Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 30 mai 2010

De astăzi Biserica intră într-o nouă perioadă liturgică, a Octoihului

De astăzi Biserica a intrat într-o nouă perioadă liturgică numită perioada Octoihului. Numele ei vine de la cartea de slujbă care se foloseşte acum - „Octoih”. Această perioadă se desfăşoară pe parcursul anului bisericesc din lunea de după Duminica Tuturor Sfinţilor până la Duminica Vameşului şi a Fariseului din anul următor. Durata sau lungimea acestei perioade variază de la an la an, fiind în legătură cu data Paştilor care se schimbă de la an la an. Cu cât Sfintele Paşti dintr-un an oarecare cad mai devreme iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului este mai mare (poate să cuprindă cel mult 40 de săptămâni) şi dimpotrivă, cu cât Sfintele Paşti dintr-un an oarecare cad mai târziu iar cele din anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului se scurtează (până la cel mult 26 de săptămâni). Celelalte două perioade bisericeşti sunt: Triodul, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta Mare şi Penticostarul care începe la Duminica Paştilor şi se termină cu Duminica Tuturor Sfinţilor.

Astăzi Biserica a intrat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel


Biserica a intrat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Sâmpetrului, care precede sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din 29 iunie. Despre vechimea acestui post mărturisesc în secolul al IV-lea Constituţiile Apostolice iar Leon cel Mare numeşte acest post: „postul de vară” sau al Cincizecimii. Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă acest post are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui e în funcţie de data variabilă a Paştilor. Acest post a fost instituit în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante. Prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, de aceea în vechime acest post se numea în vechime Postul Cincizecimii. Din punctul de vedere al modului de postire acest post este cel mai uşor Biserica dezlegând la untdelemn şi vin Marţi şi joi iar sâmbăta şi duminica la peşte. Vă doresc post cu folos duhovnicesc!

joi, 27 mai 2010

Desprinderea de Euharistie înseamnă îndepărtarea de Izvorul vieții


Pentru părintele Ioan, Sfintele Taine au fost până la moarte adevărata și singura hrană zilnică nu numai a sufletului, ci și a trupului; erau zile întregi, mai ales când era bolnav, când nu gusta nimic altceva. Dar părintele Ioan era conștient de valoarea unică a Împărtășirii nu numai pentru persoanele credincioșilor luate în parte, ci și de semnificația ei comunitară, de act liturgic și pascal prin care se zidește Biserica în calitate de trup al lui Hristos și anticipare a ospățului eshatologica Împărăției veșnice a lui Dumnezeu – patria adevărată a umanității. Cu timp și fără timp el s-a străduit să retrezească în popor conștiința indispensabilității participării cât mai frecvente la viața sacramental-euharistică a Bisericii pentru o adevărată viață creștinească. Desprinderea de Euharistia Bisericii echivalează cu îndepărtarea de Izvorul vieții harice dumnezeiești: ,,Sărmani oameni – obișnuia să spună – dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de-viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a întrarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!” ,,Bieți sărmani, nenorociți oameni! De ce vă lipsiți voi sub pretexte zadarnice ale grijilor lumești! Zici: ,Eu sunt păcătos, nevrednic!' Căiește-te! Aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți! Zici: ,Sunt ocupat, n-am timp'. Șase zile lucrează și fă în ele toate lucrurile tale, însă măcar o zi pe săptămână, a șaptea, dă-o Domnului tău! Dați Cezarului ce e al Cezarului, și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu! Curățiți-vă și cunoașteți adevărul!”
Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – Cerul pe pământ

miercuri, 26 mai 2010

Rugaciune catre Sfantul Ioan Rusul


O, Sfinte Ioane, intru tot laudate si de minuni facatorule, primeste aceasta umila rugaciune de la noi, nevrednicii tai robi, caci catre tine ca la un grabnic folositor alergam noi, chemandu-te cu evlavie: vino, Sfinte, si vezi ranile si durerile noastre. Ia aminte la suspinele noastre, ca stim, Sfinte al lui Dumnezeu, ca desi ai patimit greu pentru dragostea lui Hristos, dar prin vietuirea ta ai aflat dar de la Dumnezeu, fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta la viata cea vesnica a nazuit la ajutorul tau si ti s-a rugat cu credinta, nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat si tu l-ai trebut cu vederea? Sau cine s-a rugat tie si nu l-ai auzit?

Minunile si ajutorul tau, Sfinte, ne-au facut si pe noi, pacatosii, sa alergam la ajutorul tau. Am auzit de minunea pe care ai facut-o trimitand prin rugaciune o farfurie de mancare din Procopie pana la Mecca. Am aflat de vindecarile tale minunate, de multimea de bolnavi care au aflat izbavire din suferintele lor. Credem ca Dumnezeu te-a proslavit prin minuni fara de numar. Oare pe noi ne vei lasa fara ajutor? Sa nu fim noi lepadati de la dragostea ta, Sfinte, chiar daca vietile noastre sunt pline de faradelegi.

