De când şi de ce serbăm Acoperământul Maicii Domnului?

Pe vremea împăratului Leon (886 - 912), în Constantinopol, într-o sâmbătă spre duminică, noaptea, s-a făcut priveghere în biserica Vlahernei, spre slava Fecioarei Maria. Era 1 octombrie. Biserica era plină de oameni. Pe la ora patru din noapte, Sfântul Andrei (altul decât Sfântul Apostol Andrei) şi ucenicul său, Epifanie, au văzut în biserică pe Maica Domnului stând în văzduh şi rugându-se. Ea strălucea foarte tare şi avea întins acoperământul ei peste toţi cei aflaţi în biserică.

Maica Domnului nu era singură, ci împreună cu mulţi Îngeri şi Sfinţi, dintre care cei mai aproape de ea erau Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

- Frate Epifanie, vezi tu pe Maica tuturor cum se roagă pentru toată lumea? a întrebat atunci Andrei.



- O văd, părinte, acoperind oamenii cu veşmântul ei strălucitor! a răspuns Epifanie.

Şi s-a auzit în biserică rugăciunea Maicii Sfinte, astfel:

„Împărate ceresc, primeşte pe omul care Te slăveşte pe Tine şi care cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi preamăreşte pe cei ce Te slăvesc. Iar rugăciunea celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primeşte-o! Şi din toate nevoile şi răutăţile scoate-i pe aceia!"

De atunci s-a sărbătorit la 1 octombrie praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, sărbătoare pe care însăşi Preasfânta Fecioară a dorit să o descopere oamenilor, spre a le întări nădejdea de mântuire.

În orice zi a vieţii noastre avem nevoie de Acoperământul ei ocrotitor, dar mai ales în ziua morţii noastre, când se va despărţi sufletul de trup. Acum şi atunci să ne acopere Maica Domnului de duhurile cele rele din văzduh, ca şi în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, care va fi la sfârşitul lumii!

Duhovnicul în viaţa noastră ...

Frumoasa-i tineretea prin naivitatea si optimismul ei, frumoasa este pentru ca nici nu realizam cat este de scurta si mai cu seama este frumoasa caci nu o avem decat o singura data. Pot asemana tineretea cu un mielusel care zburda pe campie printre alti mielusei, intrecandu-se in nazdravanii, dand fericit din picioare prin aer si scuturand cornitele de bucuria a tot ce-l inconjura.Cateva lucruri ne lipsesc la tinerete insa, dintre care trei sunt esentiale: rabdarea, ascultarea si cunoasterea.
Tanarul trebuie îndrumat de părinţi să îşi găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a construi drumul duhovnicesc.Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea să ne dea canoane uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului şi Hristos în cale.Un duhovnic te poate ajuta sa te formezi ca om.Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ne dea.
Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi liniştea. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om şi păcătos. Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim.
Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi ţinute”.Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi să le spunem ca nu cumva să uitam ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare rău.

Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!”.

„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină” Sfăntul Grigorie Sinaitul

Numai cel rău ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi aşa să faci. Ai făcut ascultare mergi în Rai, nu ai făcut cazi din nou.

„Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic”.
Din experienţă proprie, vă spun că eu de la 14 ani merg să mă spovedesc, pentru mine duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire am avut, el mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că lucrurile pe care el mi le spunea se adevereau. Când nu ascultam, rău îmi era şi nu înţelegeam unde greşeam.
La tinerete avem privirea scurta, nu prea ne razbate privirea duhovniceasca pana in spatele hotararilor si actiunilor noastre. Deci duhovnicul este ca un binoclu duhovnicesc pentru noi…de care, cu timpul, constati ca ai nevoie toata viata.
Mult lucreaza Domnul prin duhovnic in viata noastra, iar lipsa acestuia este esecul mantuirii.

Ca o concluzie pot spune ca tanarul fara duhovnic este ca oaia fara pastor.

Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul, sau cel puţin să nu urăşti pe nimeni

Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvîntul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porun­ca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porţi vreunui om ură sau supă­rare, sau mânie, sau să ţii minte răul în nici un chip şi pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.
Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru ne-grija proprie, ci să-şi mărturisească neputinţa sa, nu să ascun­dă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăci­rea cuvîntului lui Dumnezeu.

Iubirea şi înfrînarea slobozesc sufletul de patimi; citirea şi contemplarea izbăvesc mintea de neştiinţă; iar starea de ru­găciune o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

Cînd ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări ca, nerăbdând supărarea, să urâm pe cei ce ne defaimă.


(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
(preluat de pe
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/)

Alintă-te pe lângă Dumnezeu!

Alintă-te pe lângă Mântuitorul şi pe lângă Maica lui Dum­nezeu ca un fiu adevărat (sau ca o fi­ică adevărată) – alintă-te, îţi zic, ci­tind canoanele, acatistele care merg la inimă ale Preadulcelui Iisus şi Maicii lui Dumnezeu, alintă-te şi pe lângă sfinţi prin rugăciuni fierbinţi şi prin canoanele şi acatistele rânduite – şi nu vei fi ruşinat, ci degrabă vei simţi în inima ta alintare cerească de la Duhul Sfânt.

Însă nici nu te descu­raja dacă inima ta e rece în urma în­tunecatelor adieri ale vrăjmaşului netrupesc. Domnul vede totul şi ni­meni nu pleacă de la Dânsul cu mâ­na goală, ci degrabă dă fiecăruia du­pă merite. Rabdă, fiindcă s-a zis: în­tru răbdarea voastră veţi dobândi sufle­tele voastre (Lc. 21,19).
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Icoana Noilor Martiri ai Pamantului Romanesc.

Un articol foarte frumos preluat de pe blogul domnului Răzvan Codrescu căruia îi mulţumesc pentru îngăduinţa sa de a-l posta şi eu aici.
Dacă ochiul nostru e curat, nici mintea noastră nu va răstălmăci nimic din cele scrise de domnia sa.


In timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri Diaconeşti continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate temniţele comuniste din România.
După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Icoana întreagă

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie.
Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii.

Supliciile de la Aiud
Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru recent, iar în faţa acestui adevărat monument iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer public iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neînţeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură.
Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte.


Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,
pe vremea cînd icoana era numai o schiţă (2006, toamna)
Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” – care şi cîte or fi ele de fapt – judecăţii lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai rămînă deschis.
Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate!
Răzvan CODRESCU (preluat de pe http://corinanegreanu.blogspot.com/)

Fericirea sta in lucrurile mici....

Fericirea sta in lucrurile mici, constientizezi ca ai avut fericirea atunci cand esti nefericit, fericirea se invata….cateva exemple de fraze care au devenit sabloane in timp.

Dar ce inseamna fericirea pentru un crestin, pentru o persoana ce cauta sa se desavarseasca?
Cred ca esti fericit atunci cand ajungi sa reusesti sa ii fericiesti pe altii, cand te oglindesti in zambetele lor, cand dobandesti pace. “Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?” (Ev. Marcu 8:36).

Pacea inimii, înseamnă pacea cu oamenii! Pacea inimii, înseamnă pacea cu îngerul păzitor! Pacea inimii inseamna pacea cu Dumnezeu ! Voltaire afirma cum ca pacea inimii noastre este cea mai mare bogatie. Pentru cei mai multi dintre noi, bogatia, avutia, belsugul si indestularea reprezinta fericirile extreme la care pot visa. Dar odata dobandite acestea, putem afirma ca am dobandit si pace ? Sau ne trezim prinsi intr-un iures nebunesc, robiti de griji, legati de lucrurile pamantesti, ingroziti de competitie si competitori si de faptul ca am putea pierde bogatia lumeasca ?!
Depinde de fiecare, de cum se raporteaza la lucrarea divina si implicit la Dumnezeu.
Doarece nu toti putem face lucruri mari, este bine sa incepem a face mai intai lucruri mici, dar sa punem in acestea toata daruirea si iubirea de care suntem capabili.

Pacea, bucuria, multumirea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie sunt de neegalat. Cred cu tarie ca prin Sf. Taine te impaci cu tine, cu constiinta ta, cu trecutul si hotarasti sa pui inceput bun in toate. Te cobori pe tine, spre a te inalta! De aceea nadajduiesc ca de fiecare data cand mergem spre a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos si cand trecem prin dreptul icoanei care-l infatiseaza ca Drept Judecator, sa ne simtim cei mai bogati si fericiti oameni, impacati cu noi insine si sa ne amintim, asa dupa cum spunea P.S. Calinic – Episcop al Argeşului şi Muscelului : Pacea inimilor noastre este, după cum spun cei ce au gustat-o, cea mai mare bogăţie si fericire pe acest pamant !

Sa ne iubim Sfintii Romani.....

Sa ne iubim sfintii romani, sa ni-i cunoastem si sa ni-i luam ca mijlocitori.
Printre hotărârile luate, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.

