Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 27 iunie 2010

Să ne rugăm......


Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, în care îi spui cele mai ascunse tristeţi sau cele mai strălucitoare bucurii, în care te plângi Lui pentru o nedreptate sau te rogi ca cei dragi să fie feriţi de orice primejdii; în rugăciune îi spui de cine ţi-e dor şi chemi ajutorul îngerilor pentru cei aflaţi în impas. Lui îi spui toate grijile tale, toate dorinţele şi speranţele, Lui îi vorbeşti ca unui părinte drag şi Atotputernic, ca celui mai bun prieten. Ca un copil care, întorcându-se de la grădiniţă, spune dintr-o răsuflare tot ce a făcut în ziua aceea, tot astfel vino ca un copil în faţa Tatălui Ceresc şi, după ce spui rugăciunea Tatăl Nostru, continuă să vorbeşti cu El, povestindu-i despre tine, cerându-i ajutorul, protecţia şi rugându-L să te înveţe cum să te rogi cu adevărat. Când te rogi şi vorbeşti cu El, nu te mai gândi la nimic altceva, ca şi cum atunci exişti pe lume, doar tu şi Dumnezeu. Fii convins până în adâncul fiinţei tale că El ascultă fiecare rugăciune şi te iubeşte nespus de mult. Roagă-te în timp ce mergi la cumpărături sau pe drum spre şcoală, roagă-te când faci curăţenie sau când faci mâncare, roagă-te când te plimbi sau când eşti gata să adormi. Caută tot timpul să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi să-I vorbeşti, să-L rogi, să-I mulţumeşti.De exemplu, spune-I: "Doamne, cu voia Ta, acum fac de mâncare; trimite îngerii Tăi să mă ajute şi să sfinţească tot ceea ce fac şi tot ceea ce gândesc!" Apoi, tot ceea ce faci, fă în prezenţa Lui, adică dă-ţi seama că pentru El nu există pereţii sau tavanul care să Îl împiedice să te vadă. Dă-ţi seama că El te priveşte mereu, că deasupra capului tău se află de fapt un cer nesfârşit, plin de lumina şi bunătatea prezenţei Sale. Când faci de mâncare, fii atent la acest adevăr al prezenţei Lui şi la cerul nesfârşit şi plin de lumină care este deasupra ta.Toate mişcările tale vor fi atunci pline de o atenţie sfântă, ca un copil care ştie că se joacă în prezenţa mamei sale şi doreşte să o bucure. Nu lăsa grijile sau supărările să întunece bucuria comunicării cu Dumnezeu. Roagă-l pe El să îţi poarte de grijă, să rezolve tot ceea ce ţi se pare greu şi încurcat şi vei vedea că prin puterea comunicării tale cu Dumnezeu nimic nu va mai fi greu sau trist.Roagă-te cu adevărat şi cu stăruinţă. Dumnezeu revarsă harul şi pacea unei fericiri cereşti peste sufletul şi peste viaţa celor care se roagă. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie, în care ne asemănăm îngerilor şi sfinţilor.

duminică, 20 iunie 2010

Dumnezeu ne stă împotrivă!


Pe Dumnezeu nu-l păcăleşte nimeni şi nici nu se lasă batjocorit. Este legea duhului care oriunde se naşte mândrie să existe izbitura de zidul despărţitor între noi şi Dumnezeu. Ori de câte ori ne vom considera mai buni decât alţii, ignorând întru totul dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos şi neputincios, de atâtea ori ne vom pune împotriva lui Dumnezeu, vom deveni vrăjmaşi mincinoşi ai Domnului!




Mândria este o boală grea. Toţi suferim de mândrie într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul mândru nu aşteaptă lauda Domnului, ci se hrăneşte din iluzia falselor împliniri şi onoruri omeneşti, lipsite de orice valoare. Omul mândru se hrăneşte cu nonsensuri, cu himere. Omul mândru se hrăneşte artificial, de aceea şi boala lui se agravează pe măsură ce se afundă tot mai mult în minciuna pe care ajunge să o creadă el însuşi tocmai pentru a nu-şi lăsa nici măcar o clipă orgoliul neatins, neînjosit de lumina adevărului.



Mândria l-a despărţit pe Adam de Dumnezeu şi a dat naştere unui nou destin antropologic. Omenirea a primit pilda Domnului Iisus Hristos înfăţişată apoteotic în Jertfa de pe Cruce care reprezintă chipul desăvârşit al smereniei şi al iubirii! Hristos, acest Dumnezeu înjosit de orice sentiment de mândrie din inima noastră, ne-a arătat calea prin care omul recuperează distanţa dintre el şi Dumnezeu.