Aducandu-ne aminte de mijlocirile tale binecuvantate, credem ca tu acelasi esti, Sfinte, astazi ca si atunci, si ca nimeni din cei ce se roaga tie nu ramane fara ajutor. Pentru aceea si noi, fiind scarbiti si in pagube, alergam la tine cu credinta si lacrimi, ingenunchind, si ne rugam tie, Sfinte Ioane, sa te rogi pentru noi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Celui Ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea jertfelnica, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri, Roaga-L sa departeze de la noi dreapta Sa manie, sa apere orasele, satele si toata tara noastra de seceta, de foamete, de furtuni napraznice, de cutremur, de boli si rani aducatoare de moarte, de navalirea asupra noastra a altor neamuri si de razboiul cel dintre noi.

Mijloceste, Sfinte Ioane, pastoritilor nostri ravna fierbinte catre Dumnezeu, purtare de grija pentru mantuirea sufleteasca a pastoritilor, intelepciune in purtare si invatatura, cucernicie si tarie in ispite; tuturor carmuitorilor purtare de grija fata de supusi, iar supusilor indeplinirea cu sarguinta a tuturor indatoririlor lor, ca astfel, in pace si cu cucernicie, sa petrecem veacul acesta. Sa ne invrednicim de impartasirea bunatatilor celor vesnice in Imparatia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine cinste si inchinaciune, impreuna cu Tatal cel fara de inceput si cu Preasfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

SFÂNTUL IOAN RUSUL


Dupa cum stiti deja,crestinii ortodocsi praznuiesc astazi pe Sf. Ioan Rusul; este un sfant drag mie, si m-am gandit sa postez tot ce am cu Sfantul.
Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei.

Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara - Rusia, fiind profund zguduit de oroarea razboiului - miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.

PRIZONIER DE RAZBOI

In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti si dus la Constantinopol, iar de aici in tinutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, in Asia Mica, si este dat in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, care conducea o tabara militara de ieniceri.

ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS

Osandit sufleteste la dispret, pentru ura turcilor, el nu este decat un "ghiaur", un "necredincios" vrednic de aspre chinuri: il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele, il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu animalele.

Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel pretiosul sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui ce din copilarie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei" - spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. "Insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan".
"Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma lepad."
Astfel, Sf. Ioan primeste asprele conditii ale vietii martirice, torturile, sederea impreuna cu animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, privegherile, rugaciunile fara de numar, incat a imblanzit salbaticia turcilor care, uimiti, il numesc "Sfant".

Prin ingerul Domnului a trimis mancare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia Mica, la stapanul taberei, Aga, care in acea vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta a mancat-o acolo calda. Intorcandu-se dupa 3 luni, acesta a aratat celorlalti ofiteri farfuria cu insemnele taberei pe ea.

SFARSITUL
Un reazim avea sfantul la toate luptele si o mangaiere in aspra viata a torturilor. Se retragea la rugaciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfanta impartasanie din fiecare sambata era marea lui odihna. Stiind ca i s-a apropiat sfarsitul acestei vieti trecatoare, la 27 mai 1730 l-a instiintat pe preotul care avea grija de el, iar acesta i-a adus Sfanta Impartasanie inlauntrul unui mar pe care il scobise. S-a impartasit acolo in grajd pentru ultima data. Robia lui trecatoare si cumplita patimire au luat sfarsit. Sfantul Ioan a trecut catre vesnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele Taine.

INMORMANTAREA
Preotii si crestinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului cu invoirea turcilor. Cu emotie si cu lacrimi de adanca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este ingropat de crestini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup si cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus in cimitirul crestin, la mormantul pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.
VEDENIA DUMNEZEIASCA

Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum il ingropasera; sa-l scoata si sa il aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, din ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! Trupul sfantului se gasea intact, neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaste si l-au dus in biserica unde obisnuia sa privegheze sfantul.

OSAMA PASA ARDE SFINTELE MOASTE
Intr-o infruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecand prin Procopie - ca trimis al sultanului, arde sfintele moaste, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa Sfantul trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, parasind acest lucru nelegiuit pe care il faceau. Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat carbunii si cenusa si au gasit trupul sfant intreg. Nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care o pastreaza pana astazi.
Dupa multe peregrinari, moastele Sfintului Ioan au ajuns pe insula Evvia, in actualul oras Procopie. Aici s-a ridicat o noua biserica, a carei constructie s-a terminat in anul 1951 si care adaposteste astazi racla cu sfintele moaste ce izvorasc tuturor celor ce alearga cu credinta la ajutorul Sfintului, nesecat riu de tamaduiri si alinari ale suferintelor celor trupesti si sufletesti.



Pomenirea Sfintului Ioan se savirseste in fiecare an la data de 27 mai.

Sfinte Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
Una dintre minunile Sfantului...

"Sfinte Ioane, ma urasti?"
Au trecut 8 ani de la ziua nuntii lor. In zadar au asteptat insa domnul Ghiorgos K. si sotia sa sa le vina pe lume un copil. Inima lor este arsa de o tristete adinca si de nevindecat. Ce jalnica este viata pentru o femeie care nu are copii, care nu este mama! Sotul, intristat si el, incearca sa-i dea curaj: "Ai rabdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi si suparare nu poti sa schimbi nimic. Scopul nuntii nu este numai dobindirea copiilor, ci si cresterea noastra duhovniceasca, unirea aici si in vesnicie cu Dumnezeu ".