Sfantul Ioanichie Schimonahul de la Cetatuia - viata sfantului "zavorat"
Sfantul Cuvios Ioanichie Schimonahul este unul din cei mai renumiti sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului al XVII-lea. Se crede ca acesta era cu metania din Manastirea Cetatuia Negru Voda de alaturi, unde s-a nevoit la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Ravnind fericitei vieti pustnicesti si arzand pentru dragostea lui Hristos, Sfantul Ioanichie a trait in pestera sa mai bine de 30 de ani, vreme in care acesta nu a vazut chip de om, numai ucenicul sau aducandu-i paine si apa, o data pe saptamana.

Din pricina inaccesibilitatii locului, ucenicul ii dadea hrana coborand-o, pana la gura pesterii, intr-un cos legat cu sfoara. Tot prin ucenicul sau credincios, egumenul de la Manastirea Negru Voda din Campulung ii trimitea, din cand in cand, Sfinte Taine spre Impartasire.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, cate ispite a rabdat si la ce masura duhovniceasca a ajuns, singur Dumnezeu stie. Sfantul Ioanichie, in urma marilor sale nevointe pentru Hristos, si-a cunoscut din-nainte sfarsitul sau, astfel incat, si-a sapat singur mormantul in pestera in care a vietuit. Apoi, culcandu-se in mormant, si-a dat sufletul in mainile Domnului.. iar pestera a ramas parasita vreme prea indelungata.

Cu trecerea anilor, numele Sfantului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar pestera lui s-a parasit din cauza muntelui abrupt. In primele decenii ale secolului al XX-lea, coborandu-se egumenul schitului cu o franghie in pestera, a descoperit osemintele intregi ale acestui mare sihastru, asezate cu bunacuviinta in fundul pesterii. Erau galbene, binemirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra mormantului erau sapate in piatra aceste cuvinte: "Ioanichie Schimonah, 1638".

Sfantul Ioanichie Schimonahul de la Cetatuia - descoperirea sfintelor moaste
Monahul Pimen Barbieru s-a nascut in comuna Matca din judetul Galati, intr-o familie de oameni credinciosi, ca cel mai mare dintre cei 6 copii ai familiei - 6 baieti si o fata. Ramas orfan de tata in urma Primului Razboi Mondial, in urma luptei de la Marasesti, tanarul Pimen va ramane, in scurt timp, orfan si de mama, aceasta murind in urma unei grave boli - tifos. In urma mortii si celui mai mic dintre frati, la frageda varsta de numai 2 ani, cei ramasi in viata ajung in grija rudelor acestora.

Ravnitorul de cele sfinte, Pimen, ia calea manastirii. Putin mai tarziu, acestuia ii calca pe urme si alti doi frati ai sai: arhimandritul Nifon, ajuns staret la Manastirea Cernica, si Maica Doroteea de la Manastirea Pasarea.

Din randuiala lui Dumnezeu, monahul Pimen ajunge staret al Manastirii Cetatuia. Pentru evlavia si smerenia de care va da dovada, acestuia i se va randui sa traiasca o minune. Ca urmare a ravnei spre cele sfinte, inainte de Postul Mare, parintele Pimen hotaraste sa petreaca cele 40 de zile intr-una din pesterile Muntelui Cetatuia, urmand astfel marilor nevoitori de odinioara.

Tot din randuiala lui Dumnezeu, care nu lasa necinstiti si ascunsi pe sfintii Sai, parintele Pimen patrunde intr-o pestera cu buna mireasma. Aici se aflau, neatinse de stricaciune, placute la vedere si frumos mirositoare, moastele Sfantului Schimonah Ioanichie, adormit in Domnul la anul 1638.

In interiorul pesterii, pe peretele de piatra, sfantul si-a cioplit doar numele si anul adormirii sale, spre vesnica pomenire, astfel: "Ioanichie Schimonah 1638." Moastele au fost mutate, cu mare evlavie in biserica manastirii. Acestea sunt singurele moaste intregi ale unui sfant cuvios roman din secolul al XVII-lea pastrate pana in zilele noastre.

Sfantul Ioanichie Schimonahul - sfantul ocrotitor din Carpatii Romaniei
Prea Sfintitul Calinic al Argesului, vorbind despre Sfantul Ioanichie, spune urmatoarele: "Cand citim in Scripturile batrane ca "al Domnului este pamantul si plinirea lui!" (Psalmul 23, 1), inima ne tresalta de bucurie si sufletul inalta marire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.

Pe intinsul Pamantului, vai, campii, dealuri si munti, zidirea lui Dumnezeu, faptura mainilor Sale, omul, a umplut vazduhul cu bucuria lui de a fi, in frumusetea lumii vazute. Din plamada mainilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credintei, nadejdii si dragostei, sihastrii si eroii pe drumul desavarsirii rasariti si la noi, de la picioarele muntilor pana-n crestetul lor mangaiati de lumina si caldura soarelui.

"Coloana vertebrala" a Romaniei, Carpatii, plini de pesteri, ape, flori si cant de pasari cu ponoare si poieni pline de ghiocei, narcise si brazi, candelabre atarnate de taria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii si monahiile, unii preoti si arhierei si-au cuprins fiinta intru marirea lui Dumnezeu, cea nevestejita de trecerea timpului, intru sfanta sihastrie si veghere neadormita. De mii de ani, Carpatii si spatiile romanesti au cantat imaginea lui Dumnezeu in culori si lumini neapuse. Templul cel maret, indreptat cu fruntea spre soare, Carpatii romanesti, si-a deschis ferestrele de veghe, rugaciune si virtuti.

Carpatii Moldovei, Ceahlaul cel sihastresc, daca ne gandim doar la sihastrii nevoitori din secolele XVI-XVII, vom aminti pe Melania si Sofia schimonahiile, cuviosii Vucol, Ghedeon si Gherman; cuviosul Lazar Sihastrul din Sihastria Putnei, Silvestru, Chiriac, Iov si Agaton, sihastrii din chinovia Tazlau, Chiriac, celebru nevoitor din muntii Bisericani, Partenie si Pavel, ctitorii Sihastriei Nemtene, Varlaam, Mitropolitul sfant, de curand canonizat, Epifanie si Daniil de la Voronet, Atanasie Crimca, mitropolitul Moldovei si Sucevei, episcopul Efrem al Radautilor, Pangratie arhimandritul de la Sucevita, Dosoftei Dascalul de la Schitul Zosima Secul Neamtului; cuviosii Evloghie, Pimen, Misail, Vasile si Paisie, Partenie si Rafael, din Sihastria Agapiei Vechi; Filotei Dascalul de la Manastirea Putna, Isaia Pustnicul de la Manastirea Moldovita si Ioan Arhiepiscopul de la Rasca. O parte dintre sihastrii mentionati vor fi canonizati anul acesta, la propunerea Parintelui Patriarh Daniel si cu aprobarea Sfantului Sinod.

In Carpatii Tarii Romanesti si ai Ardealului s-au nevoit Meletie si Neofit, sihastrii din pesterile Manastirii Stanisoara, Daniil si Misail, ctitorii Manastirii Turnu; Sfintii Ierarhi Sava si Iorest marturisitorul, Iosif de la Partos si Ioan Valahul. O, Doamne, si cati sihastrii sfinti n-or mai fi pe acest sfant pamant romanesc pe care noi nu-i stim, dar pe care Dumnezeu ii va scoate la lumina atunci cand va crede El.

In Tara Campulungului Muscel se afla o sihastrie unica in felul ei, numita Valea Chiliilor, in vechea asezare dacica denumita Cetateni, de la care si-a luat numirea si Manastirea Cetatuia Negru Voda.

In acest loc mirific - Valea Chiliilor -, in secolele trecute, zeci de sihastri ridicau marire lui Dumnezeu in postiri si rugaciuni cu foc dumnezeiesc. In chip cu totul minunat, in anul 1944, egumenul Schitului Cetatuia, Pimen Barbieru, dimpreuna cu monahul Isidor, din indemn dumnezeiesc, au descoperit o pestera sapata in peretele muntelui, aproape de bisericuta din piatra, in care se aflau, pe un pat de piatra, moastele unui sfant sihastru. Ele erau acoperite de o panza fina tesuta de paianjeni, iar deasupra, pe perete scris in piatra: "Schimonahul Ioanichie + 1638."

Din marturiile de atunci, transmise prin viu grai mai mult, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse in biserica schitului si asezate la loc de cinstire, unde se afla pana in ziua de astazi.

Vietuitorii Manastirii Cetatuia Negru Voda, staretul Modest, crestinii evlaviosi si clericii mireni, dau marturii despre minunile ce le savarseste Schimonahul Ioanichie. Cea mai aspra sihastrie din Tara Romaneasca, Valea Chiliilor, este un tezaur duhovnicesc unde s-au sihastrit in post si rugaciune, in decursul veacurilor, multime de calugari.

Pana acum, cu voia lui Dumnezeu, s-au descoperit moastele Schimonahului Ioanichie, trecut la cele vesnice in anul 1638, dupa cum s-a citit inscriptia sapata in piatra, pe peretele din pestera, poate chiar de mana sa.


