Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa-zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi-a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31-32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curățirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51).
De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într-adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”, dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n-a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de-a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului, dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce-l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască. Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi-a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa-zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s-au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică.
Ieromonah Petru Pruteanu
Postări