Smerenia, opusul mândriei, se concretizează în acea stare harică în care omul nu mai primeşte gândul că ar avea vreo importanţă specială. Smerenia este curăţie a sufletului pe care nu-l mai tulbură nici impresia că ar fi cineva, nici impresia că alţii sunt mai păcătoşi şi mai slabi decât el, nici convingerea că ceea ce face el este de valoare, iar ceea ce fac alţii nu reprezintă nimic.
Smerenia nu-l va lăsa pe om să-l judece pe semenul său! Judecata şi grăirea de rău sunt forme evidente de mândrie! Mândria este impulsul din care se naste cleveteala şi judecata. În fapt, acest lucru are şi o altă explicaţie. Omul mândru nu se poate simţi bine dacă nu se raportează la ceilalţi într-un mod specific pe care-l caracterizează dispreţul faţă de semeni.



Convingerea mea este ca un om mândru este un om foarte slab. Spun unii: „Are cu ce se mândri, de aceea este mândru”! La acest cuvânt să se ia aminte la îndemnul Sf. Apostol Pavel: „ Iar mie, să nu îmi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” ( Galateni 6,14). Acesta este marele adevăr pe care în mândria noastră îl nesocotim fără încetare.



Şi ne mirăm că nu simţim harul lui Dumnezeu, ne mirăm că nu arde inima în noi la rugăciune, ne mirăm că sufletul nostru nu trăieşte focul pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ şi să ne încălzească sufletele cu bucuria adevăratei împliniri duhovniceşti. Nu e de mirare! De aceea, cuvine-se să ne aducem aminte şi să mărturisim zilnic în rugăciune lui Dumnezeu părţile noastre rele şi să-L rugăm să ne vindece bolile sufletului, dar mai ales mândria. Să nu existe zi în care să nu aducem Domnului rugăciunea de a ne vindeca de mândrie, căci de aici porneşte adevărata sporire duhovnicească.
Harul îl primesc doar cei smeriţi. Cei smeriţi, pe cât de neînsemnaţi par în ochii acestui „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12, 39), pe atât de valoroşi sunt înaintea Domnului şi a celor care au învăţat să descopere tainele dumnezeieşti acolo unde ochiul omului mândru nu ştie a pătrunde înţelesurile. Omul smerit este un om care trăieşte în adevăr! Omul mândru trăieşte şi se îmbată cu minciuna că este valoros prin el însuşi. Omul smerit trăieşte în conştiinţa deplină a dăruirii de care se bucură din partea lui Dumnezeu.



Smerenie şi mândrie! Adevăr şi minciună! Împlinire şi nefericire! Un om care crede că valoarea lui vine din lucruri sau din anumite poziţii sociale este un om care face eforturi uriaşe să ignore golul sufletesc pe care-l trăieşte, neîmplinirea care îi inunda întreaga fiinţă şi pe care încearcă să o acopere cu tot felul de surogate. E ca sacul peticit şi învechit, pe care-l lipeşti într-un loc şi plesneşte într-un alt loc şi tot aşa…..



Răsplata smereniei este harul, apropierea de Dumnezeu, mântuirea! Omul smerit este chip luminat de Dumnezeu cu har şi pace, inspiră dragoste, respect, linişte Mândria pune în mişcare toate puterile sufleteşti până la epuizare şi înecarea în patimi! Mândria însăşi este hrana tuturor patimilor şi ucigătoarea sufletului. Omul mândru este un om sluţit de minciună, un om urât, dizgraţios, un om care nu se va pute mântui pentru că mândria împiedică lucrarea harului mântuitor.
Merită să fim mândr?!

sâmbătă, 19 iunie 2010

Astăzi suntem în Duminica a IV-a după Rusalii


Astăzi, 20 iunie, Biserica Ortodoxă se află, în Duminica a IV-a după Rusalii. În această zi, Sfinţii Părinţi au rânduit să se citească la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică de la Matei capitolul 8, versetele de la 5 la 13, în care ni se relatează minunea vindecării slugii sutaşului. Sfânta Evanghelie de astăzi prezintă cum Mântuitorul, a vindecat pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lângă Marea Galileei. Această minune însă are câteva caracteristici aparte. Ea s-a săvârşit datorită credinţei dregătorului roman păgân. Apoi este posibil ca şi sluga lui, care zăcea în casă bolnavă, era tot păgân, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mântuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întâmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvârşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în Dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mântuitorul, cu multă blândeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea! Aşadar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea şi multă smerenie. Avea credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, avea smerenia sincera ,mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pământ. Acest om, păgân după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mântuitorul îl laudă în public, zicând: „Adevărat grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!” Credinţa şi smerenia lui l-a mântuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

luni, 14 iunie 2010

Pe cine a iertat Iisus?


