Bucurie!

"Da-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,Curajul de a schimba ceea ce imi sta in putinta si Intelepciunea de a face diferenta intre ele!"




Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfanta Mucenita Ecaterina,Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 24 ianuarie 2010

Mai ştim ce înseamnă „fariseu"?


Nu ne gândim aici la fariseii despre care ne spune Sfânta Scriptură, ci la fariseism în general, la duplicitatea consimţită din noi... Găsim cuvinte lămuritoare la Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Cuvinte duhovniceşti".

Sfinţia sa, pornind de la o experienţă a Avvei Serapion (povestită de Sfântul Casian în „Convorbiri cu părinţii din pustie"), care, atunci când era tânăr ucenic, a tăinuit obiceiul de a ascunde o pâine la fiecare masă, pentru a o mânca în ascuns - şi asta, până când a dat la iveală obiceiul său şi s-a vindecat, cu ajutorul unui duhovnic chibzuit; ne spune următoarele:



Ascunderea păcatului, tăinuirea, repetarea, mai întâi fiindcă păcatul rămâne necunoscut în afară, asigură pentru o vreme o oarecare liniştire şi totul pare să meargă bine, dar apoi începe să se strice totul în interior. Căci tăinuind mereu, ajungi să fii una înăuntru, şi alta în afară. Te dedublezi. Te străduieşti să pari ceea ce nu mai eşti. Îţi construieşti astfel, încetul cu încetul, un foarte îngrijit chip de fariseu. De acum încolo poarta compromisurilor cu tine însuţi e larg deschisă. Efortul de a părea bun ajunge să fie mai mare decât efortul de a fi bun.


Ce e de făcut în asemenea cazuri, când cineva se trezeşte fariseu? Nu-l ştie încă nimeni, dar de la un moment dat cu toate eforturile pe care le va face, va începe să se vadă. Aşa ceva se vede. Sigur. Transpiră într-o vorbă, într-un gest. E greu autocontrolul desăvârşit al aparenţelor. Fariseul îşi dă în petic repede. Devine formalist, moralist pentru alţii, riguros în faptele din afară şi cu alţii, dar ceea ce e înăuntrul lui începe să miroasă. Vălul alb de pe cadavre nu e impermeabil.


Ce e de făcut în astfel de împrejurări? Mai există ieşire? Mai există, dar trebuie căutată. Primul gând trebuie să fie acela al întoarcerii la adevăr. Hotărârea de ieşire din duplicitate. Trebuie să renunţi cel puţin la postura de complicitate cu tine însuţi, dacă nu-i poţi învinge slăbiciunile dintr-o dată. Nici nu se poate. Dar să nu mai fii de acord cu ele, se poate. De ce să crezi că Îl poţi înşela pe Dumnezeu? Știi bine că nu se poate. Și ce folos ai că înşeli oamenii? Mai ales că această înșelăciune nu durează. Nu durează nici la Dumnezeu. Ca fariseu pierzi de două ori mai mult decât ca om cu slăbiciuni. De aceea e bine să începi tu însuţi curăţenia. O poţi face mai discret decât o vor face alţii. Dar să n-o faci mai cu milă. Și când vezi că nu poţi singur - şi niciodată nu poţi singur, pentru că lupţi cu tine însuţi şi nu loveşti ca în altul - atunci caută ajutorul unuia mai iscusit decât tine. Eliberează-te în faţa lui. Descrie-te. Şi descrie-te critic. Fă-ţi o analiză deschisă şi apoi începe cu metodă vindecarea rănilor.

Unde e rana, şi remediul. Dă-te pe mâna unui doctor bun. Fereşte-te de iscoditorul curios. Alege-l pe dreptul milostiv. Alege-l pe cel care vrea şi ştie să te împace cu Dumnezeu. Pe duhovnic nu-l face părul alb, zice Sfântul Casian Romanul, ci mintea înţeleaptă şi inima bună.

Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului !


De astazi inainte, Sfanta Biserica ne porunceste si ne invata sa incepem pregatirea duhovniceasca pentru ziua cea mare, pentru sarbatoarea sarbatorilor, pentru Sfanta Inviere.
Pregatirea aceasta o putem face: prin pocainta si infranare, prin post si rugaciune. Prin pocainta pentru pacatele trecutului.

Nimeni nu poate spune ca n-are nevoie de pocainta, pentru ca nimeni nu poate spune ca este fara pacat.

Pocainta, fara indoiala, o putem face dupa orice greseala si pacat savarsit, ca nici cugetul sa nu ne mustre, nici inima sa nu ni se impietreasca. Pocainta suntem datori sa o facem mai ales in timpul Sfantului si Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele si Infricosatele Patimi si moartea pe cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru pacatele si faradelegile noastre, pentru mantuirea si fericirea sufletelor noastre.