Osteneala Parintelui Ioanichie Balan, marele cautator, prin munti si vai, de sfinte sihastrii, unde au vietuit in aspra asceza si sfintenie, cu candela aprinsa intru priveghere neadormita, isi gaseste acum mangaiere, intalnindu-se cu toti sfintii romani, cuviosi si ierarhi, despre care a scris cu credinta, nadejde si iubire, aprinse de focul Duhului Sfant.

Daca nu era voia lui Dumnezeu, Duhul Sfant nu-l indemna pe egumenul Pimen Barbieru sa descopere pestera din peretele abrupt al muntelui din Valea Chiliilor si sfintele moaste ale Schimonahului Ioanichie care au rezistat timpului 370 de ani."


Dupa descoperirea acestora, ramasitele Cuviosului Ioanichie au fost aduse din pestera in Manastirea Cetatuia si inhumate cu mare grija, dupa o cuvenita slujba, in asteptarea canonizarii ce va urma.

In anul 1997, la mutarea cimitirului intr-o latura a curtii, actuala obste monahala a gasit osemintele in aceeasi stare placut mirositoare. Sfintele Moaste au fost spalate si unse cu mir, dupa care au fost reinhumate intr-o racla, asteptandu-se in continuare hotararea Sfantului Sinod.

Cand s-a construit pridvorul cel nou al bisericii, prin daniile cititorilor revistei Formula As, parintele staret Modest Ghinea a primit binecuvantarea Preasfintitului Calinic Argesanul de a-l picta pe sfant pe peretele exterior. Singurul impas a fost acela ca nu se stia chipul cuviosului.

Intr-o noapte, unul dintre frati l-a visat pe Sfantul Cuvios Ioanichie Schimonahul, si trasaturile chipului sau i s-au intiparit in memorie. Astfel, sfantul a fost zugravit in fresca dupa aratarea minunata din visul ucenicului. Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulţime de minuni, unele consemnate de vieţuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Preacuvioase Parinte Ioanichie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi !(>preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/73086-sfantul-ioanichie-schimonahul-de-la-valea-chiliilor-cetatuia)

La petrecere…sau mă împărtăşesc cu Hristos?

Duminica trebuia sa ma unesc cu Hristos ,dar din cauza neglijentei,a lenei nu s-a mai intamplat ,am inteles ca trebuie sa lupt cu mintea mea ,cu familia ,pentru a nu alege sa ma unesc cu lumea si sa-L uit pe Hristos.Am ales sa particip la o petrecere in familie ,dar oare asta este fericirea mea?Oare asa voi castiga fericirea vesnica?
Din cauza nenumaratelor pacate suferim atatea, dar este si normal daca nu ne unim cu Hristos, nu il primim pe Dumnezeu in inimile noastre, in viata noastra vom suferi chinuri si mai groaznice in iadul cel de veci. Trupul acesta al nostru este trecator, dar sufletul traieste in veci, va trai vesnic in rai sau in iad in functie de pacatele pe care le-am facut aici pe pamant, dupa moartea trupeasca sufletul nu mai poate face nimic pentru mantuirea sa.
Haideti sa ne trezim! Sa ne trezim la realitate cat mai avem timp aici pe pamant, sa nu zicem ca suntem tineri caci nu vom sti cat mai avem de trait. Sa ne unim cu Hristos aici pe pamant ca apoi dupa moarte sa fim uniti cu Hristos in veci.
Sa-L iubim pe Dumnezeu caci si El va avea grija de noi si mai mult. Va avea grija de mantuirea noastra, de familia noastra, de sanatatea noastra, de tot ceea ce avem nevoie aici pe pamant dar si in cer.
Când se pot împartasi credinciosii?




In veacul apostolic si în cele imediat urmatoare, în fiecare comunitate toti crestinii participau la Sfânta Liturghie si se împartaseau. Cu timpul, participarea la Sf. Liturghie, si odata cu aceasta primirea Sfintei Impartasanii, a început sa piarda din ritmul de odinioara. In aceasta privinta Biserica a precizat prin hotarâri canonice datoria tuturor crestinilor de a participa la fiecare Sfânta Liturghie. Cel care lipsea trei duminici consecutiv era excomunicat, adica scos din comuniunea celor care se împartaseau.
Desi Sf. Impartasanie este administrata credinciosilor mai ales în timpul posturilor, ea nu este legata de post ci de oficierea Sfintei Liturghii. Scopul principal al Sfintei Liturghii este sfintirea darurilor, iar scopul final este împartasirea credinciosilor. Cuvintele “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati” nu reprezinta doar o simpla formula liturgica, ci o invitatie adresata credinciosilor participanti la Sfânta Liturghie si care cere un raspuns din partea acestora. Si cum Sfânta Liturghie se oficiaza în aproape toate zilele de peste an, deci si în afara perioadelor de post, apropierea de Sfântul Potir se poate face ori de câte ori se adreseaza chemare“Cu frica de Dumnezeu...”. Singurul criteriu în primirea Sfintei Impartasanii este cel al vredniciei, dobândita de cei nevrednici prin osteneli duhovnicesti si prin ascultare deplina de duhovnic. Oprirea de la Sfânta Impartasanie apare drept cel mai aspru canon numai în cazul în care participantul la Sfânta Liturghie îsi doreste comuniunea deplina cu Hristos prin Sf. Impartasanie.Impartasirea credinciosilor se poate face la fiecare Sfânta Liturghie, frecventa ei pentru fiecare credincios în parte fiind rânduita de preotul duhovnic. De asemenea, credinciosii se pregatesc si primesc Sf. Impartasanie înaintea unor evenimente importante din viata lor (calatorii, casatorie, examene, interventii chirurgicale etc.).

Mitropolitul Antonie de Suroj_Cuvânt către noii căsătoriţi

Cuvânt către noii căsătoriţi
In ziua nunţii voastre, prin Apostolul care s-a citit la Liturghie, Domnul v-a dat cuvântul: să vă purtaţi poverile unul altuia, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2).

Mai mult: astăzi am stat cu lumânările aprinse, dând mărturie de bucurie, dând mărturie despre aceea că prin nunta voastră veşnicia a intrat în timp, că împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat, pentru că s-a zis: împărăţia lui Dumnezeu a venit deja atunci când doi nu mai sunt deja doi, ci unul.

Şi totuşi, această unitate pe care o alcătuieşte împărăţia lui Dumnezeu se dă, ca să zic aşa, doar sub formă de embrion, şi ea trebuie cultivată prin nevoinţă. Pentru că dragostea este şi bucurie, şi căldură, şi gingăşie, şi exultare pe care cei doi le pricinuiesc unul în celălalt, insă ea este şi nevoinţă: să vă purtaţi poverile unul altuia, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

Adeseori, în icoanele Naşterii Maicii Domnului este inclusă o scenă în care Ioachim şi Ana stau în picioare îmbrăţişaţi. Aceasta este, poate, cea mai minunată imagine a tandreţei omeneşti şi a dragostei omeneşti, care poate fi atât de curată, atât de profundă, care poate fi o asemenea putere, încât să se deschidă faţă de tot ce este sfânt, tot ce este ceresc, şi să nască tot ce poate purta mai sfânt pământul. Preţuiţi, păziţi această dragoste omenească, ce v-a adus unul la celălalt şi v-a unit!

Mântuitorul ne-a zis: Credeţi în lumină, şi veţi fi fii ai luminii (In 12, 36). Dumnezeu v-a dat, v-a dăruit pe unul celuilalt, la fel cum i-a dăruit pe Rebeca lui Isaac şi pe Isaac Rebecăi (v. Fac. 24); întâlnirea voastră este în Dumnezeu, nunta voastră este o Taină, al cărei lucrător este Mântuitorul Hristos, şi nu întâmplător, nu degeaba, L-am rugat să fie aici aşa cum a fost la Cana Galileii (v. In 2, 1-11) şi cu binecuvântarea Sa să vă unească întru unirea căsătoriei. Să credeţi în lumină, în lumina pe care Domnul a aprins-o în fiecare din voi, şi să păstraţi această lumină, să o păziţi, să o apăraţi de orice întunecare, şi să nu vă temeţi de nici un întuneric, de nici o penumbră, care pe pământ înconjură încă orice lumină.

Pentru că lumina luminează în întuneric (v. In 1, 5), şi chiar atunci când întunericul n-a primit-o şi nu s-a făcut el însuşi lumină, el nu poate nici s-o înăbuşe, nici să se apere de ea, căci până şi cea mai mică scânteie de lumină preface întunericul absolut în întuneric străbătut de razele acestei lumini.

Ne-am rugat ca Domnul să vă dea credinţă: credinţă tare, neclintită în El, dar totodată credinţă tare şi neclintită a unuia în celălalt. Să credeţi unul în celălalt! în asta e lumină, şi de nimic să nu vă temeţi. După spusele unui scriitorul contemporan, a-i spune celuilalt: „te iubesc” înseamnă a-i spune „nu vei muri niciodată” . A îndrăgi şi a creşte în această dragoste în chip ascetic, câteodată eroic, înseamnă a afirma veşnica însemnătate a celuilalt. Lucrul acesta nu numai că vi s-a dat acum, ci chiar vi s-a încredinţat ca o nevoinţă.