Evanghelia prezintă o imagine inedită a lui Dumnezeu! Dumnezeu Se coboară printre oameni şi pătrunde în toate mediile sociale, de la mai marii poporului până la cei mai decăzuţi oameni, desfrânate, tâlhari, hoţi. Iisus mănâncă şi bea cu toţi aceştia, nu precum mâncau şi beau ei, ci precum se cuvine să mănânce şi să bea un om cuvios, dându-le astfel pildă de purtare şi simţire.
Dar iată că ceea ce aveau mulţi hoţi şi multe desfrânate, nu aveau mai marii farisei! Ceea ce aveau oamenii simpli, nu aveau cei care se credeau mari slujitori ai lui Dumnezeu, cei care credeau că-L cunosc şi-L urmează pe Dumnezeu. Şi ce anume nu aveau? Nu aveau POCĂINŢĂ! Se credeau drepţi, n-aveau nevoie să îi înveţe nimeni! Din această trufie, mândire, din acest orgoliu stupid s-a născut rezistenţa faţă de Cuvântul Adevărului!
Toţi suntem păcătoşi, mai mult sau mai puţin! Diferenţa dintre noi o face starea de păcătoşenie şi pocăinţa! Cu cât pocăinţa este mai mare, cu atât şi starea de păcătoşenie se minimalizează. Şi ce este pocăinţa? Pocăinţa provine de la cuvântul grecesc metanoia şi înseamnă schimbarea minţii! Iată, pocăinţa începe de la gândire! Să nu mai gândesc aşa, să nu mai gândesc minciuna că păcatul mă face fericit! Să nu mai gândesc că fără Dumnezeu viaţa mea se va împlini! Să nu mai gândesc rău despre fratele meu! Să nu mai poftesc tot felul de lucruri rele în mintea mea! Apoi, toate aceste gânduri trebuie să ajungă la nivelul inimii, să simt din inimă părerea de rău pentru ceea ce am făcut şi să simt cu toată inima că vreau să fiu un om nou! Întărit prin gând şi simţire încep lupta cu păcatul prin spovedanie, rugăciune şi ajutat de Sfintele Taine ale Bisericii.
Atât Evanghelia cât şi vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de exemple! Ele ilustrează cum un om poate să se înnoiască! Să devină un om nou, un alt om! Nu a fost om care să se pocăiască, să se întoarcă la o viaţă nouă, curată, împreună cu Dumnezeu, pe care să nu-L fi primit Dumnezeu, pe care să nu-L fi iertat Dumnezeu şi căruia Dumnezeu să nu îi fi dat bucuria cea adevărată!
Domnul Iisus Hristos a arătat chiar şi pe cruce cum se poate mântui un om şi care este atitudinea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Între cei doi tâlhari răstigniţi dăruieşte mântuirea celui ce o voieşte şi se pocăieşte din adâncul inimii! Mişcat de dumnezeirea lui Iisus, de bunătatea Lui, unul dintre tâlhari şi-a recunoscut vinovăţia, păcatul pentru care primea pe bună dreptate moartea! Şi în acelaşi timp, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, în Împărăţia Sa! Pe acesta l-a iertat Iisus! Pe cel care şi-a cunoscut păcatul său, şi-a mărturisit vinovăţia şi dreptatea pedepsei şi care a cerut iertare şi mântuire!
Celălalt tâlhar nu a primit nimic, pentru că nu a cunoscut nicio clipă de pocăinţă! L-a batjocorit pe Dumnezeu prin mândria lui, prin cuvântul lui, deşi moartea îi înghiţea trupul şi sufletul! Şi a murit în păcatul său, căci nu a voit să-L dea lui Hristos ca să nu mai fie păcatul acela! Nu s-a mărturisit! Iată aşadar puterea mărturisirii cu pocăinţă şi smerenie! Aduce iertarea! Singura cale de a dobândi iertarea!

“Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri” ( Ps 17,29-30).

marți, 8 iunie 2010

Timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată!


