Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 18 octombrie 2009

Merge şi fără Biserică ?


Există o vorbă răspândită printre noi, cum că fiecare are credinţa lui, în inima lui, şi nu are nevoie să meargă la Biserică. E greu să mergi la biserică, e un efort, trebuie să renunţi la o parte din timpul tău. Te doare spatele, te plictiseşti, nu-înţelegi ce se zice, nu-ţi place cum se cântă şi mai durează şi mult.

E mai simplu să stai acasă, să te rogi când ţi-aduci aminte, să faci ce vrei, să nu fii constrâns de nimic.

Unii spun că-l au pe Dumnezeu în suflet şi n-au nevoie de nici un ritual, de nici o slujbă.

Nu e simplu să fie bun şi să respecţi poruncile lui Dumnezeu.

Nu e simplu să-i iubeşti pe ceilalţi oameni şi pe Dumnezeu. Trebuie să renunţi la unele plăceri de zi cu zi, trebuie să-i mai ajuţi şi pe alţii, trebuie să nu te mai superi, să mai şi ierţi. Din când în când trebuie să mergi la preot să-ţi mărturiseşti păcatele şi să te-mpărtăşeşti. Trebuie să-ţi îndeplineşti canonul pe care ţi l-a dat preotul pentru păcatele mărturisite, trebuie să te rogi seara şi dimineaţa.

Când părinţii îşi invită copiii cei mari (toţi la casa lor) la o masă ca să se bucure împreună atunci fiecare din ei se grăbesc să vină în semn de respect şi dragoste pentru părinţii lor. Dar şi pentru că e un moment în care familia se poate reîntâlni după o perioadă de timp. Dar unul din fii va spune că el nu vine pentru că oricum îi iubeşte pe părinţi şi îi respectă, şi-i are tot timpul în sufletul lui.

Dar părinţii se vor întrista căci vroiau să-l vădă pe fiu lor, vroiau să se bucure alături de el şi de ceilalţi copiii. Vroiau să-l întrebe ce mai face, cum se mai descurcă, ce nevoie mai are, cu ce-ar putea să-l ajute. Vroiau să se bucure auzindu-l povestind despre tot ce-i frumos în viaţa lui. Acel fiu se lipseşte de dragostea părinţilor, de ajutorul lor, de bucuria de a sta împreună cu toţi fraţii lui, şi tot refuzând aşa fiecare invitaţie se va-nstrăina.

Aşa face şi Dumnezeu. Îi cheamă pe toţi fiii lui la Biserică ca să se bucure şi să fie împreună. Să vină toţi şi să mulţumească pentru tot ce-i bun în viaţa lor, să ceară ajutor pentru toate necazurile lor, să ceară putere să treacă peste toate obstacolole şi supărările lor. Să vine să-L vadă pe Dumnezeu, care-şi face simţită prezenţa prin persoana preotului dar şi prin chipul tainic al icoanelor. Noi nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, chiar dacă de multe ori ni se pare că da, şi atunci fără să cerem, primim din dragoste sprijinul Lui.

Domnul vrea să ne dea tot ce cerem doar când suntem toţi împreună în casa Lui, când ne-am adunat toţi şi ne-ţelegem bine unii cu alţii, când suntem ca fraţii. Cei ce lipsesc din Biserică aceea nu primesc ajutorul pentru că se manifestă egoist, nu vor să accepte invitaţia Tatălui, ci cred că se vor descurca şi singuri.

Dumnezeu ne dă continuu putere să trăim o viaţă frumoasă şi să trecem peste toate. Această putere ne-o dă prin preoţii Lui în fiecare biserică. Cum avem nevoie de profesori ca să ne lumineze mintea şi să ne-nveţe meserie şi să reuşim în viaţă, aşa avem nevoie de preoţi ca să ne lumineze sufletul şi să ne-nveţe cum să ne comportăm în lume.

Aşa cum profesorii ne dau din inteligenţa şi experienţa lor (din energia persoanei lor) şi ne-nvaţă, la fel preoţii ne dau energia (harul) lui Dumnezeu ca să ne schimbe şi să ne-ntărească oricând.

Cine mă ascultă când plâng?


Cine ma asculta cand ma plang, fara sa se plictiseasca de cuvintele mele?

Cine este aici langa mine, si-mi sterge lacrimile de pe obraz?

Cine imi ofera un dar fara sa-mi ceara ceva in schimb?

Cine cunoaste toate colturile inimii mele?

Gandurile mele, simturile mele, dorintele mele?

Cine imi arata bland unde gresesc?unde vorbesc fara de minte?

Cine nu ma cearta imediat ce am gresit, ci ma lasa sa-mi dau seama…?

Nu ma pedepseste, nu se supara, nu pleaca de langa mine

Cine imi zambeste in fiecare zi si asteapta cu drag sa-l privesc cu inima curata?


Sa-I spun ce simt, sa-mi recunosc greselile si firea mea slaba…

Cine ma ocroteste, sprijina, intareste in zi de tristete si suparare?

Cine imi asculta suferinta ca sic and ar fi trecut prin ea?