Doamna Arhondula staruia insa sa se roage, sa se roage din toata puterea sufletului ei. De mica, mama o invatase sa se roage totdeauna pentru ca, spunea, adevaratii oameni se roaga din toata inima si rugaciunea ii inarmeaza cu rabdare si perseverenta in luptele grele ale vietii. Mersese de multe ori cu familia si la biserica Sfintului Ioan. Dupa casatorie se ruga adesea:

"Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceste catre Domnul nostru si roaga-L sa ma invredniceasca sa devin si eu mama. Oamenii si stiinta lor mi-au spus ca eu nu voi fi niciodata mama. Bratele mele vor ramine goale, casa intunecoasa, inima mea indurerata. Eu, Sfinte Ioane, voi astepta raspunsul din Ceruri, sa-mi daruiasca Dumnezeu un copilas, sa-mi umple casa, inima si viata intreaga de bucurie. O sa astept, Mare Sfinte Ioane..."
Iarna lui 1979. Posomorita, doamna Arhondula incearca sa-si adune gindurile si sa se roage. Nu poate insa, este istovita si simte ceva urit inauntrul ei. Ar vrea sa plinga, sa strige, sa ameninte. Se intoarce, vede pe perete icoana Sfintului Ioan si izbucneste in lacrimi: "Ce ti-am facut eu, Sfinte Ioane, de ce ma urasti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi dea aceasta bucurie? Sfinte Ioane, ma urasti?"
Noaptea urmatoare se aud pasi urcind scarile ce duc catre casa lor si cineva bate la usa. S-au trezit amindoi, si ea si sotul. A iesit doamna sa deschida. In intunericul de afara vede o lumina avind chipul Sfintului Ioan:

"Arhondula, ce rugaciune a fost aceea pe care ai facut-o aseara? Sfintii nu urasc pe nimeni. Nu este insa voia lui Dumnezeu sa dobindesti acum copii. Vor mai trece doi ani si va veni si aceasta bucurie".
A disparut lumina, s-a stins si ecoul glasului Sfintului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit si bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea si al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut de fericire casa si inimile parintilor.

"Strigat-au dreptii si Domnul i-a auzit, si din toate necazurile lor i-a izbavit." (Psalmul 33,16)

Astăzi şi vineri sunt zile de harţi în Biserica Ortodoxă

In această săptămână zilele de astăzi, şi vineri sunt cu dezlegare la mâncare de dulce în Biserica Ortodoxă. Această rânduială a statornicit-o Biserica noastră înaintea începerii Postului închinat Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care anul acesta vă ţine 4 săptămâni şi va începe luni, 31 mai 2010. Postul închinat sfinţilor Apostoli începe întotdeauna în lunea de după Duminica Tuturor Sfinţilor, prima după Rusalii.

marți, 25 mai 2010

Mărturiseşti?


''Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8.38)
Mărturisirea lui Hristos nu este întotdeauna aşa de uşoară cum credem uneori. Noi suntem primii care primim mărturisirea despre Hristos. Cunoaşterea lui Dumnezeu presupune o acumulare de cunoştinţe şi experienţe pe care ni le însuşim nouă înşine. Aceasta este mărturia pe care o primim şi mărturisirea pe care ne-o facem către propria noastră persoană, pentru ca mai întâi această persoană proprie să-L primească pe Domnul, ca mai apoi să-L mărturisească celorlalţi. Şi noi suntem parte din acest neam desfrânat şi păcătos pe care-l simţim trăind în noi înşine, în omul cel vechi din noi şi în această stare primim mărturia lui Hristos.

Prin primirea mărturisirii lui Hristos şi prin apropierea de Domnul, omul se înnoieşte încet încet şi devine chip luminat în care se reflectă lumina lui Dumnezeu. Omul nu mai rămâne urâţit de viclenie şi desfrânare, nu mai poartă chipul ciopârţit de păcat, ci înfăţisarea lui este una nouă, luminoasă şi plină de bucurie! Primindu-L pe Hristos, omul primeşte bucuria, tăria, nădejdea, credinţa! Trăind cu Hristos, omul începe să realizeze că nu există altă împlinire mai mare decât aceea de a fi în comuniune cu Dumnezeu, aproape de El, să trăieşti cu El la fiecare pas, în fiecare clipă a vieţii. Doar astfel, ne dezlipim de neamul viclean, desfrânat şi păcătos în care ne-am născut şi în care trăim şi nu mai facem parte din lume.

Şi o dată cu despărţirea de lume, începe şi adevărata luptă şi adevărata mărturisire. Mărturia vie a lui Hristos, pe care am primit-o şi pe care o trăim în viaţa noastră de zi cu zi ca iubitori şi împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să se arate lumii prin ceea ce suntem, facem şi spunem. Acest lucru nu este lipsit însă de dificultăţi. Uneori ni-i punem împotrivă chiar şi pe cei mai apropiaţi ai noştri, tocmai pentru că ei nu înţeleg că urmarea lui Hristos e bucurie mai presus de orice bucurie pe care o au ei, dacă au vreo bucurie….

