Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

vineri, 30 aprilie 2010

Noul Mucenic rus Evghenie Rodionov (atentionare: filmarea video include scena martiriului)

Un videoclip realizat de greci despre viata unui tanar soldat rus, Evghenie Rodionov, executat prin taierea capului de rebeli ceceni, in urma refuzului de a-si scoate cruciulita, pe care o purta din copilarie, la gat. Mama acestuia a primit si filmarea video a executiei (inclusa in acest videoclip), care este cutremuratoare si … greu de urmarit…


Filmul este realizat de greci, vedeti atasata si traducerea.

TRADUCERE (+minutele din film aferente textului):

SFÂNTUL NOU MUCENIC EVGHENIE RODIONOV, martirizat pe 23 mai 1996

Sfântul Nou Mucenic Evghenie s-a născut pe 23.05.1977 în apropiere de Moscova, mai precis în satul Kurilovo, în regiunea oraşului Podolsk. Era unicul fiu al familiei, botezat din copilărie creştin ortodox. Mama sa se numeşte Liubovi Vasilievna. [0:27]

În 1989, bunica sa l-a dus pe micul Evghenie la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. Preotul, văzând că Evghenie nu purta cruce, i-a dat în timpul Spovedaniei o cruciuliţă pe care Evghenie nu a mai scos-o niciodată de la gât. A legat-o cu un şnur gros. Mama sa, văzându-l că poartă cruce, l-a îndemnat să o scoată, întrucât, aşa cum a spus, colegii de şcoală îşi vor bate joc de el. Evghenie nu i-a răspuns, dar nici nu a ascultat-o. [1:03]

Când şi-a terminat studiile, în 1994 a lucrat ca fabricant de mobilă, meserie ce i-a adus mult câştig. Pe 25 iunie 1995 s-a prezentat pentru înrolare în armată, iar după încheierea studiilor generale, a fost repartizat la posturile militare de la graniţa cu Cecenia şi Inguşetia. [1:25]

Exact o lună mai târziu, pe 23.02.1996, a fost luat ostatic. Luarea sa ca ostatic a avut loc astfel:
Serviciul militar a trimis 4 soldaţi, printre care şi Evghenie pentru a controla autovehiculele care circulau pe un anumit drum. Din nefericire, cei responsabili, i-au trimis pe soldaţi fără să existe vreo organizare în prealabil. Postul nu prezenta surse de iluminare şi siguranţă. Pe acest drum treceau foarte des ceceni, transportând arme, ostatici şi droguri. În acea noapte a trecut pe drumul respectiv o ambulanţă. Când soldaţii au oprit-o pentru control, deodată din ea au coborât peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o ciocnire, în urma căreia cei patru soldaţi au fost imobilizaţi. [2:11]

Asta a avut loc la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea postului. Bineînţeles, nu i-au găsit pe cei patru şi şi-au dat imediat seama ce se întâmplase. După câteva zile, serviciul militar i-a înştiinţat pe părinţii soldaţilor că aceştia au dezertat. Mama lui Evghenie a înţeles că nu era vorba de dezertare, ci de luare ca ostatic şi a plecat, punându-şi viaţa în pericol, în Cecenia, pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hankala şi după multe eforturi a luat legătura cu capii rebelilor ceceni, încercând să afle de soarta lui Evghenie. Ştia că cecenii nu îi omoară imediat pe ostatici, ci aşteaptă în eventualitatea obţinerii banilor de răscumpărare, după care îi eliberează. [2:58]

Chiar aceştia i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic şi au tăcut cu înţeles, încercând să socotească câţi bani ar fi putut obţine de la ea. Pe atunci, un soldat ostatic în viaţă “costa” 10.000 de dolari, în timp ce un demnitar militar 50.000 de dolari. [3:17]

Când au înţeles că nu era vorba să câştige destui bani, s-au hotărât să-l ucidă. Mama sa a mers peste tot căutându-l, a străbătut sate, drumuri minate, fronturi de ciocniri armate, a cunoscut mulţi demnitari ceceni şi după cum spune ea însăşi, a trecut prin întreg iadul. [3:32]

[Urmează înregistrarea video a execuţiei]

Din prima zi a luării ca ostatic a lui Evghenie, care a durat 100 de zile, cecenii, văzând că purta cruce, au încercat să-l facă să cedeze psihic, încât să reuşească, dacă era posibil, să-l oblige să se lepede de credinţa sa, să-şi scoată crucea, să devină musulman, să devină călău şi ucigaş al celorlalţi ostatici ruşi. Evghenie a refuzat toate aceste “oferte”, şi în ciuda bătăilor neîncetate, a chinurilor şi a promisiunilor că va trăi dacă îşi va scoate crucea, nu au reuşit să îl facă să cedeze. Mai târziu, chiar conducătorii acestei grupări cecene i-au spus mamei sale: “Dacă fiul tău ar fi devenit ca unul dintre noi, nu ar fi suferit nimic”.

Pe 23 mai 1996, adică de ziua sa de naştere, i-au luat pe cei 4 soldaţi ostatici, printre care era şi Evghenie, şi i-au dus să-i omoare. Mai întâi i-au omorât pe cei trei împreună-captivi cu el. Apoi, i-au cerut pentru ultima dată lui Evghenie să-şi scoată crucea, spunând: “Ne jurăm pe Allah că vei rămâne în viaţă”. Evghenie a refuzat din nou şi atunci a suferit înfricoşătorul său martiriu. [4:41]

L-au înjunghiat cu un cuţit, tăindu-i în întregime capul, dar n-au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. [4:48]
L-au îngropat cu crucea, dar fără cap. În cele din urmă, mama sa l-a găsit pe Evghenie după 9 luni şi din nou cecenii au cerut 4000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu martiriul fiului ei şi i-au povestit ei înşişi despre cele legate de luarea ca ostatic şi despre chinurile lui Evghenie. [5:11]

Mama lui Evghenie şi-a vândut casa şi orice a mai putut, chiar şi haine, pentru a putea, pe de o parte, să dea banii ceruţi, pe de altă parte, pentru a acoperi cheltuielile de dezgropare, pentru sicriul special, transport etc., care nu au fost mici. [5:31]

În cele din urmă, pe 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul lor şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit, de durere, lângă mormânt. La scurt timp, în diferite regiuni ale Rusiei Noul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. [5:52]

În continuare, prezentăm câteva mărturii şi intervenţii minunate:
O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică. Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”. [6:28]

În multe biserici, a fost văzut un soldat cu mantie ca de foc, ce îi ajută pe ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape de orice pericole, cum ar fi mine etc. [6:42]

Într-un spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un nou mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase. [7:01]

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe. Mai cu seamă îi ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza întemniţării lor. [7:12]

În 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei, a fost publicată o carte cu titlul “Noul Mucenic al lui Hristos – soldatul Evghenie”. [7:23] Un preot pe nume Vadin Skiarensko a trimis Patriarhiei un raport în care scria că izvorăşte mir din coperta cu fotografia Sfântului.

După 3 ani şi 3 luni, conducătorul şi tot grupul său, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi [7:50 - apare scris "răul nu rămâne nepedepsit"] chiar de ceceni în urma unor ciocniri civile. [7:54 - "A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti / Domnul Iisus Hristos"]

Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc multe minuni.

sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/04/17/noul-mucenic-rus-evghenie-rodionov-atentionare-filmarea-video-include-scena-martiriului/

joi, 29 aprilie 2010

Despre vietuirea zi de zi cu Domnul


Incepe tot lucrul tau,oricat de mic,cu Dumnezeu si savarseste-l ca inaintea fetei Sale.

Sarguieste ca pe toate sa le faci cu Domnul,si fara El nimica sa nu faci.

Ai pentru asta sfanta rugaciune.Pune plamada ei si fiecare fapta si in fiecare gand.ce-ai de facut,incepe cu binecuvantare,si multumeste cand ai ispravit.Izbanda pune-o pe seama lui Dumnezeu;pentru ponoase,cere-I Lui iertare.Roaga-te cand lucrezi,ori macar lucreaza in duh de rugaciune.Ca rugaciunea unelteste ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.

Zi de zi,uita tot mai mult de tine si uita-te tot mai mult la Dumnezeu.Traieste mai putin din ale tale si mai mult din ale Sale.Si tot mai mult ai sa te legi de El.

Seara,socoteste cate gresale ai facut si te caieste;dimineata,ia-ti viata de la inceput.

Fiecare zi a ta sa fie inca un pas spre Dumnezeu.

Nu-i trandavie viata,ci truda si alergare.

Aduna in toata vremea vietii tale cu Hristos,ca sa nu ti se risipeasca viata(Mt 12,30).Ca in vesnicie sa viem intru El,Cel ce este ‘totul intru toti’(Col 3,11)”

-Invatatura Parintelui Serghie

Cum Îl cunosc pe Dumnezeu?


Cunoaşterea lui Dumnezeu este obiectul teologiei! Toţi care încearcă să-l cunoască pe Dumnezeu fac teologie. Sfântul Evagrie Ponticul dă singura definiţie adevărată a teologului şi a teologiei: “Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”! Iată aşadar în ce constă adevărata teologie! Fără rugăciune, nu putem vreodată să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu!
A cunoaşte despre Dumnezeu nu este totuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu!! Ambele sunt însă necesare! Despre Dumnezeu aflăm din Biblie şi din Sfânta Tradiţie (scrierile sfinţilor care au trăit în mod direct experienţe dumnezeieşti). Pe Dumnezeu Îl voi cunoaşte atunci când voi intra cu El într-o legătură personală! Intrarea în legătură personală cu Dumnezeu se face prin rugăciune!
Aşadar, datoria noastră este aceea de a cerceta Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pe care Biserica le propovăduieşte în mod permanent de la începuturile sale. Şi concomitent cu această cercetare, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-I cu toată puterea inimii să ni se descopere după Voia Sa, cum doreşte El şi când voieşte El.
Cercetarea Sfintelor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor să o facem după puteri şi să întrebăm întotdeauna pe cei ce au această cunoaştere să ne explice înţelesul celor pe care le citim.
Rugăciunea să o facem concomitent cu atenţia la gândurile rele care ies din inima noastră. Există o interdependenţă între rugăciune şi efortul de a ne curăţi gândurile şi simţirile de rele. Rugăciunea ne ajută să ne curăţim, abţinerea de la rău, îndepărtarea gândurilor rele, care se fac tot prin rugăciune, dă şi mai multă putere rugăciunii noastre. Există două tipuri de rugăciuni: rugăciunea publică (adică participarea la slujbele Bisericii) şi rugăciunea particulară (cea pe care o face fiecare în inima lui). Aceste tipuri de rugăciuni trebuie să fie nedespărţite!
De asemenea, e foarte important să reţinem că rugăciunea are mai multe trepte! Prima treaptă este rugăciunea buzelor, apoi urmează rugăciunea minţii, apoi rugăciunea inimii, ajungându-se din treaptă în treaptă până la rugăciunea contemplativă când încetează orice cuvânt, orice gând şi omul contemplează lumina dumnezeiască. Această înaltă treaptă o ating foarte puţin sfinţi.
Rugăciunea buzelor este cea pe care adesea o spunem fără a ne putea concentra suficiet asupra ei. Însă aceasta este prima treaptă şi omul trebuie să se străduiască să fii cât mai atent asupra a ceea ce citeşte. În momentul în care reuşeşte să se concentreze, va fi atent şi va înţelege rugăciunea citită şi se va ruga cu mintea. Cu stăruinţă, ceea ce înţelege mintea va pricepe şi inima şi se va coborî rugăciunea în inimă şi omul va înţelege şi va simţi ceea ce citeşte.
Ce rugăciuni citim? Există foarte multe cărţi de rugăciune care ne stau la dispoziţie. Ceaslovul, Acatistierul, Psaltirea, etc. Rugăciunile adesea citite de creştini sunt: rugăciunile dimineţii, rugăciunile de seara, Acastistul Domnului nostru Iisus Hristos, Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea! Împreună cu duhovnicul fiecare trebuie să îşi stabilească canonul de rugăciune.
De ce am nevoie pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu? De bunul simţ! Acest bun simţ ne face să nu fim indiferenţi faţă de tainele existenţiale în mijlocul cărora trăim, faţă de descoperirile pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut omenirii prin Fiul Său Iisus Hristos şi prin Sfânta Biserica pe care a născut-o prin Jertfa şi Învierea Sa! Acest bun simţ este pentru noi un mecanism de îndreptare a drumului nostru de la moarte la viaţă! Avem nevoie de o voinţă puternică, de o hotărâre fără ezitare, de răbdare şi de ascultare! Mergem pe o cale pe care nu noi o inventăm, ci o cale care ne-a fost descoperită de Dumnezeu prin Fiul Său şi prin sfinţii Săi. E vorba de o lume aparte, o lume în care se dezleagă multe taine, în care răul nu mai are biruinţa pe care o are în lumea în care trăim! Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce aşadar biruniţa! Ajungând la Dumnezeu, omul primeşte biruinţa lui Hristos! Pe această cale spre Dumnezeu auzim cuvintele Mântuitorului: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16.33)

vineri, 23 aprilie 2010

Intră, Doamne!


Întreaga Evanghelie este un îndrumar pentru a ne ajuta să biruim în lupta cu noi înşine. Această luptă a noastră se dă pe mai multe planuri, uneori este o luptă atât de crâncenă, atât de intensă şi atât de complexă, încât ne mirăm că o putem încă purta. Mirarea aceasta se transformă în bucurie şi în mulţumire către Dumnezeu în sufletul oricărui om credincios şi sensibil la harul dumnezeiesc.
Dar oare de ce trebuie să ne luptăm cu noi înşine? Suntem oare vrăjmaşi nouă? Oare Dumnezeu ne-a făcut să fim într-o permanentă tensiune cu propriul nostru suflet? Răspunsul este categoric: NU! Dumnezeu ne-a creat ca noi să avem parte de comuniunea cu El. Această comuniune înseamnă a trăi în armonie cu Dumnezeu şi în dragoste, a ne bucura de toate darurile Sale şi a ne lăsa surprinşi de bunătatea şi frumuseţea Lui. Şi cel mai minunat lucru: admirând frumuseţea lui Dumnezeu şi petrecând împreună cu El, devenim noi înşine frumoşi, începem să ne asemănăm Lui. Şi iată, această comuniune devine condiţia necesară ca noi să ne împlinim scopul pentru care am fost creaţi: să ne împărtăşim de frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu în veşnicie.
Dar omul cel dintâi a nesocotit această chemare şi prin căderea lui a transmis mai departe slăbiciunea firii, moştenită de toţi urmaşii săi, precum se moştenesc genetic bolile unui neam. Şi cum tot neamul omenesc se trage din Adam şi Eva, o realitate care pentru mulţi necredincioşi nu reprezintă decât o poveste, noi toţi ne-am împărtăşit de boala pe care o aduce cu sine această înzestrare genetică atât trupească, cât şi sufletească. Şi cu cât omul s-a depărtat mai mult de Dumnezeu, cu atât s-a îmbolnăvit tot mai grav, s-a pierdut, nu a mai ştiut cu ce se poate umple sufletul pentru a se bucura de pace şi de împlinire. Şi aşa a pătruns într-un labirint al nefericirii, fără a mai cunoaşte calea de ieşire.
De aceea, Hristos, singurul care putea sfărâma acest labirint al morţii, S-a întrupat, a murit, a fost îngropat şi a înviat! O viaţă înecată în suferinţă şi în moarte ca să învieze în biruinţă! Această viaţă a vibrat în fiecare clipă de Jertfa Iubirii singura capabilă să nască Învierea, ca omul să înţeleagă că Dumnezeu Se coboară şi luptă pentru el ca să-l scoată din lanţurile amărăciunii. Şi astfel calea de ieşire din labirintul nefericirii s-a aflat prin Hristos! Prin Hristos şi cu Hristos, omul parcurge drumul înapoi către starea cea dintâi. Şi astfel se angajează în lupta cu tot ce parazitează sufletul omenesc şi-l îmbolnăveşte: patimile! Lupta aceasta este cu atât mai uşoară cu cât omul se predă voii dumnezeieşti, cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu înseamnă cunoaşterea lui, iar cunoaşterea Lui este viaţa veşnică:”Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă teologie. Deci, fiecare dintre noi suntem chemaţi să facem teologie. Iar “ teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă este teolog” (Evagrie Ponticul), căci nu ştiinţa despre Dumnezeu mântuieşte, ci comuniunea cu El, iar comuniunea cu Dumnezeu presupune comunicarea cu El, vorbirea cu Dumnezeu care nu se face decât prin rugăciune! Fără rugăciune, nu există teologie, adică cunoaşterea lui Dumnezeu, Care L-a trimis pe Hristos să dezvăluie omului taine divine şi să redeschidă larg porţile Raiului, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.
Şi iată Hristos, uşa prin care omul scapă din moarte la viaţă, stă El Însuşi la uşa inimii noastre! Şi bate! Şi bate! Cine Îi aude glasul să deschidă! Să deschidă îndată! E Hristos! E Domnul Bucuriei! E Hristos cu braţele deschise, la fel deschise precum le-a ţinut pe Cruce! E Hristos încărcat cu daruri multe: iertarea, mila, întărirea, harul dumnezeiesc! E Hristos, darul cel mai scump pe care Dumnezeu ni L-a dat spre a ne aduce din nou acasă, la bucuria Tătălui ceresc! Să zicem cu toată puterea sufletului, cu ultima strigare a inimi noastre copleşită de atâtea griji, de atâta necredinţă şi neputinţă: INTRĂ, DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU! Intră cu binecuvântarea Ta cea sfântă! Intră, Iisuse iubite, cu medicamentul preaslăvit al Trupului şi al Sângelui Tău şi izbăveşte-mă din neputinţă! Atinge-te de mine cum Te-ai atins de cel slăbănog ca să mă scol şi să Te slujesc pe Tine în veci! Fă-ţi, Doamne, locaş aici în cămara sufletului meu şi fă din ea Împărăţia cerurilor! Intră, Iisuse Hristose şi dă-mi mie bucuria biruinţei în lupta cu tot ce mă depărtează de Tine şi mă împiedică să aud bătaia Ta la uşa inimii Mele! Intră, Doamne, aici în smeritul meu sufletul pentru totdeauna!

marți, 20 aprilie 2010

Ridică-te şi te vei mântui!


“De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui!”
De ce este deznădejea un păcat împotriva Duhului Sfânt? Pentru că deznădejdea vine din minciună! Să spui că Dumnezeu nu te mai poate ierta este cea mai mare minciună! Dumnezeu este Iertarea şi Milostivirea! În acelaşi timp, să spui ca Dumnezeu te iartă indiferent ce faci şi poţi să CONTINUI să păcătuieşti este tot un păcat împotriva Duhului Sfânt, iarăşi o mare minciună pentru că lezează dreptatea lui Dumnezeu, Cel care nu dă mântuirea celui care nu o voieşte din toată inima şi nu ascultă poruncile.

Dumnezeu nu dă iertarea cu forţa şi nici la comanda omului! Iertarea se dobândeşte prin smerenie şi pocăinţă! Smerenia şi pocăinţa ne ridică din păcat şi această ridicare ne aduce mântuirea! În acest sens se înţelege citatul de mai sus. În viaţa trăim diferite căderi în mod repetat, însă căderea ne poate fi fatală doar atunci când nu ne mai ridicăm, când nu mai vrem să ne mai ridicăm!

Smerenia ne va ajuta să spunem: “Doamne, am păcătuit. Am greşit înaintea Ta! Iartă-mă!” E o primă mărturisire, primul pas spre ridicarea păcatului! Pocăinţa va adânci părerea de rău pentru păcat, dar va întări şi dorinţa de înnoire, dorinţa de a deveni mai puternici în lupta cu păcatul. Smerenia şi pocăinţa ne vor aduce în Taina Sfintei Spovedanii, unde toate păcatele se şterg fără urmă şi sunt aruncate pentru totdeauna în adâncul uitării.

De la Spovedanie primim din nou şansa unui nou început! De aici, lupta noastră începe din nou cu alte forţe! Harul primit la Spovedanie se înmulţeşte cu rugăciune, cu atenţie duhovnicească, cu lectura duhovnicească, cu dorinţa de a împlini poruncile dătătoare de viaţa ale lui Hristos! Noi încă nu înţelegem că dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu, ne rugăm şi trăim în Biserică prindem viaţă, începem să trăim cu adevărat, ne schimbăm din om vechi în om nou!

Calea nu e uşoară! Pe cale se pot întâmpla căderi mai mari, mai mici! Dar scularea din păcat este soluţia! Să ne smerim primind adevărul că suntem păcătoşi şi că am păcatuit înaintea lui Dumnezeu şi să ne pocăim întărindu-ne în dorinţa de a deveni mai puternici, mai curaţi! Cum ne întărim? PROGRAM STABIL DE RUGĂCIUNE, SPOVEDANIE ŞI LEGĂTURA CU DUHOVNICUL, SFÂNTA LITURGHIE ŞI SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE, LECTURĂ DUHOVNICEASCĂ, CITIREA SFINTEI SCRIPTURI!
Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al Milostivirii, al Iertării, al Bucuriei, al Iubirii! Şi această faţă o cunoaşte omul smerit, care nu se umflă în mândrie pe seama păcatelor sale, care nu doreşte nimic altceva decât iertarea dumnezeiească şi bucuria de a fi din nou acasă cu Tatăl ceresc. Aceia sunt singurii care vor primi bucurie, precum fiul ce pierdut, care căzut fiind, s-a ridicat, şi-a venit în fire şi s-a întors la Tatăl cu smerenie şi pocăinţă. Smerenia s-a văzut în mărturisirea pe care a făcut-o la întoarcerea acasă şi pocăinţa lui în lacrimile durerii pentru neascultare, în dorinţa de a fi măcar o slugă prin slugi, deşi el avea calitatea de fiu.
Modelul ridicării din păcat este Evanghelia Fiului Risipitor! Şi cine nu are nici smerenia şi nici pocăinţa fiului risipitor să o ceară şi o va primi!

luni, 19 aprilie 2010

Sunt mandru?


Omul mandru este un om mort fata de adevar! Mandria este ucigatoarea vivacitatii fiintei noastre. Mandria nu ne sporeste importanta, ci ne usuca sufletul si ne coboara in intunericul minciunii, in mocirla prostiei.

De ce le sta Dumnezeu impotriva celor mandri si celor smeriti le da har? Pentru ca Dumnezeu nu locuieste intr-o inima mincinoasa, ci intr-o inima smerita, capabila sa primeasca adevarul, sa-l accepte si sa-l urmeze. Mandria este moartea sufletului si intunecarea puterilor launtrice, demonizarea intregii fiinte.

Se cuvine sa ne facem un examen continuu de constiinta sa ne dam seama cat de mandri suntem. Masurarea mandriei nu se poate face in afara relatiei cu duhovnicul. Omorarea mandriei echivaleaza cu invierea mea, cu transfigurarea mea intr-un om puternic, real, viu si scoaterea din starea de minciuna.

Sunt mandru? Iata o intrebare care nu trebuie sa lipseasca in nicio situatie!

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Duminica a 3-a după Sfintele Paşti numită şi a Mironosiţelor, ziua femeilor creştine


Astăzi, suntem în Duminica a 3-a după Sfintele Paşti numită şi a Mironosiţelor, zi în care la Sfânta Liturghie se va citi pericopa evanghelică de la Marcu din capitolul 15, versetele de la 43 la 47. Duminica aceasta vine ca o altă mărturisire a Învierii, care este aceasta? Mesajul pe care îngerul îl împărtăşeşte femeilor mironosiţe venite la mormântul Domnului. Acestea devin astfel martore şi mărturisitoare ale minunii învierii lui Hristos din morţi. Femeile mironosiţe vin la mormântul Domnului ca să ungă cu miresme trupul Său cel mort şi îngropat, dar găsesc mormântul gol, iar giulgiurile zăcând singure. Din \"slujitoare ale morţii\", femeile mironosiţe devin astfel mărturisitoare ale vieţii. Din perspectiva slujitoare a femeilor mironosiţe, cultul morţilor primeşte dimensiunea cultului Învierii, al vieţii în sensul autentic al cuvântului. De aceea, slujba înmormântării pentru creştini nu are nimic trist în ea, căci liturghiseşte cele ale Vieţii dintru Împărăţie. Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă. Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Câtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Râvna lor cea mare, sfânta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seama de toată paza Mormântului. Un cuget şi un gând stăpânea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormântarea Preascumpului Mântuitor. Prăznuirea Mironosiţelor ne cheamă astfel pe toţi la mărturisirea lui Hristos Cel Înviat, prin vieţile noastre, chiar într-o lume ce pare atât de crispată în faţa evenimentului morţii (trecerii). Duminica femeilor mironosiţe este ziua tuturor femeilor creştine. De ce? Pentru că s-au făcut pildă pentru slujirea acestora în societatea contemporană. Femeile creştine sunt astfel chemate la a fi mărturisitoare ale vieţii şi nu ale morţii, născând viaţa, pentru mântuirea lor şi înmulţirea neamului omenesc. Femeile mironosiţe sunt de asemenea chip de purtare smerită şi ţinută decentă pentru femeile din societatea zilelor noastre. Mironosiţele sunt, nu în ultimul rând, chip de mărturisire curajoasă a lui Hristos, chiar în mijlocul unei lumi din ce în ce mai cufundată în materialitate şi din ce în ce mai puţin sensibilă la valorile Evangheliei Mântuitor ului. Femeile creştine nu trebuie să treacă nepăsătoare şi neatinse de darurile minunate pe care această Duminică a Mironosiţelor le-o împărtăşeşte. Aceasta înseamnă o implicare directă a lor în viaţa Bisericii, cu sensibilitatea şi devotamentul de care ele sunt capabile. Pentru soţii creştini, această Duminică trebuie să se constituie într-un nou temei de delicateţe manifestată faţă de soţiile lor, delicateţe manifestată printr-o floare sau un cuvânt frumos, ca dovadă a iubirii şi preţuirii ce le-o poartă.
La multi ani femeilor crestine!

joi, 15 aprilie 2010

NU VREM!



“…De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. ” (Matei 23,37)
De câte ori nu ne trimite Domnul semne ale chemării Sale?! De câte ori nu ne descoperă Domnul iubirea şi dreptatea Sa?! Când cu binele, când cu dreptatea! Niciuna dintre variante nu par să ne înmoaie inimile de piatră. Fugim de noi înşine! Fugari suntem pe pământ şi în loc să venim la viaţă, ne ascundem în moarte fără să ştim că aceasta ne înghite întreaga fiinţă!

NU VREM! NU VREM SA FIM MÂNTUIŢI! Căci cel ce vrea caută neîncetat până află bucuria! NU VREM SĂ FIM BUCUROŞI! Vrem să rămânem în voinţa noastră păcătoasă! Vedem că nu găsim bucurie şi împlinire, simţim că nu e pace în sufletul nostru, ci doar înfricoşare şi o alergătură epuizantă şi totuşi continuăm să ne minţim pe noi înşine, ţinându-ne cu încăpăţânare drumul greşit. Ne este frică de libertate! Ne este frică de libertate pentru că ne este frică de adevăr! Însă adevărul ne face liberi! Prin adevăr redobândim propriul nostru suflet! Mărturisindu-ne Domnului păcatele şi neputinţele prin sfintele rânduieli bisericeşti, ajungem la o viaţă nouă.

Mărturisirea păcatelor şi părerea de rău pentru acestea reprezintă condiţia esenţială a intrării pe calea mântuirii. Ne smerim şi prin smerenie, care nu este altceva decât conştientizarea reală a micimii noastre omeneşti, facem loc harului! Harul vine să ne elibereze din temniţa lăuntrică, ne curăţeşte de toate întinăciunile, ne dă viaţă, ne dă lumină, ne dă bucurie! Aceste bunătăţi nu vrem însă să le primim din mâna Milostivului Dumnezeu, ci le căutăm acolo unde nu sunt şi alergăm după ele care după nişte himere. Şi ne mirăm că nu vine bucuria!Şi culmea culmilor: deşi vedem că nu avem împlinire sufletească în calea pe care mergem, continuăm fără să ne mai gândim să alergăm cu disperare după visele noastre neîmplinite pentru că le-am investit într-o lume falsă.

Totul ţine de voinţa omului! Voinţa lui Dumnezeu, este mereu aceeaşi “ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4) Nu te poţi mântui fără să cunoşti adevărul! Şi nu poţi găsi adevărul dacă nu îl vei căuta! Suferinţa noastră este de multe ori o suferinţă determinată de îndărătnicia noastră, de mândria care se alimentează din tupeul cu care reuşim să ne minţim pe noi înşine şi pe ceilalţi în încercarea disperată de a da impresia că suntem cineva! Jucăm în diferite hore doar pentru ca să fim văzuţi bine! Învăţăm regulile oricărui joc care ne depărtează de noi înşine şi de Dumnezeu, dar nu vrem să învăţăm să înţelegem şi să împlinim regulile care ne duc la VIAŢĂ, la BUCURIE!

Vrei bucurie? Atunci cu silă, cu osteneală, cu ce ai, cu ce nu ai, înainte cu curajul smereniei pe calea căutării! Bucuria adevărată nu se câştigă cu uşurinţă, însă cine o află e om fericit cu adevărat! Fericirea lui nu mai depinde de lucruri, ci de har! Şi omul atunci învaţă să caute harul şi lasă orice doar pentru a simţi mângâierea harului!

Dacă ai văzut că umblarea în propria voie nu te-a adus la mulţumire sufletească, nu ţi-a dat bucuria aceea care nu încetează în funcţie de factori externi, de ce continui să fii mândru? De ce să NU VREI să fii bucuros? De ce să nu vrei să fii fericit? Nu vezi ca realitatea te obligă să fii eficient? Poţi fi eficient când pierzi vremea vieţii atât de scurtă pe căi ocolitoare? Căile acestea ocolesc cu totul bucuria! Semnul bucuriei adevărate este permanenţa, pacea, înţelepciunea, răbdarea, mângâierea lui Dumnezeu.

Unde omul nu vrea, nici Dumnezeu nu se bagă! Atât de importantă este voinţa omului în mântuire încât fără această voinţă mântuirea nu este posibilă! Dumnezeu vrea, dar dacă omul nu vrea….atunci s-a blocat uşa harului Celui Care stă afară şi bate…bate…bate…..! Şi noi poate că am vrea să deschidem, dar nu mă lasă mândria care îmi spune că sunt pe calea cea bună, că oricum sunt alţii mai păcătoşi decât mine, că n-am niciun folos nici din spovedanie, nici din participarea la viaţa Bisericii, nici din viaţa cu Dumnezeu! Asta pentru că nu ştim că Dumnezeu vrea să ne dea libertatea de care avem nevoie! Nu poţi fi fericit în robia păcatului, oricât ai încerca!
Şi totuşi neîmplinirea din inimă este semnul clar al mecanismelor greşite după care funcţionează viaţa omului! Şi neîmplinirea aceasta stă mărturie pentru păcate! Ea nu se va şterge decât o dată cu mărturisirea şi cu înnoirea vieţii prin respectarea poruncilor vieţii şi ale bucuriei!

Cuviosului Pahomie de la Gledin – un nou sfânt al Bisericii lui Hristos


Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 aprilie, pe Sfântul Cuvios Pahomie de la Gledin. Cuviosul Pahomie (cu numele de botez Petru, se pare) s-a născut în preajma anului 1674 în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene. Trece în Moldova, ca foarte mulţi tineri ardeleni din vremea aceea, şi este primit ca frate la Mânăstirea Neamţ, unde erau foarte mulţi călugări veniţi din Ardeal. Intrat în Mânăstire, în anul 1694, tânărul frate, foarte ascultător şi evlavios, parcurge, după rânduială, toate încercările duhovniceşti. În 1697, la vârsta de 25 de ani, primeşte mult dorita cunună a călugăriei. Devine la nici treizeci de ani stareţul marii lavre a Neamţului, obşte pe care o conduce până în anul 1704. Pleacă la Kiev, unde, la Lavra Pecerska, îl cunoaşte pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic. Se hotărăşte să aleagă sihăstria, găsindu-şi locul pentru linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul. De aici, sihastrul Pahomie, a fost chemat pentru scaunul episcopal de la Roman., eparhie pe care a păstorit-o timp de şapte ani şi trei luni, câştigând nu numai de la popor dar şi de la domnitori, mare evlavie. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în Biserica Sfântul Nicolae, la 8 noiembrie 1711. La 1 martie 1714, Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, pentru a reveni la Neamţ şi de aici s-a retras, din nou în sihăstria lui. La Pocrov a construit un locaş de rugăciune, cu hramul Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului unde a adunat o mică obşte. Ierarhul Pahomie a pornit în pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. Aici, trăind cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă a trecut la cele veşnice la 14 aprilie în anul 1724. Înainte de a ase muta la Domnul a îmbrăcat marea schimă se pare sub numele Pimen. Istoricul Nicolae Iorga afirma despre ierarhul Pahomie că a fost “cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp“.

miercuri, 14 aprilie 2010

Nu ingenunchem in perioada pascala!


Aseara am participat la slujba Sfantului Maslu ,si am ramas putin uimita cand am vazut ca preotul manastirii unde se oficia slujba ,a spus oamenilor sa ingenuncheze in timpul citirii din Sfanta Evanghelie si a rugaciunilor specifice Sfintei Taine.Eu nu am facut ascultare ,caci ne aflam intr-o perioada a bucuriei,a biruinţei Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El.Am cautat la Sfintii Parinti sa vad de ce nu îngenunchem în perioada pascală?
Socotim perioada dintre prăznuirea Sfintelor Paşti şi Cincizecime ca perioadă pascală, care, datorită semnificaţiei Învierii Domnului, prezintă specificul bucuriei depline. În toată această perioadă predomină rugăciuni şi cântări legate de biruinţa Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El, ce aduce o deplină bucurie duhovnicească atât pentru om cât şi pentru întreaga natură.
Bucuria nu se manifestă niciodată cu semn de supunere, ci cu participare verticală, printr-o poziţie dreaptă, senină şi veselă, şi nu prin îngenunchere sau prosternare. Poziţia verticală pe care doar omul o poate avea este în acelaşi timp o atitudine şi o poziţie fizică plină de respect pentru Cel ce a Înviat.
Îngenuncherea (şi metania) este semn al pocăinţei şi al supunerii depline. Sfântul Vasile cel Mare spune că "preferăm a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer". Acest gest de îngenunchere ca smerire, chiar dacă este act de cult, nu se potriveşte în perioada pascală. Postul Mare a rânduit pentru credincioşi atmosfera şi prilejul de îngenunchere şi de exprimare a pocăinţei pentru păcate, dar acum perioada pascală schimbă radical atmosfera de tristeţe în bucurie, îngenuncherea în ridicare, Patima în Înviere.Repere în interzicerea îngenuncherii în perioada pascală, chiar şi în ziua Învierii - duminica, ne sunt canoanele şi rânduielile tipiconale. Astfel, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325) precizează: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii - pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie, Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând ei în picioare". Canonul 90 al Sinodului Trulan aminteşte: "Am primit în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind Învierea lui Hristos..." Sfântul Vasile cel Mare (Can. 91) spune: "Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, ci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat... Apoi, şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor".

marți, 13 aprilie 2010

Hirotonie




Duminică, 11 aprilie 2010, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de P.S. Vincentiu la Mânăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia,Comsa Nicusor a fost hirotonit diacon pe seama Mănăstirii Sfinţii Voievozi” din Slobozia.
La acest eveniment au participat un sobor de preoţi şi diaconi, şi apropiaţi ai candidatului.



Scurtă lămurire:
Diaconul este ajutorul preotului şi al episcopului în slujbele bisericii şi îi ajută la săvârşirea tainelor. Totuşi, un diacon nu poate săvârşi slujbele de unul singur.

Cu binecuvântarea preotului sau a episcopului care slujeşte, diaconul conduce comunitatea prezentă în rugăciunile colective şi citeşte din Sfânta Scriptură în timpul slujbelor. De asemenea, el este responsabil de amenajările necesare în timpul slujirilor publice şi îi atenţionează pe oameni la momentele necesare.

În plus, diaconul mai poate realiza şi alte sarcini legate de viaţa Bisericii, din când în când cu binecuvântarea şi sub îndrumarea preotului sau a episcopului său.


Un diacon poate primi binecuvântare de la episcopul sau preotul său paroh să împartă Sfânta Euharistie credincioşilor, fie din al doilea potir Sfânta Liturghie obişnuită unde slujeşte un preot fie la slujba numită obedniţa care se slujeşte atunci când preotul este absent. Cu toate acestea, în niciunul din cazuri, diaconul nu sfinţeşte Sfintele Daruri de unul singur.
Diaconii nu pot binecuvânta, de aceea este inadecvat să ceri binecuvântarea unui diacon şi să-i săruţi mâna. Binecuvântările sunt date doar de preoţi şi episcopi, astfel încât aceste exprimări ale cinstei le sunt rezervate.


Ma bucurăm pentru cinstea-i acordată. Dumnezeu să-i ajute în misiunea pe care a dobândit-o.

luni, 12 aprilie 2010

Hristos a Înviat - acesta va fi salutul între creştini pentru următoarele câteva săptămâni!


Acesta este salutul cu care creştinii ortodocşi urmează să se salute în următoarele aproximativ 40 de zile, adică până în Ajunul Praznicului Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, când obişnuitul salut "Hristos a Înviat" - "Cu adevărat a Înviat", va fi schimbat cu salutul "Hristos s-a Înălţat" - "Cu adevărat s-a Înălţat"! Trebuie să fim sinceri, sunt unii aşa zişi creştini, cărora le este ruşine să se salute creştineşte! Acestora, merită să le aducem aminte cuvintele Mântuitorului Hristos: "Cine se ruşinează de Mine, nu este vrednic de Mine"!

vineri, 9 aprilie 2010

''Domnul meu şi Dumnezeul meu! ''


Hristos a Înviat! Dacă ne-am putea întoarce în timp să fim martorii oricărui eveniment, oare unde ne-am duce? Întrebarea desigur e ipotetică, dar în cazul în care ea s-ar referi la mine, astăzi mi-aş dori mai mult ca oricând, să fiu împreună cu apostolii lui Hristos. Sfintii Apostoli, pe lânga aceea că erau ucenicii lui Hristos, erau şi martorii invierii Lui. Dacă ei s-au bucurat pentru Învierea Domnului, au avut prilejul să se bucure şi pentru mărturisirea de credinţă a Sfântului apostol Toma. Cum să nu-ţi doreşti să fi prezent la un asemenea eveniment alături de apostoli? Dintre toţi apostolii, Toma mi-e cel mai drag. Şi Ioan. Petru a fost cam şovăitor. Simpatia mea faţă de Toma necredinciosul o explic prin calitatea umană a îndoielii, pe care o manifestă. În toate grupurile umane există dintotdeauna câte cineva care nu este de acord, un contestatar de serviciu, în diferite feluri. Printre apostoli cel care a jucat acest rol a fost Toma şi a fost mereu victima unei proaste reputaţii. Bineînţeles că reputaţia lui nu este atât de dezastruoasă ca a lui Iuda, cel care l-a trădat pe Iisus şi s-ar putea nici să nu o egaleze pe cea a lui Petru, cel care s-a lepădat de Domnul în noaptea de dinaintea răstignirii. În orice caz, Toma este de obicei clasificat printre "băieţii răi" dintre cei doisprezece ucenici, care au fost oamenii cei mai apropiaţi de Iisus în acei trei ani de misiune.
Apostolul Toma intră în Evanghelie aproape pe neobservate. Primele cuvinte rostite de el sunt dictate de o situaţie neclară. Iisus este rugat de către Marta şi Maria să vină la fratele lor Lazăr, care se îmbolnăvise. A se întoarce din nou în Iudeea, după ce duşmanii lui Iisus îl ameninţaseră de atâtea ori, era un risc mult prea mare. Ucenicii i-au atras atenţia, dar El a rămas neclintit. Atunci Toma a zis: "Să mergem şi noi şi să murim cu El!"(Ioan 11,16). A doua intervenţie a lui Toma este umbrită de tristeţe. Când ucenicii se aflau în foişor şi Iisus Îi pregătea pentru evenimentele însemnate ce aveau să urmeze, la un moment dat cuvintele rostite de El, au un ecou de rămas bun şi despărţire: " Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.” (Ioan.14,4). Cuprinşi de nedumerire, toţi rămân ca muţi. Singur Toma îndrăzneşte să ia cuvântul: "Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?" (Ioan, 14,5). Aceste cuvinte, Îi oferă lui Iisus prilejul de a rosti celebra replică:”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.(Ioan, 14,6) Toma îşi datorează reputaţia de "băiat rău", unui incident care a urmat Învierii lui Iisus, petrecut la opt zile după Paşti. Înainte, el nu a crezut că Iisus a apărut în absenţa lui, şi a spus: " Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede". (Ioan, 20,25) La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios"!(Ioan.20,27). Toma reacţionează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credinţă din întreg Noul Testament: \"Domnul meu şi Dumnezeul meu!\" (Ioan 20,28)Evanghelia nu ne mai dă alte informaţii despre Sfântul Toma. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Deşi s-a convins că Iisus cel Înviat stă în faţa lui, deşi mai târziu şi-a jertfit viaţa pentru El, Toma rămâne, totuşi, până azi, şi va rămâne mereu, etichetat ca „necredinciosul“. A fost Toma un necredincios? S-a indoit pentru un moment, dar a căutat până a găsit răspunsul. Dar de aici şi până la a-l numi „necredinciosul”, este o cale mult prea lungă. Îndoiala nu reprezintă opusul credinţei. Ea este, plastic spus, strămoşul credinţei. Îndoiala nu anulează credinţa, ci îi face loc.
Toma rămâne prototipul celor îndoielnici în credinţă, din care, din nefericire, sunt astăzi destui, poate chiar prea mulţi. Oare suntem chiar atât de slabi în credinţă, încât să avem nevoie de noi argumente pentru dovedirea Învierii lui Hristos? Oare nu sunt suficiente cele prezentate în timp? Oare nu este suficientă credinţa a miliarde de creştini, începând cu Ziua Cincizecimii şi până la noi, care au crezut în Înviere fără să o vadă? Lecţia care trebuie reţinută din experienţa lui Toma, este aceea că îndoiala este un lucru natural şi că trebuie să fim sinceri privitor la propriile noastre îndoieli. “Necredinciosul” a fost, probabil, singurul om din istorie care a avut şansa „observaţiei directe" pentru a-şi forma o opinie indubitabilă. A putut să atingă mâinile lui Iisus, să vadă rănile din palmele Lui şi să nu se mai îndoiască în privinţa morţii şi Învierii Învăţătorului său. Şi a murit şi el moarte de martir. Astăzi Toma apostolul, e purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32). Nimeni nu-i obligat să creadă că Iisus Nazarineanul născut din Fecioara Maria a Înviat. Eu una, şi nu sunt singura, o cred nesmintit. Şi vă spun cu tărie: “Hristos a înviat!

Paştile Blajinilor - ce aşteaptă morţii de la rudele lor?


Se apropie ziua cea mare a pomenirii morţilor, sărbătoarea tradiţională, Paştile Blajinilor. Este ziua în care se merge mai întâi la biserică, la Sfînta Liturghie, pentru a face rugăciuni pentru toţi cei mutaţi de la noi, după care se merge la mormintele lor unde se aprind lumînări, tămâie, li se cîntă şi lor imnul de biruinţă asupra morţii "Hristos a înviat" şi se dă de pomană pentru pomenirea lor pască şi ouă roşii - simboluri pascale.
Aşa ar tebui să facem...

În realitate, însă, ceea ce se întîmplă la Paştile Blajinilor, de cele mai multe ori este o parodie asupra adevărului, o schimonosire a lui. Cu regret noi purtăm vina pentru faptul ca această "demonstraţie de avere" şi "show al beţiei" a dat rădăcini adînci. O tradiţie veche şi frumoasă s-a prefăcut într-un obicei necreştin, a devenit o piatră de poticnire pentru cei slabi în credinţă şi se face "apă la moară" tuturor sectarilor, duşmani deschişi ai Bisericii Ortodoxe.

Va recomandăm frăţeşte să luaţi aminte la aceste cuvinte şi să îndemnaţi şi pe apropiaţii să fie mai atenţi cu "pomenele", cu mâncarea şi băutura în această zi.

Biserica ne spune clar că pomana, adică milostenia, se oferă "prietenilor lui Hristos" - văduvelor, orfanilor şi săracilor, ca unora care sunt în lipsuri. Masa de pomenire se face acasă, în familie, nu pe mormintele celor care aşteaptă de la noi RUGACIUNE şi nicidecum mezeluri, cogniacuri şi cadouri scumpe oferite reciproc cu scopul de a impreNu vă faceţi părtaşi fărădelegii.
Aşa să Vă ajute Dumnezeu.

sursa:mail(Cu dragoste în Domnul cel Înviat,
Soborul mănăstirii Frumoasa)

În vinerea luminată, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte sfinţirea apei sau aghiazma mică


In această Vineri din Săptămâna Luminată, numită şi a Izvorului Tămăduirii, se prăznuieşte sfinţirea unei biserici zidite în cinstea Maicii Domnului lângă un izvor făcător de minuni prin puterea cea mai presus de fire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Întru pomenirea acestei minuni, în multe mănăstiri şi biserici de enorie din ţara noastră se face Litie, adică sfinţirea cea mică a apei. La sfârşitul Sfintei Liturghii în biserică sau în faţa bisericii sau lângă un izvor de apă a avut loc această rânduială a sfinţirii celei mici a apei.
Aghiasma mică are un rol mare în Biserica noastră, în primul rând apa sfinţită că este o lucrare a lui Dumnezeu, să-i zic aşa, de binefacere asupra noastră aşa cum avem noi în tradiţia noastră în care spunem că se sfinţeşte totul dimprejurul nostru, toată natura. Iată că Dumnezeu prin rugăciunile noastre sfinţeşte tot ce-i împrejurul nostru. Sfinţim casele, sfinţim icoanele, ne sfinţim veşmintele, iată că sfinţim şi apa. A mai fost o sfinţire a apei, a doua zi de Paşti se face o aghiasmă mică cu rugăciunea Sfântului Trifon pentru grădinile oamenilor, pentru ca Dumnezeu să ocrotească toată roada omului, truda şi osteneala care va fi în cursul anului. Iar acum în slujba aceasta a Izvorului Tămăduirii însuşi cuvântul îi spune folosul apei. Este o apă tămăduitoare, tămăduitoare în primul rând de boli şi trupeşti, de boli şi sufleteşti. Sigur că oamenii vin să ia aghiasmă să-şi stâmpere şi setea cea duhovnicească după Dumnezeu. Iar cei care au probleme, chiar trupeşti sau probleme sufleteşti sigur că această apă prin pogorârea Duhului Sfânt, prin invocarea preotului de a se pogorî Duhul Sfânt peste apă ea devine tămăduitoare, devine un izvor al tămăduirii. Sigur că izvorul tămăduirii noastre este Domnul Hristos, Măicuţa Domnului, vedem chiar şi pictată Maica Domnului cu Domnul Hristos în braţe şi cum ţâşneşte apa într-o parte şi cealaltă, iar cei bolnavi şi cei suferinzi vin şi se adapă din acest Izvor al Tămăduirii care fiind Domnul Hristos şi Maica Domnului. Noi credem în acest Izvor al Tămăduirii şi-i îndemnăm pe oameni să se ducă la această slujbă a Izvorului Tămăduirii să-şi ia apă în casele lor, să aibă tot timpul, este aghiasmă mică care se poate folosi şi după mâncare. Că ahiasma mare care se sfinţeşte la Bobotează, numai cu binecuvântarea părintelui sau mai precis părintele în Biserică ar da aghiasma celor care nu au voie să se împărtăşească, iar aghiasma mică este bine să aibă fiecare în casă, să ia de câte ori este nevoie, de câte ori văd că au ceva neputinţe asupra lor, vin ceva ispite mari care oamenii nu le mai pot duce. Această aghiasmă te ajută, o bem, ne stropim, ne dăm pe faţă, ne stropim prin casă, depărtează duhurile necurate. Sigur, că orice lucru rău se poate depărta unde este un lucru sfinţit şi mai ales sfânta aghiasmă.Indemn oamenii să-şi ia apă tămăduitoare, pentru că prin această apă este prezent Domnul Hristos, Maica Domnului şi sfinţenia în casa omului.

miercuri, 7 aprilie 2010

Biserica a intrat de astăzi în perioada Penticostarului


Cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos intrăm într-o nouă perioadă bisericească numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor. În total durează opt săptămâni. Faţă de celelalte perioade bisericeşti, Octoihului şi Triodului, Pentricosatarul se deosebeşte prin următoarele: 1. În Prima săptămână, numită şi Săptămâna Luminată, atât la slujbele de seară cât şi la cele de dimineaţă preotul se îmbracă în veşminte albe. 2. În Săptămâna Luminată, binecuvântarea de început a slujbei Vecerniei şi Utreniei este: „Slava Sfintei şi Celei de o fiinţă...”, apoi se cântă „Hristos a înviat” de trei ori, după care se zic stihurile Paştilor în timpul acesta preotul cădeşte în jurul Sfintei Mese. 3. În Săptămâna Luminată, în fiecare zi se schimbă glasul de rând şi de asemenea fiecare zi are un prochimen special. 4. În prima Săptămână în locul Ceasurilor îndătinate al Pavecerniţei şi al Miezonopticii se săvârşeşte o slujbă unică intitulată „Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti” 5. Pentru însemnătatea praznicului Învierii Domnului Iisus Hristos în săptămâna Luminată şi în toate Duminicile Penticostarului, cântarea bisericească „Învierea lui Hristos văzând…” se cântă de trei ori. 6. Marţi, a treia zi de Paşti, în timpul Utreniei, se face uscarea Sfântului Agneţ, care a fost scos la Proscomidia din Sfânta şi Mare Joi şi care va fi folosit pentru împărtăşirea celor bolnavi şi a copiilor de-a lungul anului. 7. Începând din Duminica Sfintelor Paşti şi până la Înălţarea Domnului, la Liturghie se cântă Axionul Paştilor: „Îngerul a strigat …”, iar credincioşii se salută cu cuvintele: „Hristos a înviat!” şi răspund: „Adevărat a înviat!”

marți, 6 aprilie 2010

Bucuraţi-vă!......


Nu ştiu cum sunteţi voi, , dar eu nu pot spune că am întotdeauna „chef" să fiu vesela, să fiu bucurosa! Câteodată sunt preocupata, sau gânditoare… uit că trebuie să mă bucur, să-i mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeu! Câteodată mă trezesc luata prin surprindere de îngrijorare. Sau mă trezesc copleşita de sentimente de tristeţe. Sfânta Scriptură îmi spune însă să mă bucur întotdeauna. „Bucurati-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă\" (Filip. 4, 4). Să mă bucur întotdeauna ? Să uit întotdeauna de ceea ce mă îngrijorează? Să nu mă las niciodată copleşit de tristeţe? Să nu cad niciodată pe gânduri? Hmm… Unii consideră că noi ar trebui să fim „bucuroşi" tot timpul. Să privim problemele în faţă, şi să spunem că ele nu există. Să spunem întotdeauna că totul este bine, că nu ne lipseşte nimic, că boala nu există, că sărăcia nu este reală. Dar realitatea ne copleşeşte din nou… şi suntem confruntaţi cu adevărul: toate acestea există! Apoi, de cealaltă parte, Sfânta Scriptură este plină de îndemnuri la bucurie. Dacă citim cărţile sfinte, vedem că cei ce le-au scris nu erau lipsiţi de problemele cu care suntem confruntaţi şi noi. Şi ei erau săraci, bolnavi, apăsaţi, urmăriţi, chinuiţi, batjocoriţi, trişti…. Mulţi dintre psalmi chiar, încep cu tristeţe, cu întrebări, cu durere. Apoi, în timp ce discută cu Dumnezeu, psalmistul parcă găseşte un medicament miraculos la problema sa. Parcă primeşte curaj supranatural. Nu, problemele nu au dispărut. Lucrul cu care era confruntat este tot acolo. Dar, aşa cum spune psalmistul, când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie! Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie (Ps.125, 2). Acum, înţeleg versetul din epistola catre Efeseni ! Bucuraţi-vă întru Domnul! Adică, prin Hristos. Prin mine însumi, nu văd, nu cunosc, şi nu experimentez decât probleme. Dar, când sunt în Hristos, problemele devin trecătoare. Hristos învinge problemele. El a învins lumea! Şi El învinge în viaţa mea orice problemă aş avea. Nu mă face insensibila la probleme, nu mă „amorţeşte" ca un medicament pe care-l iei pentru vreo durere de măsele. Ci El mă copleşeşte cu atâta pace, cu atâta mângăiere, cu atâta bucurie, încât problemele dispar.. şi nu rămâne altceva decât o mulţumire şi o laudă în inima noastră. Iată-ne ajunşi încă odată la luminoasa zi a Învierii. Acum este momentul potrivit de a pune început nou şi bun vieţii noastre, "curăţindu-ne simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii".

Fie ca Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul Celui Preaînalt, să ne lumineze inimile şi viaţa, iar Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi! Hristos a Înviat !

sâmbătă, 3 aprilie 2010

HRISTOS A ÎNVIAT!


Glasuri îngeresti rasuna în frumusetea mai presus de întelegerea noptii mântuirii noastre: Hristos a înviat! Lumina învierii împrastie întunericul, noaptea devine zi si întristarea se preface în bucurie, dupa cuvântul Mântuitorului. Hristos a înviat! striga întreaga faptura iubitoare de Hristos. Hristos a înviat! Un singur strigat de biruinta în inimile si pe buzele tuturor celor care au crezut Cuvântului!
S-au surpat puterile întunericului, s-a zdrobit vrajmasia de veacuri a satanei, s-au redeschis larg portile Raiului! Astazi Adam si Eva au primit bucuria desavârsita, astazi neamul omenesc traieste împlinirea fagaduintei mântuirii, taina cea mai presus de minte, bucuria cea mai mare a întregii creatii.


Hristos iese astazi biruitor din mormânt, stergând lacrima mortii de pe obrazul omenirii, astazi Împaratia lui Dumnezeu se daruieste desavârsit inimilor noastre, caci moartea si-a pierdut puterea, omenirea nu mai traieste în deznadejdea mortii, ci în nadejdea învierii. Astazi este ziua de veselie a neamului omenesc. Veselia aceasta o marturiseste Însusi Hristos prin îndemnul: “Bucurati-va!”(Mt. 28,9). El Însusi se bucura de vestea cea minunata pe care o da acum fratilor Sai. El Însusi se bucura de rodul ascultarii Sale împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt , “caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( In 3,16)


El Însusi deschide întregii lumi calea vesniciei, darunidu-ne vestea cea buna a nasterii din nou a întregii creatii. El, Hristos, Fiul cel iubit al unicului Dumnezeu, El Cel ce a fost rapus de moartea pacatelor noastre, El, Iisus, Bunul si Blândul Pastor, ne îndeamna astazi la bucurie. Stie durerea noastra, stie întristarile noastre, stie chinul sufletului nostru, stie neputintele noastre, stie tot zbuciumul si toata ratacirea noastra. Pentru toate acestea S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat, S-a rastignit si le-a biruit pe toate prin Sfânta Învierea Sa pentru a ne da vestea cea mântuitoare: ” Bucurati-va!” (Mt 28,9)

Bucuria cea mai mare a crestinului nu este bucuria care vine din lucrurile trecatoare, ci este bucuria trairii în nadjdea învierii si a vietii vesnice. Din aceasta nadejde traieste sufletul daruit lui Dumnezeu, din dragostea pentru El si din dorul nemarginit de a fi împreuna cu El în Împaratia Sa cea vesnica. Acest dor a venit Hristos sa-l adape cu înca si mai mult dor, S-a coborât între noi oamenii, sa-i adune în jurul Lui pe toti ce tânjesc dupa adevarata fericire, care se afla doar prin trairea în dragostea lui Dumnezeu, a venit sa arunce foc pe pamânt, precum a spus, focul credintei si al iubirii.

Focul iubirii de Dumnezeu si de oameni trebuie sa arda neîncetat în inimile noastre. Acesta este focul prin care ne lamurim sufletele si prin care trebuie sa trecem pentru a ajunge la desavârsire. Acest foc al iubirii este esential pentru mântuirea noastra, pentru ca doar iubirea poate învia sufletele noastre, caci Dumnezeul iubirii este si Dumnezeul învierii.

Nu e deloc usor sa ne mentinem pe calea iubirii, nu e deloc simplu sa fim mereu în starea de jertfa pentru Dumnezeu si pentru oameni. Însa, Hristos este Cel ce ne da biruinta, El a biruit lumea, El a biruit firea, El ne-a promis ajutorul: “Nu va voi lasa orfani: voi veni la voi” (In 14,18) Nu prin puterile noastre reusim, ci adapându-ne din rugaciune si din harul învierii lui Hristos. El ne-a aratat ca durerile noastre se depasesc prin iubire, El ne-a învatat cum dragostea transforma moartea în înviere, El ne-a convins ca ranile devin dupa înviere semne nedureroase ale biruintei.


Astfel, si Crucea lui Hristos, cea care a fost în Saptamâna Patimilor altarul de jertfa, loc al durerii, al suferintei inimaginabile, devine astazi semnul biruintei depline.Crucea este acum stindarul biruintei asupra mortii. Hristos a transfigurat prin iubirea Sa crucea, piroanele, otetul, fierea, sulita din coasta Lui, bataile, coroana de spini în marturii ale biruintei. Prin aceasta iubire si daruire, Hristos a facut moartea neputincioasa si acum Cel Înviat din morti Se daruieste tuturor neîncetat, pâna la plinirea vremurilor, cu toata biruinta învierii Sale în Sfânta Taina a Euharistiei.


N-a fost deloc un drum usor: o viata daruita slujirii oamenilor, o viata plina de amaraciunea laolalta suferintei cu cei pe care îi iubea, întristarea pricinuita de necredinta oamenilor, întristarea mortii care-L astepta, rautatea oamenilor ca raspuns la toate facerile Sale de bine, sentimentul parasirii trait profund pe altarul de jertfa. Însa, nimic din toate acestea nu L-au descurajat pe Hristos sa mearga mai departe, sa împlineasca legea suprema a iubirii. El, iubirea însasi, nu S-a negat pe Sine, ci a învins toate de dragul iubirii de Dumnezeu si de oameni. Din coasta Lui împunsa s-a nascut Biserica Sa, sângele si apa iesite din coasta au devenit Botezul si Împartasirea noastra cu Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa pacatele si pedeaspa noastra si pe toate le-a transformat în binecuvântarea mântuirii, prin ascultarea dumnezeiestii voiri.


Doar patrunsi de dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, putem întelege o parte din taina mântuirii neamului omenesc. Coplesiti de aceasta iubire divina, straduindu-ne sa întelegem rostul suferintei si rugându-ne sa primim credinta, rabdare, curaj si nadejde, vom putea urma si noi pilda Mântuitorului si vom reusi sa transformam si noi durerile noastre în biruinta, de dragul lui Dumnezeu si al celorlalti, ducându-ne mai departe crucea vietii noastre si transformând-o, prin darul lui Hristos, în înviere!

Iata, deci, ziua cea mult asteptata, iata mântuirea întregului neam, iata împlinirea promisiunii lui Dumnezeu! Învierea lui Hristos este temelia si continutul central credintei noastre. În învierea Lui se desluseste toata taina mântuirii, învierea lui Hristos este raspunsul la toata suferinta omeneasca. Crucea, odinioara lemn de ocara, de rusine, devine astazi din nou, precum odinioara în rai, pom al vietii, din al carui rod suntem chemati sa ne împartasim cu totii. Si rodul Crucii purtate cu smerenie pe Golgota este Învierea!

Sa lasam lumina învierii lui Hristos sa lumineze tuturor prin faptele noastre, sa ne mângâie sufletele cu caldura harului dumnezeiesc, sa ne calauzeasca pasii pe calea cea binecuvântata si sa ne îmbrace cu puterea de a transforma crucea vietii în învierea sufletului spre vesnicia cea fericita în Împaratia lui Dumnezeu!

Hristos a înviat!



“Ziua Invierii… si sa ne luminam cu praznuire si unii pe altii sa ne îmbratisam; sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru înviere si asa sa strigam: Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le!”

În Sâmbăta Mare la Ierusalim se arată Sfânta Lumina


Sâmbăta Mare, la Ierusalim, se arata Sfânta Lumina, la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La rugăciunile Patriarhului Ierusalimului în după-amiaza acestei zile o lumină dumnezeiască necreată coboară din cer şi aprinde vata din jurul lespezii Sfântului mormânt, de unde toţi cei prezenţi acolo îşi aprind cele 33 de lumânări – după anii Mântuitorului. Această Sfântă lumină are nişte calităţi deosebite şi în primele minute nu arde, iar cei prezenţi îşi ating de ea mâinile şi faţa. Sfânta Lumină de la Ierusalim este socotită ca una dintre cele mai mari minuni ale creştinismului.

Sfânta şi Marea Sâmbătă


<Sâmbata Mare. Hristos stã asezat în mormânt nou prin strãdania lui Iosif din Arimateea. Astãzi se cânta: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. Cu trupul în mormânt fiind, Hristos coboarã cu sufletul în adâncul iadului, îi sfaramã portile si încuietorile si îi scoate pe Adam si pe Eva si împreunã cu ei pe toti ce ce au adormit în nãdejdea mântuirii. Pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenta a Învierii în traditia iconograficã bizantinã, pentru cã prin zdrobirea împãratiei mortii, cu moartea pe moarte calcând, Hristos deschide portile raiului tuturor celor ce si-au pus nãdejdea mântuirii în El si dãruieste din nou oamenilor sansa de trãi laolaltã cu Dumnezeu în Împãratia Sa, aici pe pamânt înlãuntrul nostru si desãvârsit, nemijlocit, în viata cea vesnicã, acolo unde “Mielul, Cel ce stã în mijlocul tronului, îi va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrimã din ochii lor” (Apoc. 7,17).

joi, 1 aprilie 2010

Sfânta şi Marea Vineri


Sfânta si Marea zi de Vineri. Vinerea Neagra, ziua cea mai dureroasã din istoria crestinismului, ziua înfricosãtoarelor Patimi. Hristos este judecat si condamnat pe nedrept la moarte, El Dumnezeul Adevarului, El Domnul iubirii. Spre Golgota, purtând crucea cea mântuitoare, cu ranile batjocoririi de cãtre ostasi, singur si parasit de toti, Hristos înfãtiseaza întregii lumi starea rãutãtii în care se aflã aceasta. Pironit pe cruce, Hristos asteaptã astazi cu bratele larg deschise pe tot omul atins în inima de durerea cumplita a pãcatelor sale, precum pe tâlharul care strigã din adâncul fiintei: “Pomeneste-mã, Doamne când vei veni întru Împãratia Ta” (Lc 23,42) si care primeste vestea cea minunatã a mântuirii: “Adevarat grãiesc tie, astãzi vei fi cu Mine în rai.” (Lc 23, 43).

Cerul se întuncecã, soarele îsi ascunde fata, neputând sa îndure cumplita suferintã, pamântul se cutremura pãtruns de fiorul înfricosãtelor patimi ale lui Hristos, Maica Sfânta priveste coplesita de durere cãtre Fiul ei rãpus de rãutatea si toate pãcatele oamenilor care îl ocãrau pânãîn ultima clipa. Hristos smerindu-Se si iubind pânãîn clipa mortii, rosteste cutremuratoare rugaciune pentru cei ce-L vrajmasesc: “Pãrinte, iarta-le lor, cã nu stiu ce fac.” (Lc 23, 34)
Astazi înceteazã orice jertfã pentru cã Hristos devine Jertfa cea de-a pururea mântuitoare. Astazi nu se sãvârseste Sfânta Liturghie, ci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Toti credinciosii pãtrunsi de dragostea pentru Hristos si de suferinta Lui se strâng în jurul epitafului asezat pe masã în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, si dau glas tânguirii îngropãrii, cântând laolalta Prohodul.

Vinerea Mare – scoaterea Sfântului Epitaf, amenajarea Mormântului Domnului şi slujba Prohodului


Vinerea Mare este o zi aliturgică în care nu se oficiază Sfânta Liturghie. În această zi în care pomenim răstignirea Mântuitorului şi moartea Lui în bisericile noastre se oficiază slujbe speciale. Astfel, dimineaţa se oficiază ceasurile Împărăteşti, Obedniţa şi Vecernia specială în cadrul căreia, la Stihoavnă, se scoate Epitaful, sau Sfântul Aer şi se aşează pe o masă mijlocul bisericii, având în faţă Sfânta Cruce scoasă din Joia Mare. În această zi se ajunează până seara. Seara se va oficia slujba Prohodului Domnului, în timpul căreia preoţii şi credincioşii vor înconjura bisericile de trei ori într-o procesiune cu Sfântul Epitaf. La reintrarea în biserică preoţii vor aşeza Epitaful pe Sfânta Masă din Altar unde va rămâne până în miercurea din ajunul Înălţării Domnului.

Patima Mântuitorului – supremul gest de iubire al lui Dumnezeu – meditaţie a părintelui Dumitru Stăniloae la Vinerea Mare


Părintele Dumitru Stăniloae, patriarhul teologiei româneşti ne va pune la suflet o meditaţie despre Patima Domnului nostru Iisus Hristos, într-o înregistrare din anul 1990: „Patima Mântuitorului este dovada celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu faţă de oameni. Fiul lui Dumnezeu, Însuşi, văzându-ne scufundaţi într-o viaţă lipsită de sens, într-o viaţă egoistă, într-o dezmembrare chinuitoare între noi a venit şi ne-a arătat drumul prin care putem scăpa din această situaţie. S-a făcut El Însuşi om, dar S-a făcut om fără de păcat, pentru că S-a născut dintr-o fecioară curată, neluând păcatul nostru. Deci, de la început El este deasupra noastră. Dar iubirea Lui nu s-a arătat numai prin această smerire de-a Se fi făcut om şi de-a ne arăta o pildă de om, ci S-a arătat şi-n jertfa pe care a adus-o pentru noi, primind moartea pe Cruce, căci numai acela iubeşte până la capăt care este în stare să şi moară pentru ceilalţi. Patima lui Hristos este semnul celei mai mari iubiri a Fiului lui Dumnezeu Însuşi pentru oameni, după ce a primit să se facă om ca ei, şi rămâne om în vecii vecilor. El S-a dus cu starea Lui de jertfă, cu trăirea jertfei Lui pentru noi S-a dus în veşnicie, S-a dus la Dreapta Tatălui, a adus jertfă Tatălui pentru noi ca să ne dea şi nouă pildă de cum trebuie să trăim şi până unde trebuie să mergem cu iubirea Lui, jertfindu-ne unii pentru alţii şi jertfindu-ne lui Dumnezeu Tatăl unii pentru alţii, ca Tatăl să ne ierte păcatele noastre şi ca să arătăm şi noi prin jertfa noastră faţă de El cât de mult depăşim cele ale vieţii noastre de aici. De aceea Crucea este mijlocul prin care ne-a ridicat Mântuitorul, prin care a putut învinge moartea, pentru că numai prin iubirea supremă arătată în jertfa Lui, jertfă a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu a putut învinge moartea.”

Sfânta şi Marea Joi


Sfânta si marea zi de Joi. Ziua Cinei cele de Tainã, ziua întemeierii celei mai mari Taine de pe pãmânt: Sfânta Euharistie prin care Hristos se dãruieste întregii lumii cu adevarat Trupul Sãu si cu adevarat Sângele Sau. “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine si binecuvântând, a frânt si, dând ucenicilor, a zis: Luati, mâncati, acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicând: Beti dintru acesta toti, Ca acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor.” (Matei 26, 26-28).


Hristos, împreunã cu ucenicii Sãi, petrece ultimele clipe de dinaintea Patimilor Sale. Seara tainicã, tristã, plina de durere. Astazi, Domnul le da ucenicilor exemplu desavârsit al slujirii, spãlându-le picioarele, învãtându-i cã “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35). Este de asemenea seara de adâncã rugaciune. Mântuitorul se roagã pentru toti ucenicii Sãi si pentru toti cei care vor crede în Cuvântul Lui “ca toti sã fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una, ca lumea sã creadã cã Tu M-ai trimis” (In 17,21) si le încredinteazãa porunca cea mai mare: porunca iubirii. “Porunca nouã dau vouã: Sã va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sã vã iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii fatã de altii.” ( In 13, 34-35). Si El Însusi împlineste aceastã poruncã prin acceptarea chinurilor mortii la care va fi supus începând din aceasta searã. Joia Mare este noaptea petrecuta de Iisus în gradina Ghetsimani, cu rugaciune si sudoare prefacutã în picãturi de sânge, noaptea în care este prins si dus înaintea Sinedriului.