De trei ori am înconjurat analogul pe care se afla Sfânta Evanghelie, care închipuie atât cuvântul lui Hristos, cât şi pe Însuşi Mântuitorul Hristos. In centrul vieţii, în centrul căii voastre să fíe această Evanghelie, cu singura poruncă pe care ne-a dat-o Maica lui Dumnezeu: Faceţi orice vă va spune (In 2,5). Şi atunci, sărăcia omenească, neputinţa omenească, lipsa omenească se va putea preface într-o clipă în bogăţia adâncă, fără fund, a împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum apa obişnuită de spălat din Cana Galileii a devenit vin bun al împărăţiei cerurilor.

Nu vă temeţi să mergeţi pe această cale îngustă, pretenţioasă: înaintea voastră a mers Crucea; Hristos a străbătut toată această cale înainte de a vă chema să-L urmaţi. El a bătătorit calea, El nu vă cheamă în necunoscut. Mai mult: El Însuşi e şi Calea, şi Adevărul, şi Viaţa. Şi făgăduinţa Lui, rostită la această cununie a voastră, este că vă sunt pregătite cununile slavei şi că El păstrează cununile acestea ca să vi le dea când veţi dobândi biruinţa finală a credincioşiei.

Să vă binecuvânteze Domnul cu harul Său! Puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvârşeşte (v. II Cor. 12, 9): nu căutaţi tărie, încredinţaţi-vă voii lui Dumnezeu, călăuzirii Lui, şi atunci puterea lui Dumnezeu se va săvârşi şi întru neputinţa voastră, şi veţi putea şi voi să spuneţi din propria experienţă ceea ce Apostolul Pavel din proprie experienţă a proclamat: toate le putem întru Domnul Iisus Hristos, Care ne întăreşte (Filip. 4, 13).

Puterea, şi mila, şi bucuria lui Dumnezeu, şi tăria lui Dumnezeu să fie cu voi. Amin.

Pescuirea minunata ......Cuvânt la Duminica a XVIII-a după Rusalii

“Toată noaptea ostenindu-ne, n-am prins nimic…” este munca lipsită de harul lui Dumnezeu; “dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele…” este munca sfinţită prin har, munca aducătoare de rod bogat şi satisfacţie materială şi spirituală.

Programul ideal al vieţii omeneşti se cuprinde în două cuvinte scurte: roagă-te şi munceşte. Starea lumii de azi, cu înfăţişarea şi realităţile ei, este dovada zădărniciei omeneşti, când faptele sunt în afara cuvântului lui Dumnezeu. Frământările sociale şi politice, crizele spirituale, murmurele de nemulţumire nu sunt altceva decât ecoul unei vieţi în afara lui Hristos, rezultatul firesc la care au ajuns minţile fără cuget creştin, care umblă după alte legi decât ale lui Iisus.

Ceea ce au făcut Petru şi tovarăşii lui, după ce s-au ostenit o noapte întreagă în zadar, să facem şi noi. Între munca lor fără folos, făcută noaptea pe lacul Ghenizaretului, şi “Cuvântul” lui Hristos, ei au preţuit mai mult pe acesta din urmă şi astfel au reuşit. Tot aşa să facem şi noi. Orice muncă trebuie să aibă la temelie învăţătura Mântuitorului , îndemnul şi chemarea Lui de a arunca mrejele, nu alte îndemnuri. Această învăţătură ne stă la îndemână oricând şi oriunde. Trebuie să ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi vom înţelege adevăratul rost al vieţii creştineşti. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu le faceţi” (I Cor. 10, 31).

Sa intelegem mai bine Evanghelia din aceasta Duminica, a “Pescuirii minunate“, citind :
Arhim. Ioil Konstantaros,
Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa:
Cuvânt la Duminica a XVIII-a după Rusalii (sau prima a lui Luca)
(Luca 5: 1-11)
Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor - Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii".
Această pericopă din Duminica I ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile".
Fraţii mei, nu există situaţie în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu şi să nu primească în schimb „cu prisosinţă". Tot aşa aici şi acum. După predică, Hristos dă porunca să mâne în larg şi să arunce din nou mrejele „la vânat".
Fireşte, acest lucru era de neînţeles pentru experimentaţii pescari, de aceea şi Petru în timp ce la început pune înainte argumentul logicii şi experienţei meseriei „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja" (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă îşi supune părerea, cunoştinţa şi experienţa în ascultare faţă de porunca Învăţătorului!
Consecinţa? Atât de mulţi peşti încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde!
Iar Petru atât de mult s-a cutremurat - şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-i: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos" (Luca 5:9).
Iubiţii mei, multe sunt minunile care ne dau învăţături. Noi să ne limităm la o concluzie generală şi la o învăţătură care are a face atât cu viaţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi cu toţi oamenii în genere. Şi aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă atunci când arătăm ascultare faţă de voia lui Dumnezeu cea atotţiitoare şi mântuitoare.
Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale" ne va aduce rezultatele dorite...
Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima...
Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte", deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi". Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.
Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele „kissingeriene" - şi nu numai - care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!
Fraţii mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu" (Evrei 10: 31). Amin.

(traducere din greceşte: monahul Leontie; sursa: Arhim. Ioil Konstantaros) preluat de pe (http://www.impantokratoros.gr/771322F0.ro.aspx)

Cum să atrag atenţia unui băiat dacă nu mă machiez?! ...

Cineva acum câteva zile a căutat pe internet “cum sa atrag atentia unui baiat daca nu am voie sa ma machiez” şi a ajuns la noi pe site. Multe lucruri caută oamenii pe internet, aţi fi foarte surprinşi dacă aţi vedea ce fel îl întreabă oamenii pe Google despre problemele lor ca şi cum ar fi cel mai bun prieten, şi ca şi cum n-ar avea pe altcineva să le răspundă. Oamenii au multe întrebări la care vor răspuns dar la multe dintre ele se ruşinează să întrebe, fiind probleme mai delicate.

Îmi aduc aminte un slogan frumos pe care l-am auzit la Discovery şi mi-a rămas în minte: “the beauty is in the eye of the beholder” şi care m-a făcut să înţeleg că nimeni şi nimic nu este frumos sau bun pentru toată lumea şi la fel nimeni şi nimic nu este urât sau rău pentru toţi. Frumuseţea este în ochii celui care priveşte, şi nu este ceva de sine stătător. Totul este personal în lumea aceasta, inclusiv frumuseţea. Frumuseţea este relaţia specială care se creează între două persoane.

Mama îmi este aşa dragă pentru că o iubesc mult, dar poate în ochii altora e doar o femeie de 46 de ani. În ochii mei părintele duhovnic este luminos şi blând şi cu drag mă gândesc la chipul şi la vorbele lui, dar poate în ochii altora este doar profesorul de facultate care le-a pus o notă proastă. Soţia mea mi-e dragă şi o iubesc mult şi când mă uit la ea văd toţi ani pe care i-am petrecut împreună şi toate clipele frumoase prin care am trecut, dar poate în ochii altora este doar Iulia, colega lor de birou. Nu machiajul creează frumseţea ci relaţia personală dintre două persoane.

Dar dacă totuşi vrei să atragi atenţia unui băiat, îţi recomand un altfel de machiaj:

Oare blandetea nu este ”machiaj” nepretuit, care lumineaza si cele mai intunecate inimi?!? Un chip bland va patrunde pana in adancul sufletului. Culorile unui chip bland, nu se sterg niciodata de pe fata, intodeauna raman zambetul drag si ochii caldurosi in sufletul celor din jur, chiar si atunci cand ploua, chiar si atunci cand este intuneric, chiar si atunci cand abia m-am sculat dimineata din pat.

Smerenia si ascultarea, haine stralucitoare de mult pret, pe care cand le port sunt ca mierea pentru cei din jur, pentru ca o femeie smerita intodeauna va indulci si pe cel mai “acru” dintre semenii nostri.

Margaritar nepretuit ce sta in piept este dragostea de mama si sotie, care straluceste chiar si dupa moarte. Ce copil nu-si va aminti, si nu va povesti si nepotilor de dragostea mamei lui? Ce sot nu-si va aminti pana dincolo de mormant, de grija si devotamentul sotiei sale?

Milostivirea, este cea mai frumoasa poseta din lume, pe care o cinstesc si o pomenesc toti cei flamanzi si insetati. Ar fi bine sa nu iesim din casa fara acest accesoriu al darniciei. Cu aceasta poseta vom merge pana la Judecata de Apoi, si-atunci vom vedea pe deplin adevarata sa utilitate, atunci vom vedea ca tot ce am dat celor necajiti din ea vom gasi insutit si inmiit inapoi.