,,Precum v-am spus adesea, s-ar cuveni ca pentru împărtășit să țineți seama nu de sărbători, ci de curăția conștiinței și atunci să vă atingeți de Sfânta Jertfă. Căci cel vinovat și pătat nu se cuvine să se împărtășească nici sărbătoarea cu acest sfânt și înfricoșător Trup, cel care însă este curat și spălat de păcatele sale prin căință desăvârșită, acela e vrednic să se împărtășească cu dumnezeieștile taine și să se bucure de darurile lui Dumnezeu, atât în zi de sărbătoare, cât și în orice alt timp, de vreme ce timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată. Te poți împărtăși rareori, odată în an, sau chiar odată la doi ani, dar dacă te-ai împărtășit cu nevrednicie, totul este în zadar, pe când dacă te apropii deseori, dar cu vrednicie, poți fi sigur de mântuire”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia V, la I Timotei

joi, 3 iunie 2010

Zic unii: iată facem porunca Domnului şi ne împărtăşim de două şi de trei ori pe an şi aceasta este de ajuns pentru apărarea noastră.


Cuvântul 13
Acestora le răspundem că si acest lucru este bun şi folositor; dar a se împărtăşi cineva mai des este mult mai folositor. Căci cu cât se apropie cineva de lumină, se luminează; cu cât de apropie de foc, cu atât mai mult se încălzeşte; cu cât se apropie de sfinţenie, cu atât mai mult se sfinţeşte, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, prin sfânta împărtăşanie, cu atât mai mult se luminează, se încălzeşte şi se sfinţeşte. Fratele meu, dacă eşti vrednic să te împărtăşeşti de două şi de trei ori pe an, eşti vrednic să te împărtăşeşti şi mai des, precum spune dumnezeescul Gură de Aur, păstrând aceeaşi pregătire şi vrednicie. Dar ce ne împiedecă să ne împărtăşim? Lenevirea şi nepăsarea noastră, de care fiind biruiţi, nu ne pregătim pe cât este cu putinţă pentru a ne împărtăşi.
Iar în alt chip răspundem, că aceştia nu fac, precum socotesc ei, după porunca lui Dumnezeu. Căci unde a poruncit Dumnezeu sau vreunul din sfinţi ca să ne împărtăşim de două sau de trei ori pe an? Nicăieri nu se află acest lucru. Trebue deci să ştim ca atunci când facem vreo poruncă, să fim atenţi să o facem şi cum trebue. Adică să avem în vedere şi locul, şi timpul, şi scopul şi modul şi toate celelalte împrejurări în care trebue să se facă şi aşa să fie desăvârşit întru toate acel lucru bun şi bineplăcut lui Dumnezeu.
Tot aşa trebue să procedăm şi la Sfânta împărtăşanie. Adică a ne împărtăşi des este şi necesar, şi foarte folositor de suflet, şi după porunca lui Dumnezeu, şi lucru desăvârşit şi bineplăcut; iar a ne împărtăşi numai de trei ori pe an, nu este nici după poruncă, nici un bine deplin, deoarece nu este lucru bun, ceea ce nu se face bine.
De aceea, aşa cum toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu au fiecare timpul cuvenit, precum zice Eclesiastul: "Este vreme pentru tot lucrul" (3,17), tot aşa şi cu porunca sfintei împărtăşanii, trebue să-i dăm timpul cuvenit, iar timpul potrivit este acela în care preotul zice: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" Iar aceasta numai de trei ori pe an se aude? Vai şi vai! Si dacă pentru a trăi trupul cel material, trebue omul să mănânce de două şi de trei ori pe zi, nenorocitul suflet ca să-şi trăiască viaţa sa duhovnicească, numai de trei ori sau şi o singură dată să mănânce hrana cea dătătoare de viaţă? Si nu este aceasta o mare nebunie? Iar dacă se face altfel, mă tem, mă tem ca nu cumva să nu ne folosim din lucrarea poruncilor. Pentru că le falsificăm şi le stricăm şi nu suntem împlinitori ai Legii, ci împotrivitori. Si în timp ce postind adeseori socotim că împlinim porunca lui Dumnezeu, dimpotrivă noi păcătuim, precum zice dumnezeescul Gură de Aur: "Să nu-mi spui aceea că postesc, ci să-mi arăţi dacă postesc şi după porunca lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu este după voia lui Dumnezeu, postul acela este mai rău decât beţia. Deoarece nu trebue să vedem numai ceea ce fac, ci şi pentru ce o fac; Pentru că ceea ce se face după rânduiala lui Dumnezeu, chiar rău dacă ar părea că este, totuşi este mai bun decât toate; iar ceea ce nu se face după voia lui Dumnezeu, chiar de se pare că este foarte bun, este cu totul rău şi preanelegiuit. Căci lucrurile nu sunt bune sau rele de la sine, ci alegerea şi hotărîrea lui Dumnezeu le fac să fie bune sau rele".

