Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

sâmbătă, 15 mai 2010

Foşti infractori ocrotesc o mănăstire ortodoxă în Guatemala


Fiica unuia dintre cei mai bogaţi locuitori din Guatemala şi fostă călugăriţă catolică, a întemeiat o mănăstire ortodoxă într-un munte din regiunea lacului Amatitlan, lângă unul dintre cei mai activi vulcani din regiunea Pacaya.

Până la vârsta de 36 de ani, stareţa Mănăstirii Sfintei Treimi, sora Iness (Ayau Garcia) a fost călugăriţă într-o mănăstire catolică. Cu toate acestea, după ce a citit din viaţa Sfântului Serafim de Sarov, viaţa i s-a schimbat, a început să citească din Sfinţii Părinţi şi ulterior s-a întors la Ortodoxie.

"Simt siguranţă în Ortodoxie, mă simt liniştită şi simt ... un fel de stabilitate. Sufletul meu este liniştit în Ortodoxie", a spus sora Iness.
Marea Biserică Ortodoxă a Sfintei Treimi din Guatemala este protejată de un gard înalt şi este monitorizată de către Serviciile de Securitate înarmate cu puşti şi pistoale automate. Localnicii din regiune spun că Serviciile de Securitate sunt constituite din foşti infractori.

La un moment dat, diverse grupuri de infractori din Guatemala au solicitat plată de la sora Iness „pentru a oferi protecţie" mănăstirii ei; dar în cele din urmă s-au oferit voluntar să protejeze biserica şi zona înconjurătoare.

Tatăl lui Iness, mare proprietar de terenuri în acele părţi şi renumit economist în Guatemala, suportă cea mai mare parte a costurilor financiare asociate de construcţia de biserici.

Iniţial, a fost împotriva hotărârii fiicei lui de a pleca din catolicism, dar mai apoi, la vârsta de 84 de ani a devenit şi el însuşi ortodox.
În America ultimilor ani, mulţi oameni se apropie de Ortodoxie şi printre ei sunt mulţi băştinaşi indieni. Cu precădere în Guatemala, cei credincioşi Ortodoxiei cresc continuu.

Ca urmare, în Biserica Ortodoxă din America, care reuneşte mai mult de 700 de parohii în Mexic, SUA şi Canada, au fost primiţi peste 5000 de indieni botezaţi. În curând, Bisericii i se vor adăuga multe alte mii de cetăţeni ai Guatemalei, care vor să primească Ortodoxia, subliniază într-un interviu acordat Pravoslavie.ru, Mitropolitul Iona al Americii şi Canadei, (OCA).

Mitropolitul Iona a subliniat în mod deosebit: „Cei mai mulţi cetăţeni ai Guatemalei care vor să devină ortodocşi aparţin tribului Maya".

"Dacă îi avem în vedere pe aceşti cetăţeni ai Guatemalei, precum şi pe reprezentanţii populaţiilor indigene din alte ţări ale Americii Latine, atunci indienii ar putea deveni principalul grup etnic din Biserica Ortodoxă Americană. Personal, eu m-aş bucura de asta", a menţionat Mitropolitul Iona.

Mitropolitul a subliniat, de asemenea, că Biserica Catolică îşi pierde repede influenţa în Biserica Latină, iar motivul pentru aceasta îl reprezintă strânsele ei relaţii cu clasele superioare ale societăţii.

"O mare parte a săracilor, care constituie majoritatea populaţiei din regiune, a fost dezamăgită de păstorii catolici şi a trecut la protestanţi, mormoni şi alţi eretici", a explicat Mitropolitul Iona.

În sfârşit, vorbind despre indienii ortodocşi din America, Mitropolitul Iona a menţionat că poate în curând, în Alaska, va avea loc un Congres al Indienilor Ortodocşi.



(traducere: M.L., sursa: http://trelogiannis.blogspot.com/2010/05/blog-post_11.html)

Lupta unei tinere mame pentru pruncul ei....


Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.

Poate ajuta cuiva sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.

Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.

Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.

Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.

Nicidecum.

Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.

Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.

Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.


Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.

Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.

Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.

Am mai facut un test si a iesit pozitiv.

Am fost foarte fericiti.

Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.

Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.

Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.

Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.

Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.

Nu renunt.

Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.

Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.

Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.

Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.

Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.

Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.

Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.

Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.

La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.

Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.

Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.

Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.

In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.

In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.

Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.

Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.

Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit.
sursa:ortodoxiatinerilor