Ce trebuie însă să mărturisim? Creştinismul mărturiseşte pe Unul Singur Dumnezeu, Unul după fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Dumnezeul Învierii şi al Bucuriei, Domn al Biruinţei, al Iertării, al Milostivirii şi al Dreptăţii. Dacă eu prin ceea ce sunt mărturisesc pe acest Dumnezeu, atunci am datoria să fiu şi eu iubitor de oameni, iertător, milostiv, bucuros, înviat, biruitor, drept. Insă dreptatea lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu dreptatea oamenilor. La oameni e drept să pedepseşti, la Dumnezeu e drept să ierţi şi să iubeşti, la oameni e drept să cauţi fericirea pe pământ, la Dumnezeu e drept să cauţi fericirea veşnică, la oameni e drept să faci păcatul, la Dumnezeu e drept să săvârşeşti virtutea.

Pe cine mărturisim? Adesea avem impresia că dacă ne ţinem de nişte reguli şi le păstrăm literal, am mărturisit deja pe Dumnezeu. Uităm însă că poruncile sunt dătătoare de viaţă, de libertate! Poruncile nu înseamnă constrângere, ci povăţuire, îndreptare pe calea care te duce la libertate! Trebuie să mărturisim prin viaţa noastră că suntem oameni liberi faţă de păcat, liberi faţă de răutate, răzbunare, că răutatea celorlalţi nu are nicio putere asupra noastră atâta vreme cât harul lui Hristos este zidul nostru de apărare. Trebuie să mărturisim corect pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu îmbufnat, nu este un poliţist care stă cu băţul să ne lovească de fiecare dată când încălcăm legea, nu este un tiran care ne robeşte voinţa, nu este o sperietoare de care trebuie să ne fie teamă. Când iubeşti, teama se transformă în preţuire, în profund respect.

Să avem grijă ce Dumnezeu mărturisim! Căci suntem vinovaţi dacă minţim şi mărturisim un Hristos neadevărat! Pentru aceasta avem nevoie ca noi înşine să sporim în cunoaşterea de Dumnezeu prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi slujbe, prin lectură duhovnicească, prin convorbiri duhovniceşti. Prin astea înveţi să trăieşti în bucuria aceea care nu mai depinde de starea de spirit, de probleme, de alţi factori.

duminică, 23 mai 2010

Astazi este ziua mea...


Astazi este ziua mea ...am primit un dar mare L-am primit pe Hristos ,îndată ce am primit Sfânta împărtăsanie în gură, L-am simtit pe Hristos Insusi înlăuntrul meu. S-a unit cu trupul meu în sensul propriu al cuvântului. Până si mâinile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau Hristos. Mă umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revărsa întru mine. Cum am putut primi eu un asemenea dar?Numai Dumnezeu stie.Ceea ce am ajuns să cunosc din proprie experientă este că lucrul acesta a fost, este, si va fi cu putintă totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos în urmă cu 2000 de ani: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Si iarăsi: Amin, amin zic vouă, dacă nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 53-54).
Si sotul meu m-a surprins placut ,mi-a daruit un buchet mare de trandafiri albi ,un tort ,si pana la urma am suflat si in lumanari.Au fost alaturi de mine ,parintii ,fratii,nasi si prietenii mei, m-am bucurat ca nu m-au uitat ...
Imi doresc si ma rog bunului Dumnezeu sa-mi dea sanatate, pace, liniste si bucurii duhovnicesti! Si nu in ultimul rand, prunci buni si multi!

sâmbătă, 22 mai 2010

La Multi Ani …mie!..


Maine ,23 mai , este ziua mea ,a mai trecut un an din viata mea ,cu bucurii dar si cu incercari ,cu multe impliniri ,o viata de om pentru care sunt recunoscatoare Domnului.
…maine e ziua mea…zi “frumoasa”, ca mine….stiu, stiu, sunt ironica…dar chiar e ziua mea…si-au amintit de mine doua prietene bune carora le si multumesc ...in rest nimeni ...important este ca a mi-am amintit eu(multumesc lui Dumnezeu pentru memorie)...Si lasand ironia deoparte…ma rog ca Dumnezeu sa imi dea intelepciune si putere sa trec peste toate incercarile vietii,eventual nu ar dauna mai multa credinta si dragoste din plin…si un dar mai special pe care il astept de la Maicuta Domnului .....La Multi Ani ,Mie!

vineri, 21 mai 2010

Darul sacru al vieţii......


Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.

Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.

Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.

La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. „Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi.

Cine împlineşte porunca „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.

Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască.
copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde.

Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: „Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.

Când și cum să ne impartasim?


Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa-zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi-a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31-32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curățirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51).
De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într-adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”, dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n-a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de-a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului, dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce-l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască. Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi-a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa-zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s-au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică.


Ieromonah Petru Pruteanu

Sâmbătă Biserica face pomenirea generală a morţilor


În sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh Biserica Ortodoxă face pomenirea de obşte a morţilor ca şi cei care se odihnesc întru Domnul să se bucure de darurile Sfântului Duh. Practica pomenirii morţilor în ajunul Rusaliilor era generalizată încă din secolul al VIII-lea. De altfel, înaintea fiecărui mare Praznic Împărătesc Biserica a rânduit ca, pe lângă rugăciunile pentru cei vii să se facă şi pomenirea celor morţi, pentru ca şi aceştia să fie învredniciţi de iertarea păcatelor şi de vederea slavei lui Dumnezeu. Cu această ocazie în toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a tuturor celor trecuţi la viaţa veşnică. Tot acum se împart spre pomenirea celor dragi colivă, colaci şi vin.

joi, 20 mai 2010

Sărbătorile acestei săptămâni

În această săptămână a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă ne aduce înainte mai multe sărbători importante. Astfel mâine, 21 mai 2010, se încheie comemorarea liturgică a Praznicului Înălţării Domnului zi numită odovania praznicului. Tot mâine Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii Constantin şi a mamei sale Elena.Duminică, 23 mai, în toate bisericile ortodoxe se prăznuieşte Cincizecimea sau Pogorârea Sf. Duh. Duminica Cincizecimii este sărbătoarea anuală a pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, aşa cum ni se istoriseşte în cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament. Acest eveniment, care are loc la 50 zile de la Învierea Domnului, încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu, prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi se întemeiază Biserica.