In timpul acestui Sfant si Mare Post, biserica se imbraca in vesminte de doliu, in cursul saptamanii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cantarile mai jalnice si mai induiosatoare, rugaciunile si citirile mai lungi si toate impreunate cu multe metanii mari la pamant.

Pocainta si infranarea, postul si rugaciunea, chiar pentru multi dintre bunii crestini, sunt ca niste doctorii amare si gretoase. Cu mare greutate se hotaresc sa le ia, desi cred in puterea lor vindecatoare si binefacatoare.

Iata pentru ce Sfanta Biserica, incepand de astazi, cu trei saptamani inainte de inceperea Sfantului si Marelui Post, cauta sa ne obisnuiasca cu aceste sfinte si binefacatoare doctorii, indemnandu-ne sa cerem mila milostivirii lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, pentru a ne invrednici sa le primim cu bunavointa, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mantuirea si fericirea sufletelor.

Incepand de astazi, iata cum ne invata Sfanta Biserica sa ne rugam in toate duminicile urmatoare: Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de Viata, ca maneca duhul meu la biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!
Cararile mantuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevim viata mea toata am cheltuit. Cu rugaciunile Tale, izbaveste-ma de toata necuratia.
Si apoi: La multimea faptelor mele celor rele cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata ziua judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
In fiecare duminica, apoi, ne prezinta prin cantarile si Sfanta Evanghelie pilde cu invataturi care de care mai convingatoare, de a nu respinge, ci de a primi din toata inima, calea pocaintei, a mantuirii si fericirii sufletelor noastre. Astazi, asadar, ne infatiseaza pilda vamesului si a fariseului.

Sa vedem ce invataturi se desprind din aceasta pilda si pentru ce incepe tocmai cu ea.

Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul era tipul oamenilor cinstiti, care nu sunt hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; care fac milostenie, care postesc si se roaga. Asa era fariseul din Sfanta Evanghelie de astazi. Vamesul era un functionar; un incasator de dari catre stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urata si dispretuita pe vremea Mantuitorului, pentru ca mai toti vamesii erau rai, nedrepti, inselatori, lacomi si hrapareti. Din aceasta pricina, cuvantul de vames se confunda cu cel de pacatos. Vamesul deci este tipul omului incarcat de pacate.

Acesti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelasi drum la templu si cu acelasi scop, sa se roage. Ei bine, rugaciunea fariseului celui cinstit si cu atatea fapte bune a fost respinsa, pe cand rugaciunea vamesului celui incarcat de pacate a fost bine primita de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai pacatos de cum venise, iar vamesul mai drept, mai luminat si usurat de pacate.

Pricina cred c-o intelegeti fiecare: este mandria. Fariseul intrase in templu tantos, ingamfat, dispretuind pe ceilalti, pana a ajuns la Sfantul Altar.

Acolo, fara a se aseza in genunchi, ramanand in picioare, cu tinuta semeata si cu ochii ridicati, la cer se ruga. Dar se ruga el oare? Nu, caci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Si daca-i multumea, nu facea aceasta din datorie, ci numai ca sa-si insire lista pretinselor lui calitati, pentru ca sa-si atraga lauda si admiratia lumii. Fariseul era mandru si fatarnic.

Vamesul intrand in templu, a ramas mai la usa. Si acolo, simtindu-se impovarat de multimea pacatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii catre cer, ci, in genunchi, cu capul plecat, isi batea pieptul, isi recunostea pacatosenia si se ruga. Da, el intr-adevar se ruga caci cerea mila de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie pacatosului! Vamesul era sincer, era smerit si pocait.

Fratilor,

Mandria este cel dintai dintre pacatele de moarte. Este cel mai urat nu numai lui Dumnezeu, ci si oamenilor. Este obarsia, este mama tuturor pacatelor. Din pricina acesteia, ingeri luminati au devenit diavoli intunecati. Din pricina acesteia, primii nostri parinti au fost scosi din raiul pamantesc. Din pricina acesteia, s-au intamplat si se intampla atatea rele si nenorociri in lume. Mandria rascoala popor impotriva altui popor, clasa impotriva altei clase de oameni; frate impotriva fratelui, fiu impotriva tatalui. Caci mandria naste egoismul, neascultarea, ambitia, incapatanarea, dispretul fata de aproapele, invidia, ura si alte multe rele, care, daca pun stapanire pe sufletul cuiva, il fac din om neom; il fac fiara salbatica, incat calca in picioare orice lege, tot ce e mai curat si mai sfant.