Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

vineri, 28 ianuarie 2011

Sfanta Ecaterina


In Cetatea Alexandriei a rasarit
Un crin alb cu miros duhovnicesc
Din neam imparatesc odraslit,
Sub lumina cereasca inflorind firesc.
Fecioara purtand numele Ecaterina,
A fost inzestrata cu daruri neasemuite,
Si la pagani le-a aratat lumina
Punand apa la sufletele ofilite…
Intelepciunea ei intrecea inchipuirea
Aprofundase in Virgiliu, Aristotel, Homer
Prin Hipocrate, Asclipie a avut pornirea,
Intelepciunea lumeasca a ingradit-o cu fier!
Cand familia ei a dorit sa o logodeasca
Cu vreun tanar intelept, bogat si frumos,
Fecioara nu a vrut sa se pangareasca
Ci s-a afierosit cu iubire lui Hristos!
Frumusetea si intelepciunea i-au indemnat
Pe multi sa o ceara in casatorie
Dar la nunta lumeasca nu a visat
Ci a cautat nesfarsita,cereasca bucurie.
Dupa ce a fost botezata in dreapta credinta
Ecaterina slujea cu drag Domnului Hristos,
Si tasnea intelepciunea din a ei fiinta
Era ca si crinul cel mai tamaios.
Cand imparatul Maximin cel pagan
Jertfea idolilor ducand la ratacire
Ea i-a descoperit bezna lumescului stapan
Si pentru aceasta a fost pusa in osandire.
Prin multe viclesuguri a vrut sa o intoarca
Nebunul imparat de la a ei neclintita credinta,
Dar inima ii batea ca a manastirii toaca
Si vibra pentru Hristos din intreaga-i fiinta.
Din lanturile reci si grele ale intemnitarii
A adus multe,multe suflete la credinta
Imparatesei Augusta i-a daruit credinta eliberarii
I-a strecurat in inima cereasca dorinta.
Cu darul ritoricesc pe filozofi i-a biruit
Aratandu-le Calea cea imparateasca
Si din ei mucenici Domnului i-a facut
Fiindca Maximin in foc i-a pus sa-i topeasca.
Nu i-a stat impotriva nici un intelept
Cu stiinta cea desarta, pamanteasca

Ia-i invins demonstrandu-i ca este nedrept
Cand pe idoli vroiau sa ii cinsteasca.
Nesuferind imparatul a ta intelepciune
Nici frumusetea ta cea cucernica
Prin chinuri grele au vrut a te rapune
Dar te-ai oferit lui Iisus Hristos mucenita
Acum in Cer slujesti si te inchini
Slavitului imparat si Sfintei Nascatoare
Prin rugaciuni vino sa ne alini
Ca sa primim cereasca indurare.

sursa:de Maria-Lucia Cornea

joi, 27 ianuarie 2011

Despre viața ascunsă în Dumnezeu,...


Deci, dacă darurile aduse pe jertfelnic, pâinea și vinul, prefăcute de preoții bine-cinstitori/drept-credincioși (eusebon) în Trupul și Sângele lui Hristos prin venirea Preasfântului Duh sunt și se numesc cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos sfințite de preoți ortodocși credincioși, dar cineva nu le primește, nici nu vine la ele, ci se abține de la împărtășirea lor, oare nu le socotește scârboase? Oare nu are despre ele bănuieli rătăcite? Oare nu-L socotește din această pricină rătăcitor pe Hristos Însuși, ca iudeii? Prin faptul că se abține de la Sfintele Daruri nu se separă oare în chip evident de Hristos, judecându-l și osândindu-L pe Hristos? Oare nu-L pălmuiește, nu-L lovește, nu-și râde și nu-și bate joc de El? Înțelegeți limpede fărădelegea, frații mei rogu-vă. Luați seama întocmai la cele spuse de mine. Sfintele daruri săvârșite de preoții ortodocși se fac Trupul și Sângele lui Hristos, ajungând aceasta prin invocarea rugăciunilor și venirea Duhului Sfânt. Așa stând lucrurile și așa cugetând și crezând noi, cine nu se împărtășește din această Împărtășanie mântuitoare, ci le întoarce spatele, nu fuge oare de ele în chip vădit ca de o pâine comună și un vin comun? Nu calcă în picioare Trupul și Sângele Domnului? Nu le socotește incapabile de a primi sfințire?
,,Haine” ale lui Hristos sunt creștinii care prin petrecerea lor aici încercuiesc de jur-împrejur trupul lui Hristos, adică Biserica, și-L acoperă prin păzirea celor dumnezeiești potrivit predaniei (tradiției). Iar ,,cămașa” lui Hristos e arhieria țesută de sus până jos și lucrată de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, toți să știe în mod exact că aceia care în vremuri de ortodoxie opresc pe creștini să intre în biserică și-i îndeamnă să se abțină de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine și de la celelalte sfințiri și nesocotesc preoția și, pe cât pot, depun preoții vrednici și-și arogă preoția ca pe un sorț rezervat lor înșiși și se numesc preoți numai pe ei înșiși, aceștia loviți de lancea iubirii de slavă și a iubirii de câștig, nu sunt monahi, nu sunt preoți, nu sunt arhierei, ci rătăciți și călcători de poruncă, dușmani și oșteni care au socotința și purtarea iudeilor. Căci așa cum cei ce L-au batjocorit pe Hristos s-au separat de El, tot așa și cei ce întorc spatele Sfintelor Daruri sfințite de preoți ortodocși ca unor lucruri comune, s-au făcut străini de Hristos ca unii care ocărăsc și ei ca niște bețivi pe Hristos Însuși.
sursa:Sf. Teolipt al Filadelfiei, ''Despre viața ascunsă în Dumnezeu.''

luni, 24 ianuarie 2011

''Comunismul a umplut cerul de sfinţi!",


''Comunismul a umplut cerul de sfinţi!", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dar românii nu i-au trecut încă în calendar, sfinţii temniţelor. În timp ce Rusia a canonizat peste 1.000 de noi martiri ai perioadei comuniste, în frunte cu ţarul Nicolae şi familia sa exterminată de comunişti, noi aşteptăm.Biserica Ortodoxă Română este mai prudentă în a declara sfinţi, lăsând vremea să arate roadele sfinţeniei acestora. Încet-încet, dincolo de prudenţa eclesială, începe să se manifeste în popor cultul martirilor pentru Hristos din închisorile comuniste. Se fac pelerinaje la locurile unde ei au îndurat o viaţă de chin omenesc, dar plină de dragoste creştină faţă de colegii lor şi faţă de torţionarii lor. Se pictează icoanele lor, se scriu cărţi despre vieţile lor. Există acatistul Sfântului Nou Mucenic Valeriu (Gafencu), dar şi unul al tuturor martirilor din comunism, s-au pictat icoane ale sfinţilor din închisorile comuniste.
La Râpa Robilor de la Aiud, unde erau îngropaţi la comun deţinuţii care îşi dădeau duhul în bătăi şi alte chinuri, s-a ridicat o mănăstire spre pomenirea lor. Osemintele deshumate au fost aşezate într-un osuar al mănăstirii, dar încă nu sunt cinstiţi cu slujbe, nu sunt în racle, pentru că trebuie recunoscut oficial cultul lor. Aceste rămăşite pământeşti au început să facă miracole.
Nu există carte de memorii ale temniţelor comuniste care să nu îl amintească pe Valeriu Gafencu. Cel care a lansat despre el sintagma „sfântul închisorilor" a fost părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii", părintele de la Rohia fiind şi el unul dintre pătimitorii de atunci. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, închis în mai multe rânduri de comunişti, spunea că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu".
ÎPS Bartolomeu Anania afirma că Valeriu era un trăitor „pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste".
Avea 20 de ani în 1941, când a fost arestat şi con­damnat la 25 de ani de temniţă pentru vina de fi avut legături cu Frăţiile de Cruce. Valeriu venea din Basarabia, născut în comuna Sângerei, judeţul Băl­ţi. Tatăl său fusese deputat în Sfatul ţării şi vo­ta­se Unirea Basarabiei cu România în 1918, iar la ocu­pa­rea Basarabiei de ruşi, şi-a adus familia în Ro­mânia, iar el s-a întors la Chişinău, din patriotism. A fost deportat în Siberia, unde a murit după un an.
Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine, scrie despre Gafencu: „El avea o orientare şi atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau (...). În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă".
În închisoare, Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, a avut lecturi teologice, a făcut cercetări ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, s-a adâncit în rugăciune. În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii ceva mai lejere, întemniţaţii aveau voie să meargă la capela închisorii duminica. Aşa se face că s-a creat acolo o adevărată „lavră" monahală. Dacă înainte de a intra în închisoare Valeriu Gafencu era un om credincios, în detenţie a devenit un adevărat trăitor al ortodoxiei. Era atât de preocupat de starea sa lăuntrică, încât pe mulţi îi şoca.
Programul zilnic al lui Valeriu Gafencu era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea metanii, în funcţie de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti", povesteşte Ianolide.

Din destăinuirile lui Ianolide mai aflăm:
„În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oa­re­care libertate. Munca era epuizantă, mâncarea in­su­ficientă. Ţara se socializa. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dum­ne­zeu (...). Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dea­luri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se ră­pit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în si­ne, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu în­sufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dum­­nezeu".
În 1948, un politruc sovietic a venit să-l ducă în URSS pe Valeriu cu pretextul că acesta este originar din Basarabia, dar el a răspuns că ade­vă­­­­rata libertate a lui este în suflet.

Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată". În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura, iar când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte şi în suflet.

În toamna lui 1949, Valeriu Gafencu a avut o primă criză de hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar şi a căzut la pat. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
În mărturiile consemnate de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa (Alba), în cartea „Sfântul închisorilor", găsim un episod vrednic de Vieţile Sfinţilor. Dacă era numai această întâmplare, şi Valeriu Gafencu tot ar fi fost un sfânt.

Valeriu Gafencu şi-a dăruit medicamentele care l-ar fi salvat unui evreu. Familia îi trimisese lui Leonida Stratan, un coleg de detenţie, streptomicina salvatoare şi de care ar fi avut nevoie toţi cei de acolo. Acesta se mai însănătoşise puţin şi a hotărât să i-o dea lui Valeriu. La rândul lui, deşi bolnav, el a dat-o lui Richard Wurmbrand, care era plin de puroi şi de caverne în plămâni. Acesta s-a salvat, fiind atât de emoţionat de gestul colegului pe moarte, încât ar fi vrut să treacă la ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. A povestit însă în scris despre fapta salvatorului său, pe care îl consideră un sfânt.

Valeriu i-a povestit lui Ianolide că i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că ea este dragostea lui şi să aibă credinţă tare în Hristos Domnul. Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi. Şi-a cunoscut sfârşitul cu două săptămâni înainte.

Grăitoare pentru întreaga lui viaţă sunt ultimele cuvinte: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea, o misiune sfântă. În măsura în care voi putea, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. (...) Ateismul va fi învins, dar fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!".
A fost îngropat cu o cruciuliţă de argint în gură, cum i-a fost dorinţa, pentru a fi recunoscut vreodată când îl vor dezgropa. Deocamdată, trupul lui zace neştiut într-o groapă comună la Târgu-Ocna.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952. Sperăm să îl putem chema în rugăciuni drept Sfântul Mucenic Valeriu.

duminică, 23 ianuarie 2011

Saptamana a 18a...


Saptamana a18a...Oboseala nu imi da pace, am ameteli .. am arsuri tot timpul , burta a crescut ..de o saptamana nu am putut iesi deloc din casa ,am racit ,si nu o sa pot iesi nici in zilele urmatoare ...dar nu ma plang ...merita sacrificiul .Abia astept sa vina primavara ,…asta implica sa ma apropii vertiginos si de momentul nasterii …dar scot din nou un parfum de uitare..si ma aplec spre visare….Peste 5 luni vom avea un bebelus, o minune, o viata.....un pui de om O banalitate…..de cand e pamantul asta femeile fac copii, strabunica mea a avut 5, bunica 4, mama 2...toate au trecut prin asta dar niciuna nu mi-a spus ca asta e secretul fericirii lor, In ochii fiecareia vedeam sclipiri cand isi vedeau copii ..desi adulti . Si cu toate astea ma simt unica femeie pe pamant in starea asta si cea mai fericita.Loviturile din burtica sunt din ce in ce mai puternice, am citit ca bebelusul acum are cam 20 de cm , destul de mare…dar si burtica a crescut multisor. Am refacut cateva analize, saptamana viitoare merg iar la doctor... abia astept sa ma reintalnesc cu micul om. E ca si cum as avea o intalnire cu cineva important desi suntem tot timpul impreuna. Peste cateva saptamani voi face si ecografia morfologica atunci vom afla si sexul bebelusului…..eu sunt intr-o mare dilema…ce nume sa-i pun .Daca e fata am o lista dar daca e baiat sunt in mare incurcatura. Ma complic? Asta pentru ca nu ma cunosti nu as fi eu daca nu as complica lucrurile. Orice lucru obtinut prea usor nu poate fi apreciat la maxima lui valoare.E inca devreme, avem timp iar daca ai vreo idée te rog sa mi-o transmiti.
Te pup, te iubesc si nu uita ca saptamana viitoare ne vedem la doctor, sa-mi faci cu mana .....

Către o femeie însărcinată: Mai întâi uşuraţi-vă de păcate


Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Iată că Domnul încă vă dă rod pântecelui… Vă felicit! Domnul, Care 1-a dat, să-i dea şi venire bună pe lumea lui Dumnezeu. Fireşte, fără greutăţi asta nu se întâmplă. Aşa a rânduit Dumnezeu dintru început, spre aducere-aminte de ceea ce a făcut prima femeie – mama noastră, a tuturor. Oricum, Domnul pune şi în greutăţi măsură. Fie ca El să facă milă cu Dumneavoastră şi să facă aceste greutăţi cât mai puţin simţite, pe cât se poate.
Vreţi să meritaţi o asemenea uşurare ?! Mai întâi uşuraţi-vă de păcate. Acum, de nevoie, staţi mult timp nemişcată, în tihnă… Şi aveţi mai multă vreme pentru îndeletnicirea cu sine şi cercetarea de sine. Cercetaţi-vă ca anchetatorul cel mai sever, apoi osândiţi toate câte nu-s drepte, pocăiţi-vă pentru ele şi să vă pară rău că v-aţi îngăduit aşa ceva, apoi spovediţi-vă, primiţi dezlegare şi, în cele din urmă, împărtăşiţi-vă cu Sfintele lui Hristos Taine. Prin toate acestea veţi merita să primiţi aşteptata şi dorita uşurare.
Două lucruri aduc asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care apasă şi strâmtorează: neiubirea faţă de ceilalţi şi pofta, iar prima dintre acestea are mult loc în noi. Binevoiţi a vă osteni să scoateţi la iveală şi să tăiaţi fără să staţi pe gânduri toate cele prin care se vădeşte ea în Dumneavoastră, oricât de greu vi s-ar părea, întoarceţi-vă neiubirea nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor prin care obişnuia ea să se arate în Dumneavoastră, scoţându-le afară. Nu vi s-a întâmplat să citiţi ori să ascultaţi cuvintele Apostolului: Lărgitu-s-a inima mea spre voi (II Cor. 6, 11) ? Aşa să vă lărgiţi şi Dumneavoastră inima, iar în schimb veţi primi ceea ce doriţi şi căutaţi.
Vă doresc toate cele bune în toate privinţele!
Domnul să vă dea binecuvântare!

Al Dumneavoastră voitor de bine, Episcopul Teofan


sursa:apostolatintarafagarasului.

Rugaciunile pruncilor...


Ce ziceti de niste rugaciuni pentru copii? Eu zic sa ne invatam copii sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa fie cat mai aproape de El. Imi aduc aminte ca pe mine ma punea mama in fiecare seara in genunchi, in pat, cu fata la icoana si ma rugam. Haideti sa ne amintim rugaciuni pentru copii si sa-i invatam si pe ei si sa le amintim si celor mari care nu le-au invatat cand trebuia si acum habar nu au ce rugaciuni sa-si invete copii sau sa-i sfatuiasca pe cei mici....

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai primit pe copiii ce veneau la Tine, primeste si din buzele mele, ale copilulul Tau, aceasta rugaciune de seara. Acopera-ma cu acoperamantul aripilor Tale, ca in pace sa ma culc si sa dorm. Si ma ridica, la vremea potrivita, spre slavirea Ta, ca Cela ce singur esti bun si de oameni iubitor.

Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Si ma invata sa fac bine.

Eu sint mic, tu fa-ma mare;
Eu sunt slab, tu fa-ma tare;
In tot locul ma insoteste
Si de rele ma fereste.

Doamne, ingerasii Tai
Fie pazitorii mei
Si in zi si in noapte
Pana in ceasul cel de moarte.
Amin.







Doamne, Doamne, ceresc Tata,
Noi pe Tine Te rugam,
Lumineaza a nostra minte
Lucruri bune sa-nvatam.
Caci Tu esti Stapanul lumii
Si al nostru Tata esti
Si pe toate cele bune
Numai Tu le implinesti!
Amin.



Doamne, cat este de bine
Cand e mama langa mine;
Doamne, cat este de rau,
Cand nu vad pe tatal meu.
Tata, mama ma iubesc
Si de mine ingrijesc;
Tine-i, Doamne, indurate,
La multi ani cu sanatate;
Fa-le parte tot de bine
Sa aibe grija de mine!
Amin.

Toti cu inima curata
Tie Doamne-ti multumim;
Tu, cu harul Tau Prea Sfinte
Ne ajuti oameni buni sa fim;
De greseli sa ne ferim,
Tara noastra s-o iubim.
Amin.

joi, 20 ianuarie 2011

Parintele Justin despre propunerea de canonizare a Mc. Valeriu Gafencu de catre rusi...

Împărtășirea conștientă


Mitropolitul Neofit Cretanul al Țării Românești (1738-1753) evocă în termeni lipsiți de echivoc nivelul scăzut al practicii sacramentale în rândul credincioșilor români, pe care-i amenință cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei ,,rătăciri” și ,,căderi în pierzanie”:


,,Întâi că cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru acea Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții în toată vremea vieții lor după cum am înțeles Spovedania și Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă numind că este Paști.”
(Pastorală adresată de mitropolit monahilor și preoților din Țara Românească cu prilejul Postului Mare din 1738)

(Fragment din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 7)

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu este tratat de pneumonie şi continuă investigaţiile


Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, este în continuare în stare bună, medicii vienezi având ca prioritate în momentul de faţă tratarea unei pneumonii şi stabilizarea respiraţiei. Abia apoi vor decide care este soluţia cea mai potrivită pentru afecţiunea cardiacă a ierarhului. Cert este că nu se pune problema unei operaţii. „Starea de sănătate a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Clujului este stabilă. Aşa cum se cunoaşte el este internat de vineri noaptea într-o clinică din Viena. Aceasta întrucât echipa de medici clujeni care l-au avut sub supraveghere în ultimele două săptămâni au considerat că în România nu există aparatură specializată astfel încât să fie posibil un tratament sau o posibilă deocamdată ipotetică intervenţie chirurgicală. Înaltpreasfinţia Sa este bine şi la Viena, în cursul zilelor de sâmbătă şi de luni s-au făcut mai multe expertize, în special în ceea ce priveşte cordul. Cel puţin în faza actuală dânsul este şi într-un tratament în special pentru eliminarea unei pneumonii. Nu se cunoaşte deocamdată nici un element cert cu privire la vreo posibilă intervenţie pe cord şi ac est lucru urmează să fie stabilit zilele viitoare în urma expertizelor cardiace şi în general analizelor medicale făcute acolo”, a declarat Pr. Ştefan Iloaie, Consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu va împlini pe 18 martie venerabila vârstă de 90 de ani.
Sursa: www.radiorenasterea.ro

luni, 17 ianuarie 2011

Cel care intreaga viata si-a dedicat-o oamenilor, are nevoie acum de rugaciunea noastra


Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin
SURSA:http://bartolomeuanania.blogspot.com/

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

SA FACEM RUGACIUNI PENTRU SANATATEA INALTULUI BARTOLOMEU ANANIA!


Va chemam pe toti, in primul rand preoti si monahi sau monahii, dar si pe toti mirenii care tin la Vladica Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, sa ne unim din nou, cu mic cu mare, in rugaciuni arzatoare si umilite, din toata inima, pentru sanatatea si inmultirea zilelor Inalt PreaSfintiei sale, daca Domnul binevoieste.

Din informatiile noastre, chiar daca stirile oficiale vorbesc doar de un “control medical” la Viena, IPS Bartolomeu, care in luna martie ar putea implini 90 de ani, se afla in stare destul de grava, din cauza agravarii problemelor sale cardiace si, din aceasta cauza, a fost transportat in aceasta seara la un spital din Viena. Nadajduim insa ca Domnul va binevoi asupra rugaciunilor intetite ale robilor Sai pentru “leul” duhovnicesc care a trecut in tinerete prin “temnita crunta a Aiudului” si care, dupa 1990, a luptat, a slujit si a aparat din rasputeri Biserica si Ardealul, ca arhiepiscop si ca mitropolit al Clujului. Unde este dragoste si durere adevarata a fiilor pentru Parintele lor, Dumnezeu se poate indura si poate face minuni.
sursa:www.razbointrucuvant.

vineri, 14 ianuarie 2011

Tu vorbesti cu bebele tau?


Printre primele lucruri pe care mi le-au spus ceilalti imediat ce au aflat ca sunt insarcinata au fost: “sa vorbesti cu bebelusul!”,''sa-i citesti rugaciuni''! Sincer, la inceput nu i-am bagat in seama, chiar mi se parea putin ciudat, cum asa, sa vorbesc singura??! Cu atat mai mult cu cat nu constientizam mai deloc ca sunt insarcinata, burtica nu se vedea, greturi aveam, miscarile bebelusului nu le simteam inca… totul s-a schimbat insa radical de cum a inceput sa creasca burtica. Nu simteam inca miscari, dar simplul fapt ca o vedeam crescand pe zi ce trece, ma facea sa vreau sa o mangai mereu, sa o protejez… simteam cum creste in mine o viata!

Nu va mai povestesc cum a fost cand a inceput sa miste, la 15 saptamani,pe 6 Ianuarie de Botezul Domnului l-am simtit in biserica. Simteam ca plutesc, desi parca nu-mi venea sa cred. Stiam ca la prima sarcina miscarile se simt mai tarziu, pe la 20 de saptamani, mai ales daca mami e mai slaba… asa ca am intrebat medicul daca eu asta simt si mi-a spus ca e posibil ,bebele meu este mai activ …. Miscarile au continuat, din ce in ce mai puternice si mai coordonate…,mai ales dupa ce m-am impartasit cu el in burtica,parca mi-a multumit ca i-am dat Painea Vietii . Nu pot exprima in cuvinte ce am simtit sau ce simt inca atunci cand se misca!! E dovada clara ca nu sunt singura….
Ei bine, cam pe la 15 saptamani am inceput sa vorbesc cu el. Mai timid la inceput, recunosc, si doar cand eram numai noi. Apoi am inceput sa-i pun muzica si sa -i citesc acatiste. Acum am ajuns sa -i citesc din Sf Scriptura ,povesti scurte sau mici intamplari… stiu ca ma aude, de multe ori imi pare ca-mi raspunde si stiu ca inca de pe acum se pun bazele relatiei dintre noi. Specialistii spun ca e foarte importanta comunicarea cu bebe, inca din timpul sarcinii. Exista se pare numeroase studii care arata ca bebe iti recunoaste vocea imediat dupa nastere, daca in timpul sarcinii i-ai vorbit cat de putin. Vocea ta e singura care va reusi sa-l linisteasca, amintindu-i de clipele din burtica, singurul mediu inca familiar pentru el, cel putin in primele zile de la nastere.
Asadar fetelor, vorbiti cu bebe. Chiar daca sigur nu intelege ce-i spuneti, va invata mai usor sa va recunoasca vocea,il va cunoaste pe Dumnezeu din burtica . Si chiar daca, prin absurd, el nu va aude, voi cu siguranta va veti simti mai bine gandindu-va cu drag la micul pui de om!

Cam asa s-a intamplat si cu asa numitul “instinct matern” sau “dorinta de procreere”. Am tot citit ca femeile au parte de asa ceva, ca asa e in firea lucrurilor, ca e normal etc etc. Ei bine, cand am ramas insarcinata, habar n-aveam de vreun instinct matern… ba chiar mi se pareau puerile toate articolele care abordau subiectul asta. Mi se parea ca nu simt nimic. Fireste, nu cred ca eram pe deplin constienta de ce mi se intampla. Abia cand au aparut schimbarile evidente, cand a crescut “burtica”, abia atunci am devenit cu adevarat constienta, responsabila, afectata chiar, de ceea ce mi se intampla. Cu fiecare ecografie, cu fiecare cm in plus la burtica, cu fiecare gram in plus la cantar, il iubeam mai mult pe nazdravanul din burtica. Paharul s-a umplut evident cand a inceput sa miste si mi-am dat seama cat e de minunat sa ai un bebe… .

miercuri, 5 ianuarie 2011

Preoţii merg în aceste zile la casele credincioşilor pentru a vesti Botezul Domnului şi pentru a-i binecuvânta cu aghiazmă mare

In perioada premergătoare marii sărbători a Botezului Domnului, preoţii din parohii merg pe la casele credincioşilor spre a vesti Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pentru a binecuvânta casele credincioşilor şi pe ei înşişi, prin stropire cu apă sfinţită. În oraşele mari preoţii au început deja mersul cu botezul pe la casele credincioşilor, iar în sate se merge de obicei în ziua de Ajun sau chiar în ziua praznicului.
Boboteaza este una dintre marile sărbători creştine de peste an. Cu ea se încheie ciclul Sfintelor Sărbători de iarnă. De aceea, în tradiţia creştină românească, Boboteaza este marcată şi prin ziua de Ajunul Bobotezei. Este o zi de asceză, o zi de post, o zi de purificare dar şi de înălţare spirituală. Hristos a venit la Iordan şi a sfinţit nu doar apele acestui râu, ci întreaga natură. Şi noi ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu tocmai pentru a ne face părtaşi acestei sfinţiri cu care Dumnezeu ne binecuvintează pe toţi cei ce credem într-Însul. În Ajunul Botezului Domnului, al Bobotezei, există obiceiul ca preotul să meargă în parohie sa, la enoriaşi acasă, pentru a sfinţi casele stropindu-le cu apă sfinţită. Apa sfinţită de preot poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Când face sfinţirea apei preotul se roagă pentru ca: \"apa aceasta să se sfinţească cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Duh, \"pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire\", \"pentru ca să fie tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică\" şi pentru ca prin gustarea şi stropirea cu apa sfinţită să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor\". Ca trimis al lui Dumnezeu, preotul intră în casele tuturor pentru a-i cunoaşte mai bine pe credincioşi, pe fiecare cu problemele sale pentru a le stropi şi binecuvânta locuinţele. Se stropesc cu aghiasmă toţi membrii familiei, casa, gospodăria, chiar şi animalele din curte, ca toate să primească binecuvântarea lui Dumnezeu acum, la început de an. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în inimile şi în casele oamenilor, un semn al acceptării prin credinţă a iubirii şi ocrotirii Părintelui ceresc în viaţa noastră.

Hirotonire intru preot la inceput de an



2 Ianuarie 2010.
Cu prilejul sarbatorii Inaintepraznuirii Botezului Domnului , la Manastirea ''Sfintii Voievozi '' din Slobozia a fost savarsita Liturghia arhiereasca de catre Preasfintitul Parinte Vincentiu, Episcop al Sloboziei si Calarasilor .A fost hirotonit diaconul Comsa Nicolae intru preot pe seama Manastirii ''Sfintii Voievozi'' din Slobozia.


La hirotonia întru preot, candidatul rosteşte un jurământ, al cărui conţinut îşi află sorgintea în prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către ucenicul său iubit – Timotei.
Printre condiţionările preluate şi impuse până astăzi de rânduiala Bisericii creştine unui viitor sacerdot, se află şi unele ca acestea: „… să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei…, blând, nesfadnic, neagonisitor de câştig urât, neiubitor de argint… Bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 2-4).
Jurământul este rostit în Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului care, prin „punerea mâinilor” şi invocarea Duhului Sfânt, sfinţeşte pe cel ce va deveni slujitor şi săvârşitor al Tainelor Bisericii, precum şi în faţa comunităţii de credincioşi prezenţi, în acea zi, la Sfânta Liturghie. Între aceştia, se află, de regulă, şi familia candidatului, părinţii, fraţii şi, evident, soţia. Şi pentru ea, ziua hirotoniei aduce o schimbare: nu va fi doar soţie, ci va fi preoteasă.
Ceea ce nu este cuprins în textul jurământului rostit se referă la îndatoririle şi calităţile cerute şi impuse soţiilor de slujitori ai Sfintelor Altare: „Femeile acestora, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11).
Putem spune că avem de-a face cu o „schiţă” trasată în liniile esenţiale a ceea ce se cuvine să fie o familie creştină, dar, mai ales, în cazul de faţă, o familie de preot.
Se pune, de la început, problema unei relaţii bărbat – femeie, clădită pe temelia unei vieţi curate, în cadrul căreia latura trupească este controlată, dirijată şi păstrată în conformitate absolută cu normele moralei creştine.
Dacă viitorului preot îi sunt rezervate prilejuri şi perioade speciale şi specifice pentru a se documenta şi pregăti să-şi asume această sublimă misiune – în seminar, în facultatea de teologie – soţia de preot (preoteasa) este, de cele mai multe ori, implicată în acest traseu de viaţă, am spune, fără un „preaviz” asupra condiţiilor la care este obligată să se adapteze.
Şi în acest caz, ca în oricare altul, cuplul se constituie, în mod firesc, după afinităţi sentimentale şi chiar fizice. Nici nu trebuie să fie altfel, întrucât este vorba de aceeaşi eternă şi inepuizabilă poveste: „un băiat iubea o fată…” Dar… este, totuşi, un „dar”!
Întemeierea familiei de către doi tineri, când băiatul este în perspectivă să devină preot, presupune unele criterii mai riguroase.
Dacă viitorul preot – conştient fiind de chemarea lui! – se decide să fie cel care trebuie în această postură; dacă ştim şi vedem că misiunea aceasta devine din ce în ce mai grea în vremurile noastre; dacă propovăduirea cuvântului Evangheliei trebuie, mai mult ca oricând, făcută de pe „acoperişul caselor” , cu glas mare, chiar dacă vacarmul lumii cuprinse de alienare morală şi spirituală o bruiază, este cu atât mai important să reflectăm la situaţia celuilalt „pol” al familiei preotului – preoteasa!
Mai poate fi lăsată întemeierea unei familii de preot doar în voia legilor fireşti şi statornicite de veacuri, după care se constituie orice familie?
Ar putea exista voci care să clameze oportunitatea celibatului clerului.
Pentru a le combate, voi invoca pe Sfântul Ioan Gură de Aur care – afirmând cu fermitate opţiunea sa pentru feciorie, ca formulă optimă pentru viaţa duhovnicească – conchidea totuşi: „Fecioria este un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încât Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri…, n-a stabilit la rang de lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă, spunând: «Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare este povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Editura Deisis, Sibiu, 2003).
Sfântul Părinte invocă, la rândul său, exemplele unor mari oameni virtuoşi din Vechiul Testament, care şi-au împlinit misiunea sacră încredinţată de Dumnezeu faţă de poporul ales, dar pentru care femeia – tovarăşă de viaţă – a fost cel mai eficient suport în clipele de omeneşti clătinări ale sufletului. Una dintre aceste paradigme a fost chiar Moise! „… capul proorocilor, adevăratul prieten al lui Dumnezeu…, acest bărbat atât de mare şi atât de deosebit a poruncit mării şi noianul ei s-a deschis, a despicat piatra, a prefăcut aerul, a preschimbat în sânge apa Nilului, …a transformat întreaga creaţie,… dar spre luptele acestea [pentru atingerea virtuţii fecioriei, n.n.] nici a putut măcar să privească, ci a avut nevoie de căsătorie şi de relaţia cu o femeie şi de siguranţa ce vine de aici, şi n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.”
În această paradigmă se află prefigurate – sau esenţializate – două dintre binecuvântările, dar şi încercările la care Dumnezeu îi supune pe cei aleşi ai Săi: a fi prietenul şi plinitorul poruncilor Lui şi a fi capabil de cea mai mare jertfă.
Oare, slujitorului de astăzi al Bisericii nu i se cere şi lui – în alţi termeni – acelaşi lucru?
Am spus că cel chemat să devină preot are avantajul trecerii prin şcolile teologice specifice, care-l pregătesc pentru această misiune.
Nu ştiu cât li se vorbeşte acestor tineri despre jertfa de sine, despre abnegaţie, despre disponibilitatea de a suferi, de a înfrunta batjocură şi hulă din partea unei societăţi în derivă morală şi spirituală.
Marile probleme cred că se nasc – atunci când apar – din faptul că ea nu ştie exact ce va fi soţul ei, că nu-i acelaşi lucru cu a fi medic (deşi, şi aici e vorba de multă dăruire şi renunţare la sine!), profesor, inginer etc., sau, Doamne fereşte! (sunt şi cazuri de acest fel!), ea nici nu ştie ce înseamnă a fi creştin!
Or, ar trebui sa li se spuna seminaristilor : primul vostru „enoriaş„ pe care trebuie să-l catehizaţi, să-l familiarizaţi mai îndeaproape cu Adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cu principiile şi dogmele credinţei noastre ortodoxe, este viitoarea voastră preoteasă.
Nu vă jenaţi să-i citiţi – pe-o bancă-n parc, nu la discotecă! – ce spun Sfinţii Părinţi despre Preoţie, ce spune Sfântul Apostol Pavel despre cum trebuie îndeplinită slujirea întru Hristos a oamenilor.
Spuneţi-i, citiţi-i cele ce spune acest mare Apostol despre cum şi-a făcut el însuşi datoria ca propovăduitor al lui Hristos, dar mai întâi, spuneţi-i, dacă nu ştie, că a fost cel mai înverşunat prigonitor al creştinilor şi că, după ce a auzit glas din cer, strigând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, a orbit, şi apoi a văzut iarăşi, dar cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi, astfel, Saul a devenit marele Pavel.
Oferiţi-i fetei care vă e dragă şi cu care vreţi să porniţi la drum pe cărarea sublimă, dar grea, a preoţiei, aceste câteva rânduri:
„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” .
„Căci deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” ;
„În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” ;
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi, ci şi să pătimiţi pentru El” .

Şi iată, câteva gânduri şi îndemnuri pe care marele Apostol al neamurilor le trimite ucenicului său cel mai apropiat, Timotei, dar care au o profundă rezonanţă în timpurile noastre:
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte, cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga ta răbdare şi învăţătură!
Căci – atenţie!!! – va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci, – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi şi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr…
Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”
N-am ajuns, oare, aceste vremuri? Nu trăim chiar vremea aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel?
Pentru cele care vor fi alese să dea „siguranţă”, linişte, echilibru şi putere bărbatului cu care s-au însoţit şi care a devenit preot, există, din fericire, nu „tratate” despre preotese, nu culegeri de texte şi recomandări, cât mai ales, un exemplu unic şi deplin de ascultare, smerenie şi asumare conştientă, hotărâtă a celor ce Dumnezeu a voit. Acest model sublim este Maica Domnului!
„Fie mie după cuvântul tău!”, i-a spus îngerului Gavriil, care îi aducea o veste menită să înfricoşeze. Să înfricoşeze, în primul rând prin măreţia ei, prin aceea că era mesajul Celui Preaînalt către o smerită Fecioară, care-şi petrecuse 12 ani în templu, de la vârsta de 3 ani. Dar o va fi înfricoşat vestea şi dintr-o motivaţie pur omenească: A „naşte fiu” fără „să ştiu de bărbat” a cutremurat-o pe Fecioara Maria, gândindu-se, omeneşte, la inevitabila repudiere de către logodnicul ei şi la oprobiul public care, la acea vreme, se manifesta cumplit de violent, poate chiar prin lapidare. La explicaţia îngerului, însă, că „Sfântul Duh Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”, Maria a răspuns din adâncul unei credinţe în Dumnezeu, Căruia Îi slujise până atunci, cu toată fiinţa şi curăţia ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
Va contraria, probabil, această alăturare, invocarea acestui răspuns al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în contextul unei meditaţii pe tema rolului şi responsabilităţii preotesei, astăzi, în misiunea şi lucrarea preotului. Ei bine, ea se referă la ideea de smerenie şi supunere, la puterea de asumare a ceva care poate să sperie.
Este ideea renunţării la voia proprie, dacă aceasta contrastează cu ceea ce se aşteaptă de la tine ca soţie de preot.
La Sfânta Taină a Cununiei se spune: „bărbatul să fie cap femeii şi femeia să se teamă de bărbat”.
O concesie făcută înţelegerii greşite, pur cotidiene şi omeneşti, îi îndeamnă, uneori, pe sacerdoţii care oficiază Taina Cununiei să evite a spune „femeia să se teamă de bărbat”, înlocuind-o, să zicem, cu să-l respecte pe bărbat. Desigur, este implicat, oricum, respectul, dar nuanţa nu este aceeaşi. Teama, aici, nu are o conotaţie care trimite la ideea de violenţă de orice fel, ci – paradoxal, am spune – ea se referă la iubire! Teama de a nu greşi, de a nu supăra prin a nu împlini voia celui iubit nu presupune, implicit, drept consecinţă, ideea de pedeapsă, de răzbunare: „Iubeşte pe femeia ta, precum Hristos a iubit Biserica; bărbatul să fie cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii”. De aici, ideea acelui „fiat” al Maicii Domnului, a supunerii totale voii lui Dumnezeu. Or, dacă preotul, ca slujitor sfinţit al Bisericii, îşi asumă copleşitoarea, dar sublima misiune, care îi cere multă jertfă şi uitare de sine, în folosul celor păstoriţi, evident că, pentru preoteasa lui, obligaţiile nu vor fi mult mai uşor de îndeplinit, pentru că, pe lângă tot ceea ce defineşte rolul de soţie şi mamă al unei femei – în general, dar cu atât mai mult al unei bune creştine – condiţia de preoteasă conţine, chiar în termenul ca atare, ceva – şi nu puţin! – chiar din atributele Preoţiei. Slujirii soţiei de preot în aria, în universul căminului, i se adaugă o slujire în afara acestuia, în mijlocul comunităţii de credincioşi, al căror părinte duhovnicesc este soţul ei.
Pentru a înţelege aşa lucrurile, tânăra soţie de preot trebuie să fi înţeles, la timp şi temeinic, misiunea preotului. Altfel, lucrurile se petrec în discordanţă totală cu acest deziderat şi, vai!, alunecările sunt din ce în ce mai frecvente şi mai profunde. Iar nefericirea nu cuprinde doar familia preotului – e destul şi aceasta! – dar ea se va răsfrânge şi asupra enoriaşilor, smintindu-i de la încrederea în cel trimis să-i păstorească, să-i facă mai buni, să-i pună mereu în legătură cu Dumnezeu, să-i conducă pe calea spre mântuire.
Cât de mult şi adânc cutremură acest cuvânt: mântuire! Ei, credincioşii, ştiu că au primit în mijlocul lor un om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei. În consecinţă, ei îl cinstesc cu evlavia lor. Binecuvântarea lui din uşa Sfântului Altar îi linişteşte, îi face să plece acasă, după Sfânta Liturghie, întăriţi, capabili să ia în piept greutăţile vieţii, să meargă mai departe.
Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.
Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.
Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.
Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.
Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.
Ori, dacă poporul dreptcredincios sărută cu evlavie aceste mâini, de ce n-ar face acelaşi lucru şi copiii preotului şi preoteasa? Pentru ei nu sunt sfinţite şi sfinţitoare aceste mâini?
Dacă preotului i se cere, prin cuvântul Apostolului, care spune: „în petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” , ce vor să însemne cele cerute soţiilor de diaconi şi preoţi de acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „…să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” ?
Nimic altceva decât nişte prelungiri ale calităţilor şi darurilor cu care este binecuvântat preotul sau, dacă vrem, primele exemple concrete, pentru lume, ale rodirii misionare în ogorul Domnului.
Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu distoneze cu buna cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul. El trebuie să fie văzut şi auzit de Domnul şi de tot cerul coborât pe pământ, care este Biserica. Şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească. Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei „maica preoteasă”, pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este „părintele”.
Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot, este comportamentul întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul trebuie să fie „bun chivernisitor” în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri. Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună cuviinţă! Pentru aceştia, tata este „şeful” în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt „fiii şefului”; ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic! Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor persoane vârstnice… Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales, mama! În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor, situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.
Revenim, aşadar, la modelul Maicii Domnului, care, prin acel sublim „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…”, s-a oferit pe sine, pentru a doua oară, total şi pentru totdeauna, lui Dumnezeu. Prima oară a fost oferită, în pruncie, de către Sfinţii săi Părinţi Ioachim şi Ana.
Aşadar, căsătorindu-se cu un viitor preot, un sfinţit slujitor al lui Dumnezeu, orice tânără este pusă în situaţia de a se oferi pe sine Celui pe care Îl va sluji soţul ei. Nu va fi fecioară, dar va fi neprihănită ca soţie. Nu va fi roabă a soţului, ci a Aceluiaşi Dumnezeu pe Care el Îl slujeşte. Nu va asculta doar cuvântul omenesc al soţului ei, ci, prin acesta, va asculta şi va împlini cuvântul lui Hristos.

Prin asumarea misiunii sacerdotale de către preot, acesta s-a afierosit pe sine lui Hristos, Marele Arhiereu, iar, în consecinţă directă, soţia acestuia, preoteasa, ar fi normal să se considere şi ea afierosită Aceluiaşi Stăpân şi Dumnezeu.
Dacă preotul este, prin definiţie, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, preoteasa va putea fi – dacă înţelege aşa lucrurile?! – o propovăduitoare a aceluiaş Cuvânt, prin însăşi purtarea ei.
Sfântul Apostol Petru atestă darul femeii de a câştiga pentru credinţă nu prin cuvinte, ci „văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială”. Condiţia este însă, ca „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”
Preotul are principala îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, enoriaşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi. Dacă, în unele cazuri – regretabile – preotul nu şi face ceea ce spune prin el Hristos, sau dacă faptele lui nu grăiesc îndestul, sau chiar – din nefericire! – sunt, dimpotrivă, neconforme cu cuvintele Cuvântului; sau dacă, în alternativa posibilă, în care faptele preotului sunt pe deplin expresia învăţăturii propovăduite, dar turma nu înţelege să-i urmeze întrutotul, cine altcineva, dacă nu cei din imediata apropiere a lui – familia, părinţii şi, mai ales, soţia – sunt în măsură ca, prin exemplul propriu să-l ajute în demersul său ziditor?
„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta va putea spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.
Dacă fiecare tânără preoteasă – şi mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, s-ar fi înfiora! I s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.

Implicată, aşadar, prin cuvânt şi faptă, în această grea şi inegalabilă – ca măreţie – misiune încredinţată oamenilor de Însuşi Mântuitorul, întrucât „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti… Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri…”( Sf. Ioan Gură de Aur – Tratat despre preoţie), preoteasa va sluji în casa ei ca într-un templu, va fi „preoteasa” căminului său, dar şi „maica preoteasă” pentru femeile din parohie, care pot apela la ajutorul, sfatul şi mângâierea ei. Oricât de tânără este preoteasa – ca fiinţă umană, înzestrată cu suflet şi simţire – ea poate mângâia şi afla cuvânt de folos surorilor ei de orice vârstă, dacă ea însăşi este un model credibil de femeie creştină.
Sfaturi? Nu sunt sfaturi aceste rânduri şi gânduri. Ele sunt doar ganduri către cele care se vor încumeta să fie, cu adevărat, preotese, în vremuri tulburi, când Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de slujitori vrednici, puternici prin credinţă şi capabili a rosti „de pe acoperişurile caselor” Evanghelia.
Vor fi grele îndatoririle, dacă sunt exterioare sufletului. Dar dacă ele vor avea ca suport iubirea şi credinţa, clătinările vor fi slabe şi redresările imediate.
Astfel cred că ar trebui înţeleasă constituirea unei familii creştine şi, în general şi a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.”