Euharistia - Taina unitații


Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgişti ai Bisericii Răsăritene, insistă şi el asupra necesităţii împărtăşirii dese. În cartea sa "Tratat asupra tututor dogmelor", el zice: "Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii şi preoţii adesea cu socotinţă şi cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine; iar ceilalţi şi ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea inimii şi cucernicia sufletului să se cuminece. Şi nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtăşiţi), şi dacă se vor păzi pe cât vor putea, să se apropie şi mai curând de cuminecătura lui Hristos şi dacă se va putea şi în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi".

miercuri, 19 mai 2010

Să primim Sfânta Impărtășanie chiar dacă ne știm păcătoși!


„Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici... să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine..."(Sfântul Ioan Casian )
Bineinteles ca este nevoie de binecuvantarea duhovnicului si asumarea responsabilitatii duhovnicesti, rezultata de pe urma efortului ascetic personal. Accentul cade insa, in cuvantul Sfantului Ioan Casian, pe inselarea multora de gandul(duhul!) nevredniciei de a se impartasii cu Sfintele Taine. Invatatura este dezvoltata si de Sf. Nicodim Aghioritul.
Sa nu uitam ca Sfanta Liturghie are ca prim scop impartasirea credinciosilor, si ca, majoritatea credinciosilor sunt, conform canoanelor, 'afurisiti' ! Asta inseamna ca cei ce vor a se impartasi doar in posturi, sau odata pe an, sa fie de fapt opriti de la impartasire, sa se afuriseasca!!!
Nu sfatuim sa ne impartasim la intamplare, fara pregatire (cum poate se mai intampla!), ci sa avem in centrul vietii noastre duhovnicesti - Euharistia.
Atentie! Sfanta Scriptura, Canoanele Bisericii, Scrierile Sfintilor Parinti (fara exceptie!), Sfintele Liturghii ale Bisericii (a se vedea randuiala!), conduc spre o viata euharistica...

marți, 18 mai 2010

Lasă-te găsit!


” Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Matei 18,11)
Dumnezeu Se coboară să caute pe om, Să-şi caute oaia cea pierdută să o aducă la staulul bucuriei! Dar oare de ce nu i-a găsit Hristos Atotstiutorul pe toţi pierduţi? Pentru că oamenii nu s-au lăsat găsiţi! Dumnezeu ne caută pe toţi, dar nu toţi ne lăsăm găsiţi! Adică nu deschidem uşa inimii la care bate Dumnezeu în căutarea Lui! Căutarea lui Dumnezeu are multe forme: fie necazuri, fie bucurii, fie anumite evenimente care ne sensibilizează!

Omul şi Dumnezeu se găsesc şi se împacă în Taina Sfintei Spovedanii! Apoi, urmează Ospăţul Bucuriei: Sfânta Împărtăşanie! Important e ca omul sa vină la vedere, la linia delimitează spaţiul libertăţii sale de harul lui Dumnezeu. Sfânta Spovedanie este o astfel de venire la libertate, la lumină! În Spovedanie ne lăsăm văzuţi de Dumnezeu, ne lăsăm găsiţi şi ne îmbrăţişaţi!
Te-ai lăsat găsit? Te-ai lăsat văzut de Dumnezeu? Te-ai lăsat îmbrăţişat de Cel Ce vine sa te caute şi să te mântuiască, adică să te aducă la bucurie?

''În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă..."


Arhiepiscopul Hrisostomos al Ciprului:

„În afara Bisericii toţi acei clerici care nu ascultă...".


În interviul pe care l-a dat ziarului „Φιλελεύθερος" - 16/5/2010, Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos al II - lea, referindu-se la vizita papei în Cipru, a spus: Este iminentă vizita papei. Vor exista caterisiri, dacă unii clerici vor reacţiona.

Sinodul a hotărât unanim să se adreseze poporului. S-a emis o enciclică şi s-a citit azi, duminică, în toate bisericile din Cipru şi se va reciti în ultima duminică înainte de a veni papa. Întregul nostru popor trebuie să fie informat, iar clericii noştri sunt datori să vadă ce zice episcopul lor, Biserica conducătoare. Nu poate fiecare să-şi facă propria Biserică şi să ridice steagul în Biserică. Datorează ascultare Bisericii conducătoare, administrative, Sinodului. Nu se poate ca Sinodul să poruncească ceva şi clericii să nu asculte. Toţi aceia care nu ascultă sunt în afara Bisericii.



(trad. I.F., sursa: http http://aktines.blogspot.com/2010/05/blog-post_4319.html)

Cat de des trebuie sa se impartaseasca crestinii?