Ma tine pe umerii Sai cand eu nu mai pot si ma imbratiseaza

Cine ma astepta in fiecare clipa ca eu sa ma intorc la el

Sa-I spun si bucuriile mele dar si tristetile si nemultumirile?

Cine inchide ochii si pleaca urechea sa la rugaciunea mea?

Cine poate mangaia sufletul meu cand este nelinistit?

Cine imi ofera in fiecare zi mai mult decat cer, decat pot gandi?


Ma rabda, ma smereste, ma lumineaza

Ma intareste, ma asteapta, nu ma amageste

Cine ma iubeste mai mult decat ma pot iubi eu?

Cine ma iubeste asa cum sunt eu?

Cine ma va iubi chiar de voi fi cel mai mare pacatos?

Cine ma iarta pentru ca ma iubeste?

Unul singur…Dumnezeu Iisus Hristos

Iar Dumnezeu este iubire.
Permite-mi sa-ti spun ca te iubesc si precum voiesti sa se faca voia Ta!

sursa:ortodoxiatinerilor

„Nu există gimnastică mai bună decât metaniile“



Cea mai potrivită metodă de întărire a muşchilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, aşa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, şi pentru sufletul şi pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseşte pentru că, prin metanii, cere iertare şi milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, îşi întăreşte muşchii abdominali şi se fortifică. Îţi recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simţi că poţi rezista. Însuşi organismul ne înştiinţează limitele rezistenţei lui şi, atunci, stabilim numărul de metanii în funcţie de rezistenţă.
Apoi, deşi nu e obligatoriu, putem menţine constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numeroşi factori, ca dispoziţia sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă şi pocăinţa care trebuie să însoţească metaniile, pocăinţa pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului şi a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieşte-mă! Aşa este cel mai bine. Şi Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va şi ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci şi cu trupul şi din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credincioşi şi oameni fără pată, ci pentru ne-credincioşi şi păcătoşi ca noi.
Prin metanii, şi trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esenţial în existenţa, forma şi tămăduirea bolilor.
Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar şi iar, în timp ce sufletul suspină în faţa lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, uşurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit şi nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importanţa metaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însuşi a făcut şi El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu faţa la pământ şi apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine şi sufletului şi trupului. De aceea asceţii nu păţesc cu una cu două infarcte ori alte boli de inimă, întrucât, prin metanii, arterele şi vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linişteşte, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, şi nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniştesc şi dorm mult mai bine.
Să faceţi la rugăciune câte metanii puteţi, chiar dacă obosiţi. Când rugăciunea e însoţită şi de jertfă, devine mai eficientă şi mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele.
Părintele Porfirie – Antologie de sfaturi şi îndrumări

Sus să avem inimile!


Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ce-şi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi.
În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?
Mai răsună în sângele conştiinţei noaste de neam îndemnul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: ”Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”? Era ziua de 15 august 1714, când voievodul Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar doamna Maria pătimea alături de fiicele şi ceilalţi gineri ai săi, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, trecerea la Domnul a soţului său împreună cu cei patru fii, dar şi a ginerelui Ianache, prin martiriul credinţei mărturisite cu viaţa. Versurile baladei copleşitoare redau pe deplin hotărârea mărturisirii brâncoveneşti: ”Facă Domnul ce o vrea,/ Chiar pe toţi de ne-aţi tăia,/ Nu mă las de legea mea.“
Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne impune din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisire a credinţei – a te însemna cu semnul sfintei cruci, a posti miercurea şi vinerea, a avea un duhovnic, a avea un colţ de rugăciune în casă, a pune icoana lui Hristos la loc de cinste în casă sau în şcoală – sunt prezentate fie ca „demodate”, fie ca gesturi de „agresiune”, care atentează la „democraţia” în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem mai degrabă în puterea Pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele) decât în năzuinţa Cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate faţă de natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie).
Ascultând chemarea liturgică „Sus să avem inimile!”, dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre, îşi doreşte să trăiască la înălţimea chemării lui Dumnezeu, în ciuda jertfei la care suntem supuşi zilnic, atunci să mărturisim cu deplin curaj: „Avem către Domnul!”
sursa: apostolatintarafagarasului

Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi ....


Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

(Adrian Păunescu - Rugă pentru părinţi)
Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.”

Sf. Scriptură despre cei care nu îşi respectă părinţii
Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).
Ce presupune respectul?
Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească. "Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?" (Isus Sirah 7, 28-29).Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor.
Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor, ca: "băi, tatule!", "babacul" ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.
A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.

Respectul încetează după ce ne căsătorim?
După căsătorie, într-o oarecare măsură ascultarea încetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de înaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile părinţilor noştri: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine" (Pilde 6, 20-22).
Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori, ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Isus Sirah 3,12). „Nu o dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pilde 23, 22).
O poruncă de bază
Porunca cinstirii părinţilor aminteşte copiilor deveniţi adulţi datoria de a-i ajuta material şi moral în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Potrivit unei tradiţii, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da slavă lui Dumnezeu, fiindcă în Vechiul Testament Scriptura pe sărac nu îl obliga să plătească zeciuiala şi să aducă o jertfă la templu. În schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti „indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă”. „Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama" (Isus Sirah 3, 3-4).
Porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" e atât de importantă, atât de delicată, încât criza ei se reflectă în mod negativ asupra întregului spectru social, civil şi bisericesc, aruncând o lumină sinistră asupra viitorului atâtor tineri de astăzi.
Binecuvântaţi sunt cei care îşi cinstesc şi îşi respectă părinţii potrivit învaţăturilor Sf. Scripturi!