Credinta si rabdarea, sunt incaltamintea care ne dau statura perfecta, ale carei talpi nu se tocesc nici in cele mai mari gropi, ba din contra, atunci se slefuiesc si stralucesc cel mai tare: “Cand le tinem in picioare in noroiul cel mai mare!”(preluat de pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/04/cum-sa-atrag-atentia-unui-baiat-daca-nu-ma-machiez/)

Ceea ce a creat Dumnezeu e infinit mai frumos decat creaza omul in nebunia lui..eu personal nu sunt de acord cu machiajul,desi inca ma lupt cu patima aceasta,deoarece am avut o perioada in care nici macar dupa paine nu ieseam nemachiata.Suntem complexate de chipul nostru,nu mai suntem multumite de el,desi ACESTA e chipul lui Dumnezeu.Cum zicea, parintele Cleopa:daca Dumnezeu ne-ar fi considerat frumoase cu buzele mov ,cu unghiile rosii si cu ochii vineti,ASA ne-ar fi creat!Insa noi vrem sa aratam tot mai “trendy” si apoi ne plangem ca nu suntem multumite de baietii pe care ii atragem.Insa atragem “dupa momeala pe care o folosim”.Un proverb sarb,spune:”Frumusetea unei fete-n lume e buna ei purtate-ntai si curatia ei de cuget e zestrea cea de capatai,caci cand purtarea ei cea buna si curatia ei s-au dus,nu-i aur sa le-nlocuiasca,nici ape s-o mai spele nu-s”.Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa constientizam cat de frumoase suntem cu toate aceste virtuti in suflet si nu cu 1kg de fond de ten pe fata

“Tehnici” de îmfrumuseţare

Poate am auzit de multe ori spunandu-se ca frumusetea vine din interior sau ca Imparatia Cerurilor este in inima noastra, dar am perceput acestea fie ca pe o simpla metafora, fie ca pe ceva imposibil de avut.

Dar iata in continuare cuvintele cuviosului nostru parinte Siluan Athonitul, despre cum se pierde si cum se castiga frumusetea chipului.

“Am cunoscut odata un baietel. Era ca un inger: ascultator, constiincios si bland, alb si imbujorat la fata, cu ochi luminosi, adanci, buni si linistiti. Dar cand a crescut, a inceput sa traiasca in necuratie si a pierdut harul dumnezeiesc; iar cand a ajuns la treizeci de ani semana in acelasi timp cu un om si cu un demon, cu o fiara salbatica si cu un talhar, si toata infatisarea lui era aspra si infricosatoare.

Am cunoscut si o fata foarte frumoasa, cu o fata atat de luminoasa si placuta, ca multe fete pizmuiau frumusetea ei. Dar pacatele au facut-o sa piarda harul, si abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am vazut si altceva. Am vazut oameni care veneau in monahism cu fete uratite de pacate si de patimi, dar care, prin pocainta si printr-o viata cucernica, s-au schimbat si au ajuns foarte placuti la vedere.

Odata, Domnul mi-a dat sa vad la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea marturisirii, in chipul lui Hristos. Statea in picioare in locul in care se asculta marturisirile, stralucind in chip negrait si, desi parul sau era cu totul alb din pricina varstei inaintate, fata lui era frumoasa si tanara, ca a unui baiat. Am vazut un asemenea chip la un episcop in timpul Liturghiei. L-am vazut asa si pe parintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la infatisare un om obisnuit, dar prin harul lui Dumnezeu fata sa stralucea ca un inger si voiai sa te uiti la ea.

Astfel, pacatul urateste pe om, dar harul il face frumos.”

Extras din cartea “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei” (Sf. Siluan Athonitul)
(preluat de pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro/category/tinerii-in-societate/ispite-feminine/)

Fericita Stareţă Teoctista din Rusia

În eparhiile din Voronej şi Belgorod din Patriarhia Rusă se pregăteşte proslăvirea unor sfinţi locali (I)
VORONEJ:
FERICITA STAREŢĂ TEOCTISTA

Pe 16 septembrie, în ajunul Soborului Sfinţilor din Voronej prăznuiţi în eparhia Voronej la dispoziţia arhipăstorului ÎPS Mitropolit Serghie, a fost săvârşită mutarea moaştelor Fericitei Stareţe Teoctista Mihailovna (Şulghina), împreună-nevoitoarea arhiepiscopului Petru (Zverev), dintr-unul din cimitirele orăşeneşti în Mănăstirea de maici Alexievo-Akatov din Voronej.
Comisia pentru canonizarea sfinţilor din Eparhia Voronej pregăteşte materialele pentru proslăvirea stareţei în rândul sfinţilor cinstiţi pe plan local.
Monahia Teoctista Mihailovna (Şulghina), după închiderea mănăstirii Alexievo-Akatov în anul 1931, a luat asupra sa nevoinţa nebuniei pentru Hristos. „Ea rătăcea pe la casele oamenilor credincioşi, de multe ori petrecându-şi nopţile sub cerul liber, asemenea Fericitei Xenia din Sankt Petersburg" - se spune în comunicatul Mitropolitului Serghie despre mutarea moaştelor cuvioasei Teoctista. Mulţi locuitori din Voronej o cinsteau pe fericita Teoctista „pentru înălţimea şi sfinţenia vieţii ei, mergeau la ea pentru sfaturi şi ajutor; înainte-văzătoarea stareţă adesea îi prevenea pe credincioşi în legătură cu nenorocirile ce urmau să li se întâmple, în timpurile grele ajuta material familiile celor necăjiţi, mergea prin case, împărţea hrană celor nevoiaşi, lecuind rănile lor trupeşti şi sufleteşti".
Pe fericita Teoctista o cinsteau ca pe o mare nevoitoare şi Sfântul sfinţit Mucenic şi Arhiepiscop Petru (Zverev), preotul Ioan Steblin-Kamenski, mulţi clerici şi credincioşi din Voronej, care adesea alergau la ea pentru a primi ajutor prin rugăciunile ei - remarcă arhipăstorul Voronejului. Există de asemenea şi nişte însemnări scrise ale arhiepiscopului Petru (Zverev) din lagărul Soloveţki către păstoriţii din Voronej: „Vlădica cerea statornic rugăciunile fericitei Teoctista Mihailovna. Protoiereul Mitrofan Bucinev, care întreţinea în anii 1920 în Voronej, cu binecuvântarea stareţilor de la Optina, o obşte de fete, vorbea astfel despre fericita stareţă Teoctista: „Această roabă a lui Dumnezeu a ajuns la măsura lui Antonie cel Mare". Plecând în exilul din care nu s-a mai întors, părintele Mitrofan şi-a lăsat obştea sub ocrotirea matuşkăi Teoctista". (un material de Paula Oprea şi monahul Leontie)
(preluat de pe http://www.impantokratoros.gr/3EBDBBE5.ro.aspx)

Apostolul Iubirii-Sfantul Ioan Evanghelistul

„Apostole al lui Hristos, de Dumnezeu iubite, grabeste de izbaveste pe poporul cel fara de raspuns! Ca te primeste cand cazi catre El, Cel ce te-a primit cand te-ai rezemat pe pieptu-I; pe Care roaga-L, de Dumnezeu cuvantatorule, si norul paganilor cel pus asupra noastra sa-l risipeasca, cerandu-ne noua pace si mare mila“. [Troparul]


Astazi Biserica noastră îl cinsteste pe cel mai iubit dintre cei 12 Apostoli, pe Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan.

Sfântul Ioan a fost unul dintre cei doi fii ai lui Zevedeu. Tatăl sau era un pescar din Betsaida Galileii, om înstărit, ce poseda numeroase corăbii si servitori. Sotia sa, Salome, a devenit o zeloasă ucenică a Domnului Hristos.

Împreună cu Iacov, fratele său, este initiat în meseria de pescar, pe Marea Galileii.

Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaste pe Sf. Ioan Botezătorul care predica în împrejurimile cetătii sfinte si, împreună cu Iacov devin ucenici ai acestuia.

De aici ambii frati se alătură Mântuitorului, iau parte la nunta din Cana iar apoi se întorc la vechea lor ocupatie. După o pescuire bogată sunt chemati la apostolat în mod definitiv de Mântuitorul.

Datorită temperamentului său duios si tineretii sale entuziaste, se atasează foarte mult de Mântuitorul. Domnul îi răspunde cu aceeasi măsură. Din grupul celor 3 ucenici mai apropiati ai Domnului Hristos (Petru, Iacov si Ioan), cel mai iubit a fost Ioan. Din cauza faptului că erau foarte pripiti (defect corectat între timp) erau numiti „boanerges” –adică fiii tunetului.

La Cina cea de Taină este surprins cu capul pe pieptul Mântuitorului, fapt ce vorbeste de la sine despre prietenia dintre cei doi.

Din iubire fată de Mântuitorul, Îl urmează pe Acesta la palatul lui Ana si Caiafa, rămânând acolo toată noaptea.

Sf. Ioan este singurul dintre cei 12 Apostoli care asistă la răstignirea pe Cruce a Domnului. Pretuirea pe care o avea Iisus, dumnezeiescul Învătător, fată de ucenicul Său, se vede si din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria.

Este întemnitat împreună cu Sf. Ap. Petru pentru zelul său depus la răspândirea si organizarea crestinismului.

Iacov, fratele său, este omorât în anul 44 în timpul persecutiei lui Irod.

După ce pleacă din Ierusalim, se stabileste în orasul Efes, situat pe tărmul vestic al Mării Mediterane, în Turcia de azi.