Am observat la manastirea unde merg ca frecvența împărtășirii credincioșilor este departe de a fi satisfăcătoare,preotii de acolo impartasind duminica de duminica doar cativa copii. Participarea la Sfânta Liturghie este răspunsul la chemarea lui Hristos adresată tuturor celor osteniți si împovărați. Acestora Se oferă Hristos ca hrană și băutură, după care tot El, Cel ce i-a chemat, îi trimite în lume hrăniți și adăpați sufletește, odihniți și înviorați duhovnicește. Cel ce vine la Sfânta Liturghie “vine în numele Domnului”, este hrănit din “ospățul Stăpânului” și pleacă din biserica “întru numele Domnului”. A reduce primirea Sfintei Împărtășanii doar la o singura data pe an înseamna pe de o parte a rămâne exterior chemării făcute de Mântuitorul, iar pe de altă parte înseamnă a petrece într-o stare de înfometare spirituala, neprimind hrana și băutura vieții veșnice.Eu cred ca preotii ar trebui sa faca catheze despre explicarea Sfintelor Taine ,si sunt datori să încurajeze apropierea credincioșilor cât mai des de Sfântul Potir.Am citit de curand urmatoarele argumente in legatura cu deasa impartasanie :
''Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.
Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într-un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a-L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu-şi lasă păcatul şi care, deşi s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.
Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne-am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s-au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s-au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le-am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?
La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să-şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s-au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu-i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.
Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le-o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne-am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de-a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s-a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)
Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s-au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi-ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s-a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne-a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit-o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s-a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.
Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le-au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.''

sursa:Ierom. Petru Pruteanu

duminică, 16 mai 2010

Cuvintele duhovnicilor ne sunt de folos...

Minunatele cuvinte ale staretului Tadei de la Vitovnita in 6 parti:






sâmbătă, 15 mai 2010

Foşti infractori ocrotesc o mănăstire ortodoxă în Guatemala


Fiica unuia dintre cei mai bogaţi locuitori din Guatemala şi fostă călugăriţă catolică, a întemeiat o mănăstire ortodoxă într-un munte din regiunea lacului Amatitlan, lângă unul dintre cei mai activi vulcani din regiunea Pacaya.

Până la vârsta de 36 de ani, stareţa Mănăstirii Sfintei Treimi, sora Iness (Ayau Garcia) a fost călugăriţă într-o mănăstire catolică. Cu toate acestea, după ce a citit din viaţa Sfântului Serafim de Sarov, viaţa i s-a schimbat, a început să citească din Sfinţii Părinţi şi ulterior s-a întors la Ortodoxie.

"Simt siguranţă în Ortodoxie, mă simt liniştită şi simt ... un fel de stabilitate. Sufletul meu este liniştit în Ortodoxie", a spus sora Iness.
Marea Biserică Ortodoxă a Sfintei Treimi din Guatemala este protejată de un gard înalt şi este monitorizată de către Serviciile de Securitate înarmate cu puşti şi pistoale automate. Localnicii din regiune spun că Serviciile de Securitate sunt constituite din foşti infractori.

La un moment dat, diverse grupuri de infractori din Guatemala au solicitat plată de la sora Iness „pentru a oferi protecţie" mănăstirii ei; dar în cele din urmă s-au oferit voluntar să protejeze biserica şi zona înconjurătoare.

Tatăl lui Iness, mare proprietar de terenuri în acele părţi şi renumit economist în Guatemala, suportă cea mai mare parte a costurilor financiare asociate de construcţia de biserici.

Iniţial, a fost împotriva hotărârii fiicei lui de a pleca din catolicism, dar mai apoi, la vârsta de 84 de ani a devenit şi el însuşi ortodox.
În America ultimilor ani, mulţi oameni se apropie de Ortodoxie şi printre ei sunt mulţi băştinaşi indieni. Cu precădere în Guatemala, cei credincioşi Ortodoxiei cresc continuu.

Ca urmare, în Biserica Ortodoxă din America, care reuneşte mai mult de 700 de parohii în Mexic, SUA şi Canada, au fost primiţi peste 5000 de indieni botezaţi. În curând, Bisericii i se vor adăuga multe alte mii de cetăţeni ai Guatemalei, care vor să primească Ortodoxia, subliniază într-un interviu acordat Pravoslavie.ru, Mitropolitul Iona al Americii şi Canadei, (OCA).

Mitropolitul Iona a subliniat în mod deosebit: „Cei mai mulţi cetăţeni ai Guatemalei care vor să devină ortodocşi aparţin tribului Maya".

"Dacă îi avem în vedere pe aceşti cetăţeni ai Guatemalei, precum şi pe reprezentanţii populaţiilor indigene din alte ţări ale Americii Latine, atunci indienii ar putea deveni principalul grup etnic din Biserica Ortodoxă Americană. Personal, eu m-aş bucura de asta", a menţionat Mitropolitul Iona.

Mitropolitul a subliniat, de asemenea, că Biserica Catolică îşi pierde repede influenţa în Biserica Latină, iar motivul pentru aceasta îl reprezintă strânsele ei relaţii cu clasele superioare ale societăţii.

"O mare parte a săracilor, care constituie majoritatea populaţiei din regiune, a fost dezamăgită de păstorii catolici şi a trecut la protestanţi, mormoni şi alţi eretici", a explicat Mitropolitul Iona.

