Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

vineri, 1 aprilie 2011

Naşterea. Ce am înţeles eu până acum.


Se apropie momentul. E clar. Stau cu urechile din ce în ce mai ciulite la orice relatari despre nastere.

Cu sarcina ne-am lamurit: daca stai linistita si esti atenta la semnalele trimise cu constiinciozitate de propriul corp, e bine! Cu un doctor bun şi puţin noroc (cum recunosc că am avut eu) totul merge de la sine.
Orice om normal (care nu e însărcinat) ar deduce de aici că şi naşterea va merge la fel: de la sine. Stai acasă, încep contracţiile, te duci la spital, împingi puţin, iese copilul, vine laptele… gata: suntem părinţi!

O să pun neîncrederea mea în acest scenariu pe seama sarcinii. Fie! Sunt eu o gravidă care vrea să ştie tot, dar absolut tot ce se întâmplă în timpul naşterii. Sunt convinsă că lucrurile merg mult mai usor „de la sine“ dacă ştii la ce să te aştepţi.

Aşadar, citesc cu aviditate cărţi de specialitate dar şi relatări personale, subiective, despre naştere. Fiecare gen literar e fascinant în felul său.

La capitolul „literatura de specialitate“ nu pot recomanda nici o carte sau site românesc. Marea revelaţie şi înţelegere a venit citind „Ma grossesse. Mon enfant“ de Frydman & Solal. Faţă de ce am aflat din cartea asta, tot restul „explicaţiilor“ despre naştere par menite să te bage în ceaţă. Cartea asta are explicaţii detaliate despre toate fazele travaliului şi naşterii, folosind termeni tehnici dar explicându-i foarte eficient; în plus are multe desene!
Dar hai să zicem că detaliile tehnice le mai poţi găsi şi în alte părţi. Ce mi-a plăcut în cartea asta este că naşterea nu e descrisă ca o operaţie de apendicită ci ca o naştere: ceva ce nu e nici boală, nici operaţie ci un eveniment natural, resimţit diferit de fiecare mamă care poate şi trebuie să aibă controlul asupra propriului corp. Ce se întămplă în spitalele româneşti este un fel de cedare temporară a drepturilor către personalul medical si para-medical (orice asistentă are dreptul să urle la tine şi să-ţi spună ce să faci, cum să stai şi eventual să nu te mai smiorcăi atâta). Ce am înţeles eu din cartea asta este că naşterea este cu atât mai plăcută (vreau să zic mai puţin traumatizantă pentru mamă şi copil) cu cât femeia este încurajată să participe activ: să ia decizii, să se mişte când vrea, să primească copilul imediat după naştere (dacă vrea), să fie ţinută de mână, să strige, să cânte, să fie însoţită de soţ, iubit, căţel, purcel.

Mâine am consultaţie cu un doctor de la Life Memorial Hospital,vreau sa vad cum este si la un spital privat,daca imi garanteaza doctorul ca va fi langa mine la nastere cred ca voi opta pentru sistemul privat ,este mai sigur si iti ofera respectul care la spitalele de stat lipseste cu desavarsire...

De ce fugi de spovedanie? – o scrisoare cu felii de bucurie…

Doamne ajută. La începutul şi sfârşitul posturilor am discuţii cu tineri care fug de spovedanie. Uneori, cei care fac marele pas spre spovedanie au timp sa imi scrie ce au simţit. Iată o scrisoare primită în Postul Crăciunului 2007. Cred că vă va fi de folos…
“Gata! Am reuşit. m-am dus de dimineaţă şi m-am spovedit şi a fost extraordinar. simţeam aşa că respir, îmi venea să alerg, să plâng de bucurie. am avut mii de “tone” de energie în mine. deşi ştiam că altă cale nu am, îmi era teribil de frică. nu pot să îţi exprim acum cum a fost aseară şi toată noaptea când nu am închis un ochi. nu credeam că diavolul te chinuie în halul ăsta… FIZIC…fizic, Danion, nu îmi vine să cred. am căzut într-o depresie profundă aseară, am plâns, mă durea capul de simţeam că plesneşte. Mă simţeam dintr-o dată atât de mic atât de fragil. chiar dacă m-am pregătit temeinic înainte, aseară totul părea dărâmat, tot ceea ce construisem până atunci. simţeam că nu sunt capabil să mă spovedesc ca o să moor de ruşine… Nici nu pot să îţi spun prin ce am trecut aseară. toată noaptea nu am închis un ochi. eu stau la casă şi îţi spun că e prima dată când am auzit aşa ceva. un zgomot venea din pod. nu ştiu ce era, şoareci pisici, dinozauri…dar făceau un zgomot groaznic. nu atât de tare dar foarte stresant. ai auzit de picătura chinezească? cam aşa era. de dimineaţă am vomat, eram alb la faţă şi tremuram. Danion!!!! nu am păţit aşa ceva în viaţa mea??? tot timpul îmi ziceam că nu pot că nu pot că nu pot. am plecat de acasă f devreme.. era încă întuneric şi cum am intrat în biserică au trecut toate Danion….toate…chiar simţeam că nu mai am răbdare să stau la rând şi că vreau eu primul să mă duc să îmi spun nenorocirile…şi alt lucru de care m-am uimit… Nu m-am bâlbâit!! nici măcar puţin. parcă nu mai vorbeam eu…parcă nu eram eu…vorbele veneau de la sine fără mari eforturi. acum când mă gândesc îmi vine iar să plâng…mulţumesc Danion… pentru tot ce ai făcut pentru mine şi prietena mea… Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit în calea mea să îmi dai câţiva pumni şi palme să ne trezim… Mă simt atât de uşurat şi parcă miroase altfel Crăciunul acum…e cel mai frumos cadou dat de Moş Crăciun…

Doamne ajută!”

Dau mărturie că, de-a lungul ultimilor ani, am primit multe mărturii similare. Nu am găsit pe nimeni care să regrete că s-a spovedit (am găsit doar pe câţiva nemulţumiţi de duhovnicul la care s-au spovedit, dar atât…) Deci, dacă încă mai şovăiţi să vă spovediţi, gândiţi-vă şi de ce mare bucurie staţi departe… Puteţi primi iertare de păcate… Merită să şovăiţi?

sursa:http://www.danionvasile.ro/blog/2008/03/11/de-ce-fugi-de-spovedanie-o-scrisoare-cu-felii-de-bucurie/