Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.
Poate ajuta cuiva sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.
Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.
Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.
Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.
Nicidecum.
Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.
Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.
Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.
Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.
Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.
Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.
Am mai facut un test si a iesit pozitiv.
Am fost foarte fericiti.
Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.
Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.
Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.
Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.
Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.
Nu renunt.
Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.
Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.
Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.
Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.
Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.
Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.
Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.
Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.
La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.
Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.
Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.
Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.
In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.
In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.
Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.
Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.
Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit.
sursa:ortodoxiatinerilor
Postări
