speciale, unice în cursul anului bisericesc numite denii. Prima denie va fi săvârşită mâine, 17 martie, când în bisericile ortodoxe se va citi integral Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Totalizând peste 250 de stihuri, Canonul Sfântului Andrei Criteanul este unul din cele mai frumoase imnuri liturgice şi cel mai amplu dintre toate canoanele Bisericii Ortodoxe, fiind numit şi Canonul cel Mare, şi a fost alcătuit de Sfântul Andrei, Episcopul Cretei, în secolul al VIII-lea. El este un adevărat compendiu de pocăinţă, în care ni se pun în faţă modele din Vechiul şi Noul Testament, unele pe care să le urmăm, altele de care să ne ferim. Specifică Postului Mare, această slujbă invită credincioşii la rugăciune, post şi pocăinţă. Părţi din Canonul Sfântului Andrei Criteanul s-au citit şi la slujbele săvârşite în prima săptămână din Postul Mare. Biserica a rânduit ca astăzi în timpul rostirii Marelui Canon al Sfântului Andrei Criteanul să se citească şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, un minunat model de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Vineri, 19 martie, se va săvârşi Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu.

Chemarea la iubire.....

De multe ori imaginea lui Dumnezeu este greşit identificată cu cea a unui personaj mai degrabă negativ, mereu pregătit să ne pedepsească pentru greşelile noastre. Cei care susţin această concepţie despre Dumnezeu sunt adesea oameni care n-au avut niciodată posibilitatea să se apropie în mod real de El, care nu au reuşit să pătrundă taina prezenţei Sale atotmântuitoare.

Dumnezeul pe care-L mărturisim este un Dumnezeu al Iubirii. De aceea chemarea Sa este o chemare la trăirea tainei iubirii, o taină revelatoare şi dătătoare de sensuri, în care ne adâncim prin credinţă, dragoste pentru Dumnezeu şi oameni şi prin legătură neîntreruptă cu Sfânta Sa Biserică.

Trăirea autentică a profunzimii credinţei creştine face ca omul să se împărtăşească de dragostea lui Dumnezeu şi să devină purtător de bucurie divină. Astfel, el încetează să mai rătăcească pe calea căutărilor ostenitoare ale unei fericiri pământeşti iluzorii, se opreşte la auzul sfintei chemări, îi dă curs şi se cufundă într-o frumoasă poveste de iubire, în care greutăţile şi necazurile vieţii nu pot niciodată să-l biruiască, întrucât noi suntem deja biruitori prin învierea lui Hristos.
Depinde însă de fiecare dintre noi modul în care ne însuşim roadele învierii Domnului. Purtarea biruinţei laolaltă cu Hristos presupune căutarea neîncetată a lui Dumnezeu prin rugăciune şi faptele credinţei. În rugăciunea personală şi cea liturgică se aprinde lumina care ne călăuzeşte paşii spre împlinirea chemării la bucuria ce vine din iubire, iar prin faptele credinţei mărturisim bucuria de a fi ai lui Hristos.

A murit pe masa ginecologului când făcea avort

Melec Curtmula, o femeie de 41 de ani, din Mangalia, Constanţa, a murit, zilele trecute, pe masa ginecologului care îi făcea un avort. Potrivit medicilor, complicaţiile au apărut pentru că sarcina era foarte avansată.
"Melec avea o sarcină avansată, dar se simţea rău şi a vrut să facă avort. Din ceea ce ne-a spus o asistentă, ea a început să respire greu şi a prezentat semnele unui atac de cord după anestezie.
Medicii au stabilizat-o şi apoi au continuat intervenţia, dar Melec a suferit un nou atac de cord, care i-a fost fatal", a declarat Aydan Cadir, o prietenă a femeii. Potrivit autopsiei, fătul avea circa 16 săptămâni, în condiţiile în care legea permite întreruperile de sarcină doar până la 12 săptămâni. Doctoriţa e acum anchetată.
Despre gravitatea acestui păcat, presupun nu mai e nevoie de vorbit! Dacă o femeie moare în încercarea de a da naştere se consideră muceniţă, apoi aceasta omorând...
sursa:www.libertatea.ro

Omilie la Duminica a IV-a din Post(Duminica Sf. Ioan Scărarul)

Părintele Iustin Popovici:
De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?
Este omul care a trăit şi a scris "Scara Raiului", care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.
Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint... O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?
O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!... Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.
Scara Raiului!
Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.
Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.
Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.
Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.
Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).
Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea... O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic... Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!
Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea...
Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul... După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu... Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.
Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.
Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo, Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

Lectura apostolică din Duminica a IV – a din Post

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:
Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.
Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.
Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.
Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post.
Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.
Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.
Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.
Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.
Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”.
Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu - tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.
Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Lupta cu gândurile

Gândurile….primul atac! Primul nivel al păcatului! Primul obiectiv de atac al vrăjmaşului! Primul obiectiv de păzit al nostru! Dacă vom păzi poarta gândurilor atunci suntem în foarte mare siguranţă!
Gândurile sunt hrana minţii noastre! Cu ce ne hrănim, cu aceea trăim, de aceea atenţie asupra gândurilor pe care trebuie să le cultivăm în mintea şi inima noastră! Gândul este prima etapă a păcatului. Cine reuşeşte să lupte hotărât cu gândul cel rău, reuşeşte să biruiască ispita de la început. Dacă gândurile bune au prins rădăcină în inima noastră, atunci acestea ne vor ajuta şi când vom trece prin momente dificile! Îşi vor face auzit glasul şi ne vor întări pe drumul spre biruinţă! Dacă însă am lăsat să crească în inima noastră gândul deznădejdii, al răutăţii, al invidiei, al păcatului, atunci acestea ne vor îngreuna mult inima şi lupta.
Cum ne luptăm împotriva gândurilor rele? Cultivându-le pe celel bune! Să ne întărim în gândurile bune continuu! Şi când ne este bine şi când ne este rău! Să luăm mereu partea cea bună! Optimismul acesta, forţa gândirii pozitive, este dobândită prin exerciţiu. E vorba de o hrănire cu cuvintele vieţii veşnice! Fundamentul creştin al nădejdii este credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Cum deosebim gândurile? Prin rugăciune: “Doamne, arată-mi dacă acest gând este de folos”, prin ascultare atunci când duhovnicul ne va spune să îndepărtăm gândul, prin firea lucrurilor, atunci când gândurile respective sunt fără îndoială rele, prin lectura duhovnicească prin care aflăm tipurile de gânduri şi modurile de a lupta cu ele.
Gândurile rele se scot cu gândurile bune, dar mai ales cu rugăciunea! Rugăciunea este vântul care împrăştie răutatea noastre şi aduce pe Dumnezeu să umple inima noastră de pacea gândurilor. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” este adevărată armă împotriva muşcăturilor gândurilor păcătoase! Precum cei ce priveau în pustie la şarpele de aramă înălţat de Moise şi se vindecau de muşcăturile şerpilor, tot aşa şi ce ce ridică inima lor spre Iisus Hristos prin această rugăciune se vor menţine departe de vrăjmăşia gândurilor rele.
Să nu ne îndreptăţim gândurile oricât de motivaţi am fi să gândim în acel fel! Iubirea e mai mare decât dreptatea! Să dăruim chiar şi acolo unde nu ar fi “drept”! Dumnezeu nu ne dăruieşte viaţa după dreptate, ci după Iubirea Sa cea nemărginită! Să ne asemănăm şi noi Lui, căci noi suntem chemaţi să fim “lumina lumii”! Şi noi să dăruim iertarea noastră necondiţionat, să dăruim răbdare dobândită prin rugăciune, lasând pe Dumnezeu să folosească şi puţina noastră iertare, răbdare, dăruire ca să facă minuni cu ele! Doar El poate schimba ceva şi de aceea trebuie să ne predăm Voii Sale, ştiind că aceasta ne va aduce eliberarea sufletului pe care-l ţinem legat cu dorinţele noastre şi-l împiedicăm de la mântuire cu gândurile noastre nefolositoare.

“Iute este gerul dar dulce este raiul!”

Cei 40 de Mucenici, deşi erau de obârsie din diferite locuri, fãceau parte din aceeaşi ceatã ostãşeascã. Ei au fost prinşi din pricina mãrturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare Dar nelãsându-se înduplecaţi sã jertfeascã idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţã şi peste gurã, dar pietrele în loc sã-i atingã pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnã, să petreacã toatã noaptea în mijlocul unui lac, care se gãsea în apropierea Sevastiei. Pe când se gãseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndatã ce a fost atins de cãldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pazã acolo însã a intrat laolaltã cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, vãzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de luminã şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecãruia dintre ei. Iar când s-a fãcut ziuã, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plãcutã s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de doritã sã fie îmbrãţişatã se poate vedea şi din urmãtoarea împrejurare. Dupã zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încã, a fost lãsat la o parte de tiran, socotind cã aceasta poate îl va îndupleca sã-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pãtimiserã, rãmãsese pe lângã el, vãzând acum pe fiul ei, care era mai tânãr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţã sã-i insufle în cele din urmã teamã şi sã se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlaţi.De aceea aceasta sta încremenitã şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se gãsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmã şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdã puţin, ca sã ajungi cu adevãrat şi fiu al Tatãlui celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, cãci, iatã, Hristos Dumnezeu îţi stã ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplãcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; dupã acestea va fi numai bucurie, desfãtare, odihnã şi veselie, din care te vei împãrtãşi împãrãţind împreunã cu Hristos şi vei fi rugãtor pe lângã Dânsul, pentru mine, mama ta. Dupã ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte cãruţe şi încãrcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit cãtre ţãrmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi vãzând cã tânãrul acela, al cãrui nume era Meliton, mai sufla încã, l-au lãsat sã trãiascã mai departe. Când mama lui a vãzut însã cã rãmâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnã ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama cã este femeie slabã şi înãbusindu-şi în suflet toatã durerea de mamã, a luat pe fiul ei pe umeri si a pornit cu el dupã cãruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o viteazã, socotind cã numai atunci fiul ei va trãi cu adevãrat, când l-ar vedea şi pe el mort şi pãrãsit împreunã cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu- se eliberatã de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a sãltat în chip plãcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu pânã la locul unde se gãseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a In numãrat cu toate celelalte, pentru ca nici mãcar trupul, al cãrui suflet pornise sã se înnumere laolaltã cu sufletele celorlalţi, sã nu se deosebeascã de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrãjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii sã poatã lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltã într-o surpãturã, de unde fiind scoase de mâinile crestinilor, ne-au fost dãruite nouã ca o bogãţie de neînstrãinat.

Rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti.
Vă propun spre lectură şi meditaţie câteva rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci:



“Astăzi înainte merge Crucea Domnului, şi credincioşii o primesc pre dânsa cu dragoste şi câştigă tămăduiri sufletului şi trupului şi de toată boala. Pre aceasta o sărutăm cu bucurie şi cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem, iar cu bucurie pentru mântuirea pe care o dă lumii, Cel Ce S-a pironit pre ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.”

“Cel ce Te-ai înălţat pre Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pre binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra celor potrivnici, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.” (Condacul Sfintei Cruci)

“Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”

“Crucea lui Hristos, nădejdea creştinilor şi povăţuitoare celor rătăciţi, limanul celor înviforaţi, ceea ce eşti în războaie biruinţă, lumii întărire, bolnavilor tămăduire, morţilor înviere, miluieşte-ne pre noi.”

“Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.” (Crucii Tale)

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

Vino sau du-te!

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. (Matei 25, 31-46)
Ce are iubirea în comun cu nedreptatea sau indiferenţa faţă de celălalt? Ce are în comun iubirea cu împietrirea inimii faţă de cei aflaţi în suferinţă? Nimic!
Ce are în comun iubirea cu suferinţa? Totul! Iubirea e jertfă, e slujire! Slujirea e iubire, iubirea e slujire şi ambele sunt suferinţă în această lume! Dar suferinţa e singura cale spre înviere, aşa cum singura cale pentru ca Hristos să învieze întreaga omenire a fost drumul crucii, al suferinţei. Şi cine poarta cea mai mare suferinţă? HRISTOS! El Se indentifică cu fiecare suflet aflat în durere, cu fiecare nevoie neîmplinită a noastră! El poartă greutatea fiecăruia dintre noi şi prin harul Lui putem să ducem crucea vieţii, nu prin puterile noastre. Acest lucru este vizibil mai ales în acele momente în care Dumnezeu ne lasă pentru o clipă să simţim cum este fără El şi acea clipă coincide cu prăbuşirea noastră fie şi doar pentru o secundă!
Judecată de Apoi nu are alt criteriu decât iubirea şi slujirea pentru Hristos! Dar pe Dumnezeu nu-L iubim şi nu-L slujim decât în măsura în care ne dăruim celorlalţi, urmând pilda Mântuitorului Care ne-a slujit până la moarte, în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl! Iată de aceea faptele bune, ale iubirii şi ale milostivirii faţă de cei de lângă noi sunt acte dăruire pe care le facem faţă de Dumnezeu Însuşi! Eu când dăruiesc cuiva ceva, nu dăruiesc persoanei în cauză, ci lui Hristos în mod direct care ia chipul aproapelui meu. De aceea, răsplata nu trebuie aşteptată din partea oamenilor, ci ea vine de multe ori prin alţii decât cei pe care i-am ajutat şi va veni desăvârşit doar la Judecata de Apoi. Acolo vom primi răsplata definitivă şi veşnică pentru faptele noastre şi pentru dragostea noastră mai ales!
Doar două sentinţe există la această judecată: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia” şi “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”! Iată aşadar vremea dreptăţii va veni desăvârşit, iar cei ce au dăruit milă primesc mila după dreptate, iar cei ce au refuzat mila, primesc pedeapsă veşnică! Şi astfel se vor despărţi oile de capre şi Păstorul Îşi va lua oile Sale şi le va paşte în locaşurile minunate şi infinite ale Împărăţiei Sale, împărtăşindu-le de fericirea veşnică ce vine din trăirea laolaltă cu Izvorul Fericirii!
Nu suntem suficienţi de conştienţi că această pildă se va împlini întocmai! Încă nu înţelegem şi nu simţim profunzimea acestei PROFEŢII! Este o profeţie cât se poate de clară! Aceasta este credinţa noastră! Iată acum e vremea slujrii, să lucrăm Domnului, pentru că vine şi ziua dreptăţii, a răsplăţii! Pentru puţina noastră osteneală şi dăruire, vom primi veşnicia! Acum e vremea milei, Dumnezeu ne aşteaptă să ne întoarcem şi să ne apucăm să intrăm în bucuria dăruirii, a slujirii aproapelui, gustând încă de pe acum prin credinţa şi nădejdea noastră din mângâierea care vine din practicarea binelui!
VENIŢI sau DUCEŢI-VĂ! E în mâna noastră să alegem! Iubirea, mângâierea şi veşnică binecuvântare ca răsplată generoasă a lui Dumnezeu pentru milostivirea noastră faţă de aproapele sau blestemul ca răsplată dreaptă faţă de refuzul permanent al iubirii! Cei ce n-au făcut milă, nu vor afla milă la Judecată! Cei ce nu au iertat, nu vor fi iertaţi! Cei ce nu au mângâiat, nu vor fi mângâiaţi! Altfel spus, lumea de dincolo va fi o continuare a stării de pe pământ însă la dimensiuni cosmice, infinite! Vom trăi bucuria pe care am dăruit-o celorlalţi infinit mai mare şi de asemenea lipsa de iubire, golul sufletesc care ne va chinui veşnic pentru că ne-am golit de dragoste aici pe pământ!
VINO sau DU-TE, acum pentru totdeauna!

Iertarea păcatelor

“Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu? ” (Luca 5,21)
Fariseii au văzut în Iisus Hristos doar un simplu om şi de aceea i-au reproşat că grăieşte hulă, blasfemie împotriva lui Dumnezeu, crezând că El poate ierta păcatele. Dar orbii nu au văzut minunea ce se întâmpla înaintea ochilor lor. Nu s-au minunat de incredibilul ce se producea în acele momente. Nu i-a atins nici dragostea prietenilor pentru slăbănog. Nu i-a mişcat nici suferinţa acestuia. Şi nici nu s-au ostenit să înţeleagă că fără iertarea păcatelor era imposibilă vindecarea.
Da, nimeni nu poate ierta păcatele decât Dumnezeu şi cei cărora Dumnezeu le-a dat această putere de a ierta păcatele. Hristos era Dumnezeu, era întru totul îndreptăţit să ierte păcatele oamenilor. Acest Hristos, Dumnezeu şi om, a dat oamenilor această putere. A rânduit ca iertarea Sa să fie dăruită oamenilor prin intermediu Sfinţilor Apostoli şi prin ei prin episcopi şi preoţi.
Noi vedem adesea în preoţi doar nişte oameni, aşa cum şi fariseii, plin de vicleşug, au văzut în Hristos doar un om. Da, preoţii sunt doar nişte oameni, însă aceşti oameni au primit puterea de la Hristos de a ierta păcatele: ” Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)! Făgăduinţa lui Dumnezeu se împlineşte dincolo de orice neputinţă omenească. Preotul nu iartă păcatele în virtutea vredniciei sale, a sfinţeniei sale, ci în virtutea puterii lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată.
Avem două variante: să ne mândrim precum fariseii şi să ne ţinem departe de iertarea care este dată doar celor smeriţi (adică celor care nu fug de adevăr) sau să ne plecăm cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi primind iertarea Lui să ne minunăm de dragostea Lui şi să-L slăvim neîncetat.
Spovedania care aduce iertarea păcatelor şi vindecarea sau mândria care te ţine în moarte! De cele mai multe ori alegem mandria .....

La multi ani FEMEIE oriunde ai fi !

Femeia e o frumusete / Cand in credinta sporeste, / A ei gura nu rasuna / Pentru ca are cununa . / I se cere asculare / Ca sa aiba incununare , / Castitatea s-o cinsteasca / Prin curata viata , aleasa . / Vorba ei sa fie moale / Si rostita cand se cade / Supunerea ii ramane / Semnul cel mai sfant pe lume . / Mult sa fie respectata / Sa fie alintata / Si sa aiba ocrotire , / Sa rodeasca in iubire . / Raspunderea ei e mare , / Ca sa fie ca o floare, / Ce miroase asa frumos / Intr-o lume cu Hristos .


sursa: mail

Viclenia vine din necredinţă!

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug“. (Ioan 1, 47)

Când am citit prima oară acest lucru în Sfânta Scriptură, nu înţelegeam de ce Hristos a spus aceste cuvinte cu atâta admiraţie, cu atâta preţuire. Nici acum nu cred că înţeleg cât de profundă şi cât de minunată este preţuirea pe care o are Dumnezeu pentru oamenii lipsiţi de gândurile răutăţii, de perversitate, aşa cum ne exprimăm în limbajul cotidian. Dar mă gândesc că dacă răsplata acestor oameni curaţi este darul de a-L vedea pe Dumnezeu, precum se zice, “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), atunci virtutea curăţiei inimii este cea mai înaltă.
Pe de altă parte, acesta este şi un indiciu clar de ce oamenii nu Îl văd pe Dumnezeu! Vicleşugul din inimile noastre ne împiedică! Minciuna cu care ne amăgim că suntem mari şi tari, că noi le ştim pe toate, răutatea cu care reacţionăm faţă de ceilalţi, minciuna cu care încercăm să ne ridicăm deasupra aproapelui nostru, răutatea cu care ne duşmănim aproapele, chiar şi pe cei care nu ne-au făcut nimic! Iată, vicleşugul este dedublarea omului! Jucăm pe 2 fronturi!
Viclenia face să crească sub pielea noastră de oi un lup cu dinţii ascuţiţi! Viclenia ne umple de viermii răutăţii! E moarte sufletească răutatea, e puterziciune, nu are cum să nu se transforme în viermi! Şi viermii aceştia vor deveni şi ei veşnici împreună cu noi în iadul răutăţii, acolo “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9,44). E focul răutăţii care se va întoarce împotriva sufletului nostru, e răutatea care ne ţine departe de iubire! Şi cine nu dăruieşte iubire acum în lumea aceasta, nu va avea parte de iubire nici în lumea cealaltă!
De unde vine viclenia? Viclenia vine în primul rând din mândrie! Un om mândru este un om viclean, pentru că nu îi place adevărul, el însuşi trăieşte în înşelare crezând că este important, mai important decât ceilalţi, pentru că uită că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii indiferent de ranguri sau capacităţi. Viclenia vine din teamă! Omul se teme de nesiguranţă! Şi atunci, neavând încredere în pronia cerească, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crede că îşi poate rezolva singur probleme şi fără ajutor dumnezeiesc. Şi chiar le rezolvă, însă prin fărădelege, prin viclenie, prin minciună, prin răutate, prin surparea celuilalt! Se ridică prin minciună, deşi este conştient că valoarea lui este mult prea mică în comparaţie cu ceea ce crede el despre sine însuşi! Şi Hristos îl lasă, pentru ca judecata Lui să fie dreaptă, de aceea spune: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui “( Apocalipsa, 22, 11-12).
Viclenia vine din necredinţă! Dacă te-ai teme de Dumnezeu, ai avea un frâu în gândurile rele! Ai pune lângă gândul acela rău, un gând bun! Şi te-ai îngriji ca prin gândul bun, să-l scoţi pe cel rău! Că doar îngrijindu-ne să creştem în bunătate, putem să ne întărim şi să devenim mai puţin răi! Dacă am avea un pic de credinţă, atunci am începe cu adevărat să lucrăm în grădina inimii noastre şi să facem adevărată curăţenie şi ne-am pune paznic de seamă la poarta sufletului ca să nu mai arunce nimeni sămânţă rea înlăuntrul nostru!
De ce nu avem credinţă? Pentru că nu avem voinţă! Da, Doamne vreau să cred in Tine mai mult, mai sincer, mai devotat! Dă-mi să cred, căci Eu nu pot să cred! Credinţa este darul Tău pentru tot omul care vine cu smerenie înaintea Ta şi îţi mărturiseşte că nu are credinţă, că nu poate crede, dar că vrea, vrea să afle adevărul, vrea să nu mai trăiască în minciună, vrea să nu mai fie un mormânt văruit, mereu un actor care nici el însuşi nu mai ştie ce rol să mai joace ca să fie în siguranţă! Dă-ne, Doamne, să înţelegem că siguranţa nu vine decât de la Tine, că niciun lucru care nu ne ajută să dobândim Împărăţia Ta nu ne este de folos!
Curăţeşte, Doamne, inimile noastre de răutate şi de vicleşug ca să Te vedem pe Tine domnind în sufletele noastre, ca să ne împărtăşim de mângâierea şi binecuvântarea Ta acum şi în veşnicia la care suntem chemaţi!