În sfârşit, vorbind despre indienii ortodocşi din America, Mitropolitul Iona a menţionat că poate în curând, în Alaska, va avea loc un Congres al Indienilor Ortodocşi.



(traducere: M.L., sursa: http://trelogiannis.blogspot.com/2010/05/blog-post_11.html)

Lupta unei tinere mame pentru pruncul ei....


Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.

Poate ajuta cuiva sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.

Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.

Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.

Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.

Nicidecum.

Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.

Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.

Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.


Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.

Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.

Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.

Am mai facut un test si a iesit pozitiv.

Am fost foarte fericiti.

Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.

Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.

Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.

Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.

Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.

Nu renunt.

Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.

Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.

Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.

Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.

Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.

Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.

Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.

Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.

La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.

Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.

Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.

Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.

In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.

In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.

Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.

Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.

Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit.
sursa:ortodoxiatinerilor

miercuri, 12 mai 2010

Astăzi este odovania luminatului praznic al Învierii Domnului


Astăzi, în miercurea dinaintea Înălţării Domnului Biserica Ortodoxă serbează odovania luminatului praznic al Învierii Domnului. În această zi s-au rostit pentru ultima dată în acest an bisericesc stihurile Paştilor. Tot aceasta este şi ultima zi în care sfinţiţii slujitori s-au pregătit pentru începutul dumnezeieştii Liturghii cu rugăciunea „Hristos a înviat…”. De la Înălţare şi până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh se zice numai „Slavă întru cei de sus…” de două ori şi „Doamne buzele mele…” o dată. De la Înălţare şi până la Rusalii la Sfânta Liturghie în loc de cântarea „Am văzut lumina cea adevărată…” se cântă troparul Înălţării „Înălţatu-te-ai întru slavă…”. De la Înălţare înainte, începutul Utreniei se face ca şi în perioada Octoihului cu partea introductivă a celor doi psalmi 19 şi 20, având binecuvântarea de început „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Vecernia praznicului împărătesc al Înălţării Domnului conţine o rânduială specială. În timpul slujbei de seară, la vremea cântării troparului acestei sărbători, preoţii cădesc şi ridică Sfântul Epitaf de pe Sfânta Masă aşezat acolo în Sfânta şi Marea Vineri, în cadrul Deniei Prohodului Domnului şi îl pun în locul unde stă de obicei până anul următor când va fi scos în procesiune din nou.

duminică, 9 mai 2010

Derutarea orbului


Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39)
Fiecare orb din naştere are o necunoaştere a celor ce îl înconjoară. Chiar nici din asemănări nu poate să-şi dea seama unele realităţi.
Astfel, un orb din naştere a întrebat odată pe un om cu vedere:

- Cum este laptele? Ce culoare are?
- Laptele este alb, ca hârtia, i-a răspuns omul.
- Culoarea asta foşneşte în mâini, ca hârtia, a întrebat orbul în nepriceperea lui.
- Nu! Culoarea este albă ca făina!
- Şi tot atât de moale, ca făina? Se risipeşte ca ea?


Cel cu vedere a spus:

- Nu! E ca un iepure cu blana albă!
- Atunci e pufoasă culoarea laptelui ca iepurele? a întrebat orbul în nedumerirea lui.
- Nu! Culoarea laptelui e albă ca zăpada!
- Şi tot aşa de rece?

Oricâte pilde i-a prezentat cel cu vedere, orbul tot n-a izbutit să priceapă cum este culoarea albă a laptelui.
Văzătorul a spus în mintea lui:

“Îţi mulţumesc, Doamne, din tot sufletul că mi-ai dat vedere! Eu văd şi ştiu cum este culoarea laptelui. Eu sunt izbăvit în toată viaţa de nedumerirea orbului. Derutarea orbului nu este neputinţa mea de pricepere.”

Sursa: Istorioare morale pentru toate vârstele (Tolstoi, vol.X, p.70)
Pilde şi Povestiri

joi, 6 mai 2010

Semnele cuielor


Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:

–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.

După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.

În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.

–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

miercuri, 5 mai 2010

Răbdarea şi îndelunga-răbdare


Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.
Dreptul Iov, am putea spune chiar Sfantul Iov, care se pomeneste la 6 mai, a aratat lumii ca credinta in Dumnezeu este cea mai mare forta prin care omul poate invinge toate obstacolele vietii. Asa cum spune in Vietile Sfintilor: "Invatatura Cartii Iov este ca omul trebuie necontenit sa se supuna lui Dumnezeu, chiar cand mintea lui ramane deplin neampacata, Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca sa le putem cuprinde, cum zice Prorocul: "Gandurile Mele nun sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre"(Isaia 55,)
Iov a inteles acest lucru si s-a smerit cunoscandu-si indrazneala sa: "Am vorbit fara sa inteleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine si nu stiam!"(Iov 42,3)
Au fost comentarii in decursul timpului care au calificat diferit aceasta proba de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe Iov. Iar la intrebarea daca vor mai fi existand "Iovi" (daca ne punem o astfel de intrebare) in ziua de astazi putem raspunde afirmativ, numai ca ar trebui sa pastram masura cand este vorba de tainele lui Dumnezeu. Fiecare este un mai mic sau mai marisor Iov, "Iov" insemnand in traducere: "temator de Dumnezeu" Toti cei care ne temem de Dumnezeu cu adevarat, nu numai declarativ, vom putea birui ca si Iov. Sfantul Iacov intreaba: "Ati auzit de rabdarea lui Iov? Si ati vazut sfarsitul harazit lui de Domnul?..."(Iacob 5,11) Daca mai uitam unele lucruri, pe acesta sa nu-l uitam!

marți, 4 mai 2010

Pentru ce mori?