Sfântul Nicodim Aghioritul

Conform hotărârii Sfântului Sinod, de 15 ani, prima duminică din luna iunie este închinată sărbătoririi mamei şi copilului



Duminică, 06 iunie, prima din această lună, este închinată sărbătoririi mamei şi copilului. Cu această ocazie, în toate bisericile din România, preoţii ortodocşi se vor ruga pentru sănătatea şi bunăstarea copiilor din ţară şi din întreaga lume, pentru a fi feriţi de primejdii şi necazuri. În urmă cu 15 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în cadrul şedinţei din 22 martie 1994, ca "prima duminică din luna iunie să fie închinată sărbătoririi mamei şi copilului" (Temei 1775/1994).

marți, 1 iunie 2010

Depărtarea de Euharistie din motiv de ,,nevrednicie" primejduiește împărtășirea cu Hristos în veșnicie!


În predicile sale părintele Ioan accentua necesitatea desei împărtășiri după practica Bisericii vechi, insistând pe valoarea unică a Sfintei Euharistii în dobândire sfințeniei, și pe ipocrizia pretextului avansat, chipurile din ,,smerenie”, de cei ce refuzau să se împărtășească mai des pentru că n-ar fi ,,pregătiți”' sau ,,vrednici”. Acestora el le răspundea astfel:
,,Această idee poate uneori ieși dintr-o smerenie autentică, și atunci ea nu va vătăma, desigur, unirea unor asemenea suflete cu Hristos, așa cum aceasta n-a fost vătămată de smerita judecată a lui Petru care I-a spus lui Hristos: ,,Ieși de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Însă trebuie să luăm aminte ca nu cumva sub acoperământul smereniei să se ascundă de fapt răceala noastră față de credință și neînclinarea noastră de a ne schimba viața. Dacă nu ești pregătit, nu fi zăbavnic în a te pregăti. Dacă ești nevrednic, nimeni nu este vrednic de împărtășirea cu Cel Atotsfânt, fiindcă nimeni nu este fără de păcat. Însă ți s-a dat prilejul de a crede, de a te căi, a te schimba, a fi iertat și a nădăjdui în bunăvoința Mântuitorului celor păcătoși și a Căutătorului celor pierduți. Spui că ești nevrednic. Zadarnic însă iei asupra ta răspunderea altuia: a da sau a nu da Tainele e datoria săvârșitorului nu a primitorului Tainelor. Poate ești nevrednic, dar oare vrei să rămâi nevrednic? Dacă rămâi din nepăsare nevrednic de împărtășirea cu Hristos în această viață, nu te expui primejdiei vădite de a rămâne nevrednic de împărtășirea cu El și în viața viitoare? Și dacă te temi de nevrednicia ta, cum se și cade, și vrei să scapi de ea, vei face aceasta depărtându-te de Hristos, de harul Său, de viața Lui? Nu e mai bine, nu e mai drept, să-ți îndrepți nevrednicia cât mai mult cu putință și să te apropii de Hristos în Sfintele Taine ca să primești de la El tărie pentru o îndreptare mai desăvârșită, și izbândă în a bineplăcea lui Dumnezeu? Trăiește, creștine, așa ca să primești recunoaștere de la Iisus Hristos în fiecare zi, fiindcă cel ce nu merită să-L primească zilnic, acela nu e vrednic să-L primească nici o dată pe an. Domnul gătește cu mărinimie Ospățul Său în Biserica Sa cea sfântă și ne chemă la Cina Sa, iar nouă ar trebui să ne fie rușine să răspundem chemării Lui cu nerecunoștință: ,,Mă rog să mă ierți" (Luca 14, 18). Trebuie să ne fie teamă de osânda: ,,Nunta e gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici" (Matei 22, 8). De aceea, fiecare să se ridice să ia parte cât mai des cu putință la Ospățul Domnului cu frică pentru nevrednicia lui, dar cu credință în har și milă, cu dragoste din inimă pentru Preadulcele Iisus al Cărui Trup și Sânge sunt Pâinea cea adevărată.”


Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia - cerul pe pământ