Este exilat de împăratul Domitian în Insula Patmos unde compune Apocalipsa. După moartea lui Domitian se întoarce în Efes. Aici va rămâne până la sfârsitul vietii, în jurul anului 100 când moare de moarte naturală.

Mutarea sa din viată se sărbătoreste la 26 septembrie.

Pe lângă Apocalipsa, în care tratează evenimentele ce vor avea loc la a II-a Venire a Mântuitorului a scris si o Evanghelie care este un tratat profund de viată si urmare a lui Hristos.

El mai scrie nenumărate epistole dintre care canonul Noului Testament a retinut doar trei.

În fiecare an, pe data de 8 mai, pomenim semnul minunat ce avea loc în Efes la această dată, la mormântul Sf. Ioan.

Astfel, anual, în plină primăvară, izvora din mormântul Sfântului o pulbere albă cu puteri tămăduitoare, pe care locuitorii o numeau mană.

Ungându-se cu acest praf, credinciosii se vindecau de bolile atât trupesti cât si sufletesti.

Această minune s-a petrecut în fiecare an până la cotropirea Efesului de către necredinciosi, si alungarea crestinilor din acele locuri.
Având în fata noastră exemplul Sf. Ioan, să păstrăm flacăra rugăciunilor si a iubirii către Părintele Luminilor, si să nădăjduim că prin rugăciunile lui vom primi tămăduire de bolile noastre sufletesti si trupesti.

Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici

Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici a trait intre anii 1880-1956 si a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori din istoria Bisericii Ortodoxe sarbe.
Doresc sa va prezint,cu dragoste frateasca,cateva rugaciuni ale acestui mare sfant ierarh ortodox.Aceste rugaciuni sunt pietre pretioase,meditatii care licaresc cu straluciri diamantine,asa cum le caracterizeaza traducatorii editiei engleze a vietii sale.Ele pot schimba si imbogati viata omului credincios intru Domnul...
Va rog sa cugetati la cele ce veti citi...Reflectati adanc la intelesul acestor rugaciuni si ele va vor lumina mintea, inima si sufletul.
''Pentru toate pacatele oamenilor eu ma caiesc inaintea Ta, Prea Milostive Doamne. Cu adevarat, samanta tuturor pacatelor curge prin sangele meu! Cu eforturile mele si cu mila Ta eu inabus acest manunchi viclean de buruieni zi si noapte, asa incat nici o neghina sa nu poata rasari in tarina Domnului, ci numai grau curat (Matei 13, 24-30).
Ma caiesc pentru toti cei ce sunt necajiti, care se clatina sub povara grijilor si nu stiu ca trebuie sa-ti incredinteze tie toate grijile si necazurile lor.
Pentru cel slab chiar si cea mai neinsemnata grija este insuportabila, dar pentru Tine un munte de griji este ca un bulgare de zapada aruncat intr-un cuptor incins.
Ma pocaiesc pentru toti bolnavii, fiindca boala este rodul pacatului. Cand sufletul este curatit prin pocainta, boala dispare odata cu pacatul, iar Tu, Vesnica mea sanatate, fa-ti salas in suflelul meu.
Ma pocaiesc pentru necredinciosi, care prin necredinta lor aduna necazuri si boli atat asupra lor, cat si asupra prietenilor lor.
Ma pocaiesc pentru toti cei ce-L hulesc pe Dumnezeu, care hulesc impotriva Ta, fara sa stie ca ei hulesc impotriva Stapanului Care-i imbraca si-i hraneste.
Ma pocaiesc pentru toti ucigasii de oameni care iau viata altora spre a si-o pastra pe a lor. Iarta-i, Mult Milostive Doamne, fiindca nu stiu ce fac (Luca 25, 34). Fiindca ei nu stiu ca nu exista doua vieti la fel in univers, ci una, si ca nu exista doi oameni la fel in univers, ci unul.
Ma pocaiesc pentru toti cei ce depun marturie mincinoasa, fiindca in realitate ei suni ucigasi de oameni si sinucigasi.
Pentru toti fratii mei care sunt hoti si care sunt lacomi dupa avutii inutile eu plang si suspin, fiindca acestia si-au ingropat sufletul lor si n-au nimic cu care sa vina inaintea Ta.
Pentru cei trufasi si laudarosi plang si suspin, fiindca dinaintea Ta ei sunt precum cersetorii cu buzunare goale.
Pentru toti betivii si mancaii plang si suspin, fiindca ei au devenit robi ai robilor lor.
Pentru toti adulterinii ma pocaiesc fiindca ei au tradat increderea Duhului Sfant, care i-a ales spre a forma o noua viata printr-insii. in schimb, ei au preschimbat viata de slujire intr-o viata de distrugere.
Pentru toti clevetitorii ma pocaiesc, fiindca ei au transformat prea pretiosul Tau dar, cel al vorbirii, in nisip ieftin.
Pentru toti cei ce distrug caminul si casa aproapelui si pacea acestuia eu ma caiesc si suspin, fiindca ei isi agonisesc blestem asupra lor si a poporului lor.
Pentru toate limbile mincinoase, pentru toti ochii plini de suspiciune, pentru toate inimile furioase, pentru toate stomacurile nesatule, Pentru toate mintile intunecate, pentru toata reaua vointa, pentru toate cugetele necurate, pentru toate simtamintele ucigase, ma pocaiesc, plang si suspin.
Pentru intreaga istorie a omenirii de la Adam si pana la mine, pacatosul, ma pocaiesc; fiindca toata istoria este in sangele meu. Fiindca eu sunt in Adam si Adam este in mine.
Pentru toate lumile, mari si mici, care nu se cutremura dinaintea infricosatei Tale prezente, eu plang si strig: O, Stapane Multmilostive, ai mila de mine si ma mantuieste''.

Mai este doar o luna.......

"Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" - Facerea 2:23-24

Timpul a trecut peste o luna voi pasi alaturi de viitorul meu sot ,braţ la braţ în faţa Sfântului Altar pentru a primi binecuvântarea prin Sfânta Taină a Cununiei...Emotiile deja si-au facut aparitia ,situatia mi-a scapat de sub control,parintii ,prietenii se agita eu as vrea sa treaca cat mai repede ,caci imi este groaza ,frica,teama,acum imi dau seama ca am gresit ,ar fi trebuit sa fac totul in secret ,era mai folositor ,mai putin stresant si mai ''crestineste'' dupa parerea unui bun prieten ...Parintele Iustin Parvu mi-a spus intr-una din vizitele mele la Petru-Voda''Nunta crestina se face cu toata sfiala si cu frica lui Dumnezeu pentru coborarea Duhului Sfant peste cei doi tineri''.
Eu ii multumesc Domnului pentru tot ce mi-a daruit ,si nadajduiesc ca Dumnezeu sa nu-Si intoarca niciodata fata Sa de la mine si sa- mi daruiasca multi prunci!

Sfantul inchisorilor -Valeriu Gafencu ...

Parintele Iustin Parvu, marele duhovnic de la manastirea Petru-Voda, unul dintre supravietuitorii inchisorilor comuniste, ne marturiseste: "daca ieseau detinutii politici din inchisoare si isi faceau macar zece la suta dintre ei cate o manastire, astazi am fi fost un popor mantuit, de neinfrant de nici o putere trecatoare. Inchisorile au creat caractere si au conferit morala indivizilor, au creat patrioti, pentru ca detinutii n-au confundat niciodata pe tortionari si pe gardieni cu poporul roman".
Daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos, ia aminte din viata lui Valeriu Gafencu si a celorlalti ca el care sunt un model de suire spre cele inalte. Acesti Sfinti ai inchisorilor, despre care nu se stie prea multe - nu s-au scris destule carti - sunt un exemplu demn de urmat pentru noi, cei tineri, care traim mai superficial.Unul dintre cei mai mari Sfinti - necanonizat - ai inchisorilor este Valeriu Gafencu. El s-a nascut la 24 ianuarie 1921, in localitatea Sîngerei, jud. Bălţi, in Basarabia. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, Valeriu avea doar 20 de ani, era student in anul al 2-lea la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Anghelescu, l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: "Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice". Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca toti elevii si studentii sa se inscrie in Fratiile de Cruce, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic ce ameninta Romania atunci
Tanarul Gafencu a ajuns la Târgu-Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut pe la Aiud si la Pitesti. Din cauza torturilor din temnitele comuniste, Valeriu a ajuns la sanatoriulinchisoare Târgul Ocna, intr-o stare grava, incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 feb.1952) poate fi considerata o adevarata minune. Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata igemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. T.B.C-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei i-au distrus trupul. Chipul sau era insa straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii. Sufletul si mintea lui nu se desparteau defel de rugaciune. Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant.


Pentru credinta sa, Gafencu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii. Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie cand va muri. La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momentul de rugaciune incandescenta cu fata transfigurata, Valeriu a rostit ultimele cuvinte: "Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul". La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoare pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si i-a ramas bun de la Valeriu.

Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. In inchisoare, Valeriu nu era singur pe linia trairii crestine intense, ci facea parte dintr-un grup ce impartasea aceeasi orientare spirituala, alaturi de el: Ioan Ianolide, doctorul Traian Trifon, avocatul Traian Marian, Anghel Papacioc, care avea sa devina ieromonahul Arsenie Papacioc si alte suflete alese. Valeriu Gafencu a salvat in inchisoare viata pastorului protestant, care mai tarziu se va boteza in crestinism, Wurbrand, preferand sa-i dea acestuia medicamentele care le primise de la un alt frate de suferinta, Stratan. Moartea lui Valeriu Gafencu s-a petrecut ca si viata, sub semnul credintei fierbinti si al jertfei de sine. A murit in ziua anuntata de el, pecetluind cu jertfa lui existenta inchinata credintei crestine si atingand, dupa intelegerea noastra omeneasca, inalta si rara stare de "theosis".

Parintele Iustin Parvu este unul dintre cei mai preocupati de pomenirea acestor Sfinti ai inchisorilor, construind un paraclis unde se fac slujbe de catre monahi, pentru cei care au fost in inchisorile comuniste. Parintele Iustin spunea intr-un interviu ca "in acel loc sunt multe moaste" ale acestor sfinti necanonizati inca. Sunt foarte multi sfinti care s-au nevoit in inchisorile de la Aiud, iar in cinstea lor se va construi o manastire. Valeriu Gafencu a gasit calea spre fericire in inchisoare, iar noi in libertate nu o vedem. El ne indeamna: "cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte, decat dinlauntrul vostru, din sufletul vostru, unde salasluieste Domnul Iubirii, Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra, veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge".

Liber la droguri si prostitutie?!?

O comisie prezidentiala propune legalizarea prostitutiei si a consumului de droguri. "Legalizarea sexului comercial (nu si a intermediarilor de servicii sexuale) ar fi o posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuala. (...) Dezincriminarea consumului de droguri (nu a traficului!) pentru a aduce la „suprafata” consumatorii", se arata in raportul prezentat la Cotroceni de Comisia prezidentiala pentru analiza riscurilor sociale si demografice din Romania.
Citeam astazi si nu imi venea a crede ca in Romania ,se propune legalizarea consumului de droguri (usoare?) si respectiv a sexului comercial (prostitutiei)!! Suntem obisnuiti din pacate de-a imita tarile U.E,copiind numai ce este otravitor sufletului .In loc sa lucram la moralitatea noastra ,a copiilor nostri ,important este sa facem bani usor cat mai multi in timp scurt ,iar sufletul ....care suflet?Romania ''imbratisaza ''experimentele nereusite ale unor societati cu oaresicare experienta in domeniul politicilor "libertine".
Parintele Iustin avea dreptate cand spunea intr-un articol ca ''este vremea muceniciei'',trebuie sa ne invatam sa traim ,sa marturisim adevarata ortodoxie caci fara Hristos ''nimic nu putem ''.Nadajduiesc ca politicienii vor retracta si firescul nu va deveni nefiresc caci ne vom pierde cu totul controlul asupra copiilor nostri ,vor alege meserii legiferate .Ma intreb de ce nu se nu se pedepseşte mai drastic prostituţia? De ce nu se încearcă salvarea vieţii acestor fete, care fac acest lucru pentru că n-au reuşit să facă altceva în viaţă şi doar trupul lor le-a mari rămas? De ce să le împingem şi mai tare în prăpastie, în loc să le dăm o mână de ajutor?

Hristos Domnul nu s-a ruşinat de desfrânata care îi săruta picioarele cu buzele ei păcatoase, ci a primit-o cu drag şi i-a ierta păcatele. Mântuitorul nostru n-a condamnat-o nici pe femeia care fusese prinsă în desfrânare şi care fusese adusă în faţa Lui, ci i-a zis:

“Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti. Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Iubi-Te-voi, Doamne

Te iubesc, Doamne cu suflet de copil, pentru ca Tu esti Iubirea, Hristoase; Te privesc in icoanele in care esti si Tu copil in bratele Maicutei si vad cu adevarat, vad ceea ce inseamna viata, vad ce sens are calatoria pe valurile vietii si ce ramane in urma fiecaruia: doar iubirea. Stiu ca daca iubim asa cum ne-ai invatat Tu, din toata inima, din tot sufletul, cu toata puterea ne vom mantui, pentru ca Tu, Doamne, ai venit in lume pentru mantuirea lumii: ”Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat[…]”(Ioan,3,16).

Te-ai intrupat Doamne si ne-ai adus legea iubirii; ne-ai aratat ceea ce conteaza cu adevarat:”Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Luca 10,27), ”Iubiti pe vrajmasii vostri[…], faceti bine celor ce va urasc (Matei 5,44).

Tu ai spus Doamne:”Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia Ceruruilor!”; pentru ca sufletul nostru tanjeste dupa Tine, Hristoase, asa cum copilasul tanjeste dupa mama, la care stie ca va gasi mangaiere, iubire si tot ce are nevoie.

“In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” si chiar daca uneori valurile vietii ne mai lovesc cu putere, ne rastoarna barca si ne simtim pierduti, uitati, Tu esti mereu langa noi si Te bucuri de fiecare data cand ne ridicam, ca un tata ce se bucura de orice reusita a copilului sau, pentru ca dupa o incercare pasim inainte mai puternici. Nu e usoara lupta, nu e lipsit de maracini drumul, dar cu credinta si pastrand nadejdea vom reusi asa cum dreptul Simeon, care si-a pastrat atata timp nadejdea pana l-a vazut pe pruncul Iisus a zis ”Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace; ca ochii mei vazura mantuirea Ta” (Luca 2,29-30).

Chiar daca mai uitam sa iubim, sa speram si ne lovim pe drum sa nu deznadajduim si asa cum ne invata un sfant al iubirii, Sfantul Serafim de Sarov sa strigam si noi: ”Auzi, Doamne, glasul robului Tau care Te cheama si arata-mi lumina Ta, mie, celui lipsit de lumina. Daruieste-mi harul Tau, caci nu am alta nadejde afara de Tine si nadajduiesc pururea numai in ajutorul si puterea Ta. Schimba, Doamne, plangerea mea intru bucurie, rupe sacul meu si incinge-ma cu veselie.”

(Monica)(preluat de pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro/)

Despre viata de familie .....

Vreau sa va impartasesc si voua cateva cuvinte de-ale Pr. Paisie despre viata de familie,caci in curand ma voi casatori si eu si sunt folositoare pentru infruntarea greutatilor ,a ispitelor si mai ales a invatarii de-a ne tolera unul pe altul ....

Despre unitatea dintre soți.

Referitor la unitatea dintre soți, Părintele spune: ”ce unește mai mult pe bărbat cu femeia? Recunoștința, îi răspund. Unul iubește pe celălalt pentru ceea ce îi dăruiește. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar și o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar și hamalul ei”.

Tot legat de unirea dintre soți, zice: ”Dragostea trupească îi unește la exterior pe oamenii lumești, dar numai atâta vreme cât există factori lumești (bani, frumusețe, poziție socială, etc) și îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soți își pierde acești factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi unește și mai mult”.

Despre răbdare.
Răbdarea este o piatră de temelie a familiei. ”Răbdarea pornește de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălat, trebuie să te doară pentru el. Și văd că numai prin răbdare se menține familia. Am văzut fiare care au devenit mielușei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovnicește cu multă ușurinDespre înfrânarea în viața de căsătorie.
”Cei căsătoriți, fiindcă duc o viață conjugală, nu sunt îndreptățiți să uite că omul nu este numai trup, ci este și duh, și să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-și supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovnicește, sub povățuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet-încet bucurii și mai înalte, duhovnicești, și nu le vor mai căuta pe cele trupești. Soții au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, pentru ca să nu se transmită patima trupească și copiilor lor”.
Despre nașterea de prunci.
Pr. Paisie condamnă intervenția rațiunii omenești în voia lui Dumnezeu în ceea ce privește nașterea de prunci. El le spune celor care se frământă în legătură cu acest aspect, că ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al nașterii de prunci. Să-și încredințeze viața lor Proniei și să nu-și facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, care se îngrijește de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii.(preluat de pe http://magdalenaolah.wordpress.com/)

Incep a scrie in acest blog despre sfanta care imi este draga mie Sfanta Ecaterina ,printesa mucenita.Imi doresc de mult timp sa ajung sa sarut cinstitele ei moaste dar Domnul inca nu a randuit ,nadajduiesc ca nu peste mult timp voi ajunge pe acel pamant binecuvantat .Am citit ca toti pelerin care ajung la Mănăstirea sfintei mari muceniţe Ecaterina din Sinai primesc drept evloghie (blagoslovenie sau binecuvîntare) un inel inscripţionat Agia Aekaterini, în amintirea minunii pe care a săvîrşit-o Mîntuitorul Iisus Hristos cu sfînta Ecaterina.

Aceasta sfanta draga inimii mele este praznuita de Biserica ortodoxă se face în 24 noiembrie (slavii) sau în 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).