Moartea ne sperie! Sperietura pe care o avem adesea in fata mortii este un semn firesc. E reactia omului care stie ca moartea nu face parte din el! Omul nu este moarte, ci viata! Dumnezeu nu a suflat in om duh de moarte, ci duh de viata, ca sa aiba viata din belsug. Schimband duhul vietii pentru o clipa de placere, pentru o clipa de orgoliu, omul s-a lipsit de viata si s-a aruncat in moarte.

Moartea vine prin neascultare, prin impotrivire fata de tot ceea ce Dumnezeu a randuit pe acest pamant. Ne impotrivim lui Dumnezeu si randuielilor Sale firesti prin pacat. Pacatul este o neascultare si o impotrivire, este forma mandriei care se concretizeaza in fapte potrivnice adevarului si luminii. Cand pacatuim, mergem dupa convingerea ca “stim noi mai bine decat Dumnezeu cum sa ne traim viata”! Prin pacat insa, omul isi celebreaza propria moarte! O celebrare care incepe frumos si se termina trist si dureros, golindu-ne de orice implinire sufleteasca.

Asadar, moartea este urmarea pacatului. Dar moartea nu mai sperie pe pacatosul care s-a incredintat lui Dumnezeu si a primit iertarea iubirii Sale! Pentru omul daruit lui Dumnezeu, care traieste viu in Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, moartea este momentul trecerii la viata adevarata, la viata care nu se mai sfarseste niciodata si care este plina de binecuvnatari nebanuite si frumuseti pe care el le simte prin puterea credintei, desi nu le desluseste. Moartea fizica este moarte si inviere! Moartea fizica marcheaza trecerea in moartea sufleteasca pentru cei ce s-au departat de Izvorul vietii si au murit inca de pe cand traiau pe pamant ! Pentru cei care s-au hranit cu Viata si Lumina dumnezeiasca, moartea fizica marcheaza invierea desavarsita, trecerea la bucurie, la lumina cea neinserata a Imparatiei lui Dumnezeu!

Toti murim…diferenta este ca nu murim toti pentru aceeasi cauza! Cine moare pentru Hristos zi de zi isi va castiga propriu suflet. Urmarea lui Hristos este o moarte a vointei noastre pacatoase! Nu orice vointa trebuie sa moara in noi, ci doar cea pacatoasa! Si trebuie sa fiu nebun sa nu las sa moara in mine moartea ! “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16,25)
Murim sa ne bucuram in vesnicie sau murim sa ne chinuim in vesnicie?

Tu pentru ce mori?

duminică, 2 mai 2010

Cele patru piersici


Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

"Lăsaţi copiii să vină la Mine!"( Sfânta Scriptură )

La ce poate ajunge prostia umană: "Medicii din oraşul Mexico ar putea fi arestaţi, dacă nu vor propune femeilor însărcinate alternativa avortului"


Medicii din oraşul Mexico, care nu-şi vor informa pacientele însărcinate despre faptul că acestea au dreptul să facă avort, sau cei care vor refuza să recomande medici care practică avorturi, pot risca de la unu la patru ani de închisoare, dacă legislativul capitalei mexicane va adopta acest proiect de lege, transmite FOXNews.

Iniaţiativa a fost propusă de Comitetul Sănătăţii, care pledează pentru dreptul femeii la avort în primele trei luni ale sarcinii. Proiectul de lege se bucură de susţinerea Partidului Revoluţiei Democratice, cel care deţine majoritatea parlamentară.

Dacă legea va fi aprobată, medicii care nu-şi vor informa pacientele însărcinate despre dreptul lor de a face avort, sau care vor evita să-i recomande altor medici-ginecologi, care practică astfel de intervenţii chirurgicale, riscă de la unul la patru ani de închisoare, multiple amenzi şi pierderea licenţei medicale.

Preşedintele Comitetului Sănătăţii, Beatriz Rojas, spune că proiectul este necesar, în contextul în care "conceptele morale şi religioase au un mare impact asupra deciziilor femeilor, care rămân dezinformate şi duse în eroare, în ceea ce priveşte decizia de a întrerupe sarcina."

Reprezentanţii partidelor conservatoare au o atitudine critică faţă de acest proiect de lege, spunând că oamenii nu pot fi "închişi în închisoare, pentru că nu recomandă avortul." "Este o cultură a morţii," afirmă ei.

UNIMEDIA precizează că în 2007, la iniţiativa Partidului Revoluţiei Democratice, conducerea oraşului Mexico a legalizat avorturile. Legislaţia capitalei mexicane este diferită de cea a ţării.

Părintele Galeriu: Duminica Samarinencei


Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).
Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)
Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)
Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).
Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.

Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)
Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.

Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)
Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).

Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)
Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.

Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).
Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.

Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)
Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.
sursa:http://mystagogia.blogspot.com/2008/05/printele-galeriu-duminica-samarinencei.html