Pr. Alexandru Stanciu

Sursa:http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com

Putem să o imitam pe Sfânta Isidora?


Ce femeie minunata a fost sfanta Isisdora! Era considera de cei din jur o faptura care poate fi exploatata dupa bunul plac. Ca si cum n-ar fi fost in toate mintile, ca si cand ar fi fost un animal domestic. Sfanta Isidora se afla la o manastire cu multe monahii, cam patru sute, si ajuta la bucatarie. In bucatarie se purtau urat cu ea deoarece se prefacea a fi nebuna si toti o considerau iesita din minti. Si ce patea, sarmana! Cat era de batjocorita! O exploatau toate. Nici cainele pe care-l aveau la manastire nu era atata de chinuit.

Sfantul Pitirun, care traia in pustie, i-a aparut un inger care l-a instiintat ca exista o femeie care l-a intrecut in virtute. “Du-te , i-a spus ingerul, la manstirea de femei din Tavenisiot. Acolo vei gasi o monahie care are aura deasupra capului”. Sfantul s-a ridicat numaidecat si a pornit spre manastire. Era cunoscut sfantul, caci era vestit pentru virtutea lui. I-a cerut staretei sa vada toate monahiile. Au venit toate, dar nu a vazut-o pe cea aratata de inger. A spus Avva :”Nu cumva mai este vreuna?”. “Ei, Avva, mai este una nebuna, care sta la bucatarie!”. Cand au adus-o Avaa Pitirun a privit-o cu atentie, a vazut aura pe care o avea in jurul capului si a cazut la picioarele eu punand metanie .

Stareta si celelalte monahii au alergat sa-l ridice “Ce faci, Avva? aceasta este o nebuna!”. “Nu este nebuna, a raspuns, nebune sunteti voi!”. Nu puteau nega cuvintele lui, nu se puteau impotrivi si au acceptat cele spune de el. Au inceput toate sa planga, mai ales cele care erau in bucatarie, sa se vaite si sa se marturiseasca ce i-au facut atatia ani, cum o batjocoreau, cum o bateau si nu le pasa de ea. Sfanta Isisdora nu era atinsa de toate acestea si nici nu avea sentimente de inferioritate. Dimpotriva, cu cat mai mult rau i-ar fi facut, cu atat mai bine ar fi fost pentru ea.

Putem sa o imitam pe Sfanta Isidora?

Asa trebuie sa gandeasca fiecare crestin. Sa fie gata sa accepte ceea ce ingaduie Dumnezeu. Dumnezeu va ingadui fiecaruia dupa dupa masura lui. Dar toti trebuie sa avem aceeasi smerenie. Daca ai smerenie, nici complexe nu poti avea, nici altceva. Sfanta Isisdora nu a avut complexe de inferioritate. Ea venise sa se nevoiasca.

Sa nu-mi spuneti : “Ei, parinte, putem face noi cum a facut Sfanta Isidora?” Nu faceti, dar fiecare om trebuie sa treaca prin astea. Cand va lua lucrurile astfel, sentimentele de inferioritate vor pleca de la el, iar defectele lui vor fi harisme si-l vor ajuta. Unii dintre mucenici doreau mult sa muceniceasca si iconomia lui Dumnezeu ii conducea repede la mucenicie. Asa si omul. Trebuie sa se bucure de defectele lui si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru ca acestea sunt margaritarele pe care le detine.

Sufletul meu, Temnita mea (Arhim. Simeon Kraiopoulos)

Pilda zilei....


Dresorul
O veche istorioară povesteşte despre un pustnic care se tot scuza înaintea pelerinilor că are cam mult de lucru, că e tare ocupat... Oamenii se mirau, căci îl ştiau că are o viaţă sfântă şi nu este absorbit de cele materiale, de aceea îl întrebă cu ce se ocupă. Pustnicul le răspunse: "Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu". "Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem pe lângă chilia sfinţiei tale nimic din toate acestea?" Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem în grijă astfel de “jivine”.

"Cei doi şoimi sunt ochii noştri care se reped asupra oricărui lucru, câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti.
Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide...
Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim.
Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba (şarpele). Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei singure limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, să-l slăvească pe Dumnezeu, să spună adevărul...
Şi apoi avem de încărcat un măgar: trupul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Totdeauna i se pare că e prea încărcat şi se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el.
Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului şi a tuturor sentimentelor nobile, dar poate fi şi celula germenului urii şi al revoltei. « Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule ». (Mt. 15,19)
dar să mai ai pe lângă acestea şi un « ţap » puturos sau un « porc » leneş şi lacom, care să guiţe toată ziua de sete şi foame…