Viaţa
Vieţuind în capitală—centrul cunoaşterii elenistice—şi posesoare a unei frumuseţi şi inteligenţe neobişnuite, Ecaterina a primit o educaţie deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi şi dascăli ai antichităţii. Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales. Le-a spus părinţilor că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăşi în celebritate, bogăţie, frumuseţe şi înţelepciune.
Mama Ecaterinei, creştină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peşteră, nu prea departe de oraş. După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaşte un tânăr care o depăşeşte în toate, adică "Frumuseţea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creaţia se supune înţelepciunii lui, bogăţiile lui sunt răspândite în întreaga lume, - ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporeşte nespusa sa nobleţe". Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorinţă arzătoare de a-l vedea. Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela. La despărţire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe şi a sfătuit-o să se roage cu credinţă către Regina Raiului - Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.
Ecaterina s-a rugat toată noaptea şi i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să-l vadă. Dar Fiul şi-a întors faţa de la ea, spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, săracă şi fără minte, ca oricare alta — fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez şi fără pecetea Duhului Sfânt. Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată. El a primit-o cu multă dragoste, a învăţat-o credinţa creştină şi a îndemnat-o să-şi păstreze puritatea şi integritatea şi să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârşit taina Sfântului Botez. Apoi, iarăşi i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul. Acum, Domnul a privit-o cu tandreţe şi i-a dat un inel — un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.
În timpul acesta, împaratul Maximinus a mers el însuşi în Alexandria pentru o sărbătoare păgână. Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă şi cu o participare foarte numeroasă. Ţipetele animalelor sacrificate, fumul şi mirosul jerfelor, focurile aprinse neîncetat şi agitaţia mulţimilor copleşeau Alexandria. De asemenea, erau aduse şi jertfe umane — pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepţi ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor. Iubirea Sfintei pentru mucenicii creştini şi dorinţa ei arzătoare de a le uşura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân şi conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.
Prezentându-se singură, Sfânta şi-a mărturisit credinţa într-un singur Dumnezeu adevărat şi cu multă înţelepciune a denunţat greşelile păgânilor. Frumuseţea fecioarei l-a captivat pe împărat. Pentru a o convinge şi ai arăta superioritatea credinţei păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învăţaţi oameni (oratori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înţelepciunea ei, astfel încât ei înşişi au crezut în Hristos. Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul Crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arşi din porunca împăratului.
Maxinimus, nemai sperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promiţându-i bogăţii şi faimă. Primind un refuz hotărât, âmpăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi şi apoi a aruncat-o în închisoare. Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă. Convingându-l pe comandantul armatei să o însoţească cu un detaşament de soldaţi, Augusta a mers la închisoare. Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei faţă era învăluită de Harul Divin. Sfânta Mucenică a explicat învăţăturile creştine noilor-sosiţi, iar ei, crezând, au fost convertiţi la creştinism.
În ziua următoare, iarăşi au adus mucenica în faţa curţii de judecată, unde, sub ameninţarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credinţa creştină şi să aducă jertfe zeilor. Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos şi ea însăşi s-a apropiat de roata de tortură; Dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăţi în timp ce mulţi păgâni treceau pe alături. Văzând această minune, împărăteasa Augusta şi curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldaţi au mărturisit credinţa lor în Hristos în faţa tuturor, apoi fiind decapitaţi. Maximinus a încercat iarăşi să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, şi iarăşi a avut parte de un refuz. Sfânta Ecaterina şi-a maărturisit cu tărie fidelitatea faţă de Mirele Ceresc, Hristos, şi apoi după o rugăciune către El, ea însăşi şi-a pus capul pe butuc sub sabia călăului. Moaştele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai. În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Muceniţe împreună cu mâna stângă au fost găsite şi duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV. Ultima sa rugăciune a fost: „Doamne Iisuse Hristoase… primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sânge sunt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine şi rânduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii Tăi cei ce mă prigonesc. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci“. („Sinaxar“),

Bucura-te, Ecaterina, mare mucenita a lui Hristos!

Imi incep prima postare pe blog ,scriind despre sfanta care imi este cea mai draga mie ,sfînta mare muceniţă Ecaterina din Alexandria şi muntele Sinai ,imi doresc de multi ani sa ajung si eu sa-i sarut cinstitele moaste ,dar Domnul inca nu a randuit ,dar am nadejde ca peste putin timp voi avea aceasta binecuvantare.Am citit ca toti pelerini care ajung la Mănăstirea sfintei mari muceniţe Ecaterina din Sinai primeşte drept evloghie (blagoslovenie sau binecuvîntare) un inel inscripţionat Agia Aekaterini, în amintirea minunii pe care a săvîrşit-o Mîntuitorul Iisus Hristos cu sfînta Ecaterina.

Prăznuirea
Mărita şi slăvita mare muceniţă Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei Egiptene, Contas, în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) şi a pătimit pentru Domnul în anul 305. Prăznuirea ei în Biserica ortodoxă se face în 24 noiembrie (slavii) sau în 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).
După vechile practici, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul mare mucenic Mercurie) era sărbătorită în 24 noiembrie, în timp ce sfinţii mucenici Clement din Roma şi Petru din Alexandria erau sărbătoriţi în 25. Datele de prăznuire ale acestor sfinţi au fost schimbate la solicitarea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, patroana lor, să fie sărbătorit cu mai mult fast împreună cu Odovanoa Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Totuşi, bisericile slave continuă să prăznuiască aceşti sfinţi la datele iniţiale.(The Great Horologion. Sfânta Mănăstire Schimbarea la Faţă, p. 322)Viaţa
Vieţuind în capitală—centrul cunoaşterii elenistice—şi posesoare a unei frumuseţi şi inteligenţe neobişnuite, Ecaterina a primit o educaţie deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi şi dascăli ai antichităţii. Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales. Le-a spus părinţilor că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăşi în celebritate, bogăţie, frumuseţe şi înţelepciune.
Mama Ecaterinei, creştină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peşteră, nu prea departe de oraş. După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaşte un tânăr care o depăşeşte în toate, adică "Frumuseţea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creaţia se supune înţelepciunii lui, bogăţiile lui sunt răspândite în întreaga lume, - ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporeşte nespusa sa nobleţe". Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorinţă arzătoare de a-l vedea. Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela. La despărţire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe şi a sfătuit-o să se roage cu credinţă către Regina Raiului - Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.
Ecaterina s-a rugat toată noaptea şi i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să-l vadă. Dar Fiul şi-a întors faţa de la ea, spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, săracă şi fără minte, ca oricare alta — fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez şi fără pecetea Duhului Sfânt. Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată. El a primit-o cu multă dragoste, a învăţat-o credinţa creştină şi a îndemnat-o să-şi păstreze puritatea şi integritatea şi să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârşit taina Sfântului Botez. Apoi, iarăşi i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul. Acum, Domnul a privit-o cu tandreţe şi i-a dat un inel — un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.
În timpul acesta, împaratul Maximinus a mers el însuşi în Alexandria pentru o sărbătoare păgână. Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă şi cu o participare foarte numeroasă. Ţipetele animalelor sacrificate, fumul şi mirosul jerfelor, focurile aprinse neîncetat şi agitaţia mulţimilor copleşeau Alexandria. De asemenea, erau aduse şi jertfe umane — pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepţi ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor. Iubirea Sfintei pentru mucenicii creştini şi dorinţa ei arzătoare de a le uşura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân şi conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.
Prezentându-se singură, Sfânta şi-a mărturisit credinţa într-un singur Dumnezeu adevărat şi cu multă înţelepciune a denunţat greşelile păgânilor. Frumuseţea fecioarei l-a captivat pe împărat. Pentru a o convinge şi ai arăta superioritatea credinţei păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învăţaţi oameni (oratori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înţelepciunea ei, astfel încât ei înşişi au crezut în Hristos. Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul Crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arşi din porunca împăratului.
Maxinimus, nemai sperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promiţându-i bogăţii şi faimă. Primind un refuz hotărât, âmpăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi şi apoi a aruncat-o în închisoare. Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă. Convingându-l pe comandantul armatei să o însoţească cu un detaşament de soldaţi, Augusta a mers la închisoare. Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei faţă era învăluită de Harul Divin. Sfânta Mucenică a explicat învăţăturile creştine noilor-sosiţi, iar ei, crezând, au fost convertiţi la creştinism.
În ziua următoare, iarăşi au adus mucenica în faţa curţii de judecată, unde, sub ameninţarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credinţa creştină şi să aducă jertfe zeilor. Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos şi ea însăşi s-a apropiat de roata de tortură; Dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăţi în timp ce mulţi păgâni treceau pe alături. Văzând această minune, împărăteasa Augusta şi curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldaţi au mărturisit credinţa lor în Hristos în faţa tuturor, apoi fiind decapitaţi. Maximinus a încercat iarăşi să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, şi iarăşi a avut parte de un refuz. Sfânta Ecaterina şi-a maărturisit cu tărie fidelitatea faţă de Mirele Ceresc, Hristos, şi apoi după o rugăciune către El, ea însăşi şi-a pus capul pe butuc sub sabia călăului. Moaştele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai. În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Muceniţe împreună cu mâna stângă au fost găsite şi duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV.