Rautatea omului ....bun

Cred ca fiecare dintre noi a avut macar odata ocazia sa fie contrariat de anumite persooane extrem de evlavioase in timpul slujbelor dar care au o rautate dezarmanta in viata de zi cu zi.
Auzim de foarte multe ori in preajma noastra, sau poate chiar noi am spus-o uneori: “Iert, dar nu uit!!” Ce inseamna iertarea fara uitare? Cum poate un om care merge regulat la biserica sa nu raspunda unui “buna ziua!” oferit din partea cuiva cu care a avut o mica neintelegere cu totul neinsemnata ? Ne place sa trecem drept " oameni buni ", tinem post in zilele insemnate in calendar, facem milostenie, dar ramanem in sufletul nostru cu inima impietrita pentru niste motive carora le dam mult prea mare importanta, ne pomenim criticand persoane despre care nu stim mai nimic, ce-i in sufletul lor, care e relatia lor cu divinitatea, care e zbuciumul lor interior, iar asta in raport cu convingerile noastre extrem de subiective ! Ne indoctrinam si ne inarmam cu legi si dogme crestine pe care le facem SABLON, apoi cautam sa modelam omul dupa cat de adanc am inteles noi Sfanta Scriptura fara sa tinem seama de propriile noastre limite. In goana noastra dupa salvarea sufletelor uitam ca avem de-a face cu oameni sensibili care nu pot fi modelati peste noapte dupa bunul nostru plac. Dar mai ales vad ca pentru multi este extrem de greu de inteles ca daca este ceva ce poate fi schimbat la om, acestea sunt prezentul si viitorul. Ca sa vorbim despre cum si cat de mult a gresit, supunandu-l unui tir de " concluzii juste ", ca si cum e pierdut, ratat, nu va mai cunoaste Raiul in veci, pentru ca stim noi ca asa ceva este foarte grav… mie mi se pare exact pe dos fata de ceea ce intentionam de fapt ! Ai facut o greseala ATUNCI, in anumite circumstante, iar dupa nu stiu cat timp nu poti si nu vrei sa-ti cauti justificari pentru acea greseala. Daca au fost regrete, ele sunt singurele care raman in fata lui Dumnezeu, acolo unde exista constiinta. Noi, in excesele noastre de a trece drept " oameni buni ", ajungem de fapt sa ne adaugam in fiecare zi pacate care nu-si au rostul !

Roagă-te şi fii tare! întăreşte-ţi inima!

Cei ce se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească trebuie să poarte necontenit cea mai anevoioasă şi mai subtilă luptă: lupta duhovni­cească cu gândurile. Li se cere să aibă în fiece moment ochi treaz şi limpede pentru a ţine sub supraveghere toate gândurile care trec prin suflet şi care ar putea veni de la cel viclean, ca să le poată respinge. Inima acelora trebuie să fie mereu pătrunsă de credinţă arzătoare, de smerenie şi dragoste.
Altminteri viclenia diavolească ar putea pătrunde lesne în ea, iar după viclenie, slăbirea credinţei sau chiar necredinţa. Apoi, tot răul, de care nu se vor putea izbăvi curând, oricâte lacrimi ar vărsa. Iată de ce nu trebuie să-ţi laşi inima să se răcească; mai cu seamă în timpul rugăciunii caută să te ţii deoparte cu orice chip de nepăsarea cea rece. Se întâmplă adesea ca buzele să se roage, dar ini­ma să fie cuprinsă de vicleană puţină credinţă, sau chiar de necredinţă.

Omul pare aproape de Domnul cu buzele, dar cu inima este departe de El. în timp ce noi ne rugăm însă, vicleanul diavol recurge la toate mijloacele, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le observăm, pentru a ne răci inima şi a ne-o atrage spre viclenie. Roagă-te şi fii tare! întăreşte-ţi inima!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)