Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

joi, 15 aprilie 2010

NU VREM!



“…De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. ” (Matei 23,37)
De câte ori nu ne trimite Domnul semne ale chemării Sale?! De câte ori nu ne descoperă Domnul iubirea şi dreptatea Sa?! Când cu binele, când cu dreptatea! Niciuna dintre variante nu par să ne înmoaie inimile de piatră. Fugim de noi înşine! Fugari suntem pe pământ şi în loc să venim la viaţă, ne ascundem în moarte fără să ştim că aceasta ne înghite întreaga fiinţă!

NU VREM! NU VREM SA FIM MÂNTUIŢI! Căci cel ce vrea caută neîncetat până află bucuria! NU VREM SĂ FIM BUCUROŞI! Vrem să rămânem în voinţa noastră păcătoasă! Vedem că nu găsim bucurie şi împlinire, simţim că nu e pace în sufletul nostru, ci doar înfricoşare şi o alergătură epuizantă şi totuşi continuăm să ne minţim pe noi înşine, ţinându-ne cu încăpăţânare drumul greşit. Ne este frică de libertate! Ne este frică de libertate pentru că ne este frică de adevăr! Însă adevărul ne face liberi! Prin adevăr redobândim propriul nostru suflet! Mărturisindu-ne Domnului păcatele şi neputinţele prin sfintele rânduieli bisericeşti, ajungem la o viaţă nouă.

Mărturisirea păcatelor şi părerea de rău pentru acestea reprezintă condiţia esenţială a intrării pe calea mântuirii. Ne smerim şi prin smerenie, care nu este altceva decât conştientizarea reală a micimii noastre omeneşti, facem loc harului! Harul vine să ne elibereze din temniţa lăuntrică, ne curăţeşte de toate întinăciunile, ne dă viaţă, ne dă lumină, ne dă bucurie! Aceste bunătăţi nu vrem însă să le primim din mâna Milostivului Dumnezeu, ci le căutăm acolo unde nu sunt şi alergăm după ele care după nişte himere. Şi ne mirăm că nu vine bucuria!Şi culmea culmilor: deşi vedem că nu avem împlinire sufletească în calea pe care mergem, continuăm fără să ne mai gândim să alergăm cu disperare după visele noastre neîmplinite pentru că le-am investit într-o lume falsă.

Totul ţine de voinţa omului! Voinţa lui Dumnezeu, este mereu aceeaşi “ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4) Nu te poţi mântui fără să cunoşti adevărul! Şi nu poţi găsi adevărul dacă nu îl vei căuta! Suferinţa noastră este de multe ori o suferinţă determinată de îndărătnicia noastră, de mândria care se alimentează din tupeul cu care reuşim să ne minţim pe noi înşine şi pe ceilalţi în încercarea disperată de a da impresia că suntem cineva! Jucăm în diferite hore doar pentru ca să fim văzuţi bine! Învăţăm regulile oricărui joc care ne depărtează de noi înşine şi de Dumnezeu, dar nu vrem să învăţăm să înţelegem şi să împlinim regulile care ne duc la VIAŢĂ, la BUCURIE!

Vrei bucurie? Atunci cu silă, cu osteneală, cu ce ai, cu ce nu ai, înainte cu curajul smereniei pe calea căutării! Bucuria adevărată nu se câştigă cu uşurinţă, însă cine o află e om fericit cu adevărat! Fericirea lui nu mai depinde de lucruri, ci de har! Şi omul atunci învaţă să caute harul şi lasă orice doar pentru a simţi mângâierea harului!

Dacă ai văzut că umblarea în propria voie nu te-a adus la mulţumire sufletească, nu ţi-a dat bucuria aceea care nu încetează în funcţie de factori externi, de ce continui să fii mândru? De ce să NU VREI să fii bucuros? De ce să nu vrei să fii fericit? Nu vezi ca realitatea te obligă să fii eficient? Poţi fi eficient când pierzi vremea vieţii atât de scurtă pe căi ocolitoare? Căile acestea ocolesc cu totul bucuria! Semnul bucuriei adevărate este permanenţa, pacea, înţelepciunea, răbdarea, mângâierea lui Dumnezeu.

Unde omul nu vrea, nici Dumnezeu nu se bagă! Atât de importantă este voinţa omului în mântuire încât fără această voinţă mântuirea nu este posibilă! Dumnezeu vrea, dar dacă omul nu vrea….atunci s-a blocat uşa harului Celui Care stă afară şi bate…bate…bate…..! Şi noi poate că am vrea să deschidem, dar nu mă lasă mândria care îmi spune că sunt pe calea cea bună, că oricum sunt alţii mai păcătoşi decât mine, că n-am niciun folos nici din spovedanie, nici din participarea la viaţa Bisericii, nici din viaţa cu Dumnezeu! Asta pentru că nu ştim că Dumnezeu vrea să ne dea libertatea de care avem nevoie! Nu poţi fi fericit în robia păcatului, oricât ai încerca!
Şi totuşi neîmplinirea din inimă este semnul clar al mecanismelor greşite după care funcţionează viaţa omului! Şi neîmplinirea aceasta stă mărturie pentru păcate! Ea nu se va şterge decât o dată cu mărturisirea şi cu înnoirea vieţii prin respectarea poruncilor vieţii şi ale bucuriei!

Cuviosului Pahomie de la Gledin – un nou sfânt al Bisericii lui Hristos


Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 aprilie, pe Sfântul Cuvios Pahomie de la Gledin. Cuviosul Pahomie (cu numele de botez Petru, se pare) s-a născut în preajma anului 1674 în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene. Trece în Moldova, ca foarte mulţi tineri ardeleni din vremea aceea, şi este primit ca frate la Mânăstirea Neamţ, unde erau foarte mulţi călugări veniţi din Ardeal. Intrat în Mânăstire, în anul 1694, tânărul frate, foarte ascultător şi evlavios, parcurge, după rânduială, toate încercările duhovniceşti. În 1697, la vârsta de 25 de ani, primeşte mult dorita cunună a călugăriei. Devine la nici treizeci de ani stareţul marii lavre a Neamţului, obşte pe care o conduce până în anul 1704. Pleacă la Kiev, unde, la Lavra Pecerska, îl cunoaşte pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic. Se hotărăşte să aleagă sihăstria, găsindu-şi locul pentru linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul. De aici, sihastrul Pahomie, a fost chemat pentru scaunul episcopal de la Roman., eparhie pe care a păstorit-o timp de şapte ani şi trei luni, câştigând nu numai de la popor dar şi de la domnitori, mare evlavie. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în Biserica Sfântul Nicolae, la 8 noiembrie 1711. La 1 martie 1714, Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, pentru a reveni la Neamţ şi de aici s-a retras, din nou în sihăstria lui. La Pocrov a construit un locaş de rugăciune, cu hramul Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului unde a adunat o mică obşte. Ierarhul Pahomie a pornit în pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. Aici, trăind cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă a trecut la cele veşnice la 14 aprilie în anul 1724. Înainte de a ase muta la Domnul a îmbrăcat marea schimă se pare sub numele Pimen. Istoricul Nicolae Iorga afirma despre ierarhul Pahomie că a fost “cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp“.