Cine este aproapele nostru?

Evanghelia din Duminica a 25-a după Rusalii (Samarineanul milostiv)

''Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.'' (Luca 10, 25-37)
Am auzit de foarte multe ori Evanghelia de maine ,o cunoastem ,dar tot nu stim cine este aproapele nostru?
Lăsând deoparte familia, căci aceasta intră mai tot timpul în această categorie, dacă ne gândim din punct de vedere spaţial, aproapele este cel care trăieşte alături de noi, poate chiar vecinul din casa de alături. Acestea sunt persoane care le vedem zilnic şi care ne cer uneori ajutorul „ vecină nu ai o cană de făină sau două ouă, ţi le dau înapoi când oi avea” De bună seamă că facem gesturi de iubire sau cel puţin de prietenie pentru aceste persoane, pentru că alături de ele ne desfăşurăm activitatea zilnică, şi de ce nu, ne gândim că poate vom avea şi noi nevoie la rândul nostru ?
O altă categorie de „aproape”, sunt prietenii, suntem prieteni cu colegii de şcoală, cu vecinii de pe strada copilăriei, cu o persoană cu care am petrecut o frumoasă vacanţă pe litoral. Aceştia ne sunt aproape pentru că ne leagă o legătură sufletească prin amintirile frumoase pe care le-am trăit împreună.

Tot aproapele sunt cei de la serviciu, deşi nu suntem atât de legaţi de ei, ca de primele categorii, dar petrecem atâta timp împreună încât, vrând-nevrând, începem să-i considerăm aproapele nostru.

Toate acestea sunt persoane pe care le cunoaştem, în care avem încredere, şi cărora le-am sări în ajutor dacă ar avea nevoie. Dar ce ne facem cu ceilalţi, ei cine sunt pentru noi? Sunt ei oare „departele nostru” cum spunea mitropolitul Antonie Plămădeală într-o predică? Dacă pe aproapele nostru îl tratăm cu iubire, îl ajutăm dacă are nevoie, ce facem cu celălalt, cu „departele”?

Evanghelia ne prezintă un om oarecare, ce cobărând pe calea lui a fost prins de tâlhari, bătut, jefuit şi lăsat mai mult mort decât viu în mijlocul drumului. Vă puteţi imagina cu uşurinţă starea lui, probabil plin de sânge, gemând în praful drumului de ţară, arătând aproape mort. Şi se întâmplă ca pe acolo să treacă un preot, un rabin, cum sunt ei numiţi la iudei. Ne-am aştepta de la acesta să îi sară imediat în ajutor, cum am spune astăzi, aşa ar fi „creştineşte”. Dar surprinzător, acesta nu se atinge de el ci, spune Evanghelia, „văzându-l, a trecut pe alaturi”. Deci vede toată suferinţa celui căzut şi totuşi nu face nimic. De ce aceasta? Ne răspunde Sf. Apostol Pavel care explică în Faptele Apostolilor „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam”(FA, 10, 28). Legea veche interzicea iudeilor să intre în legătură cu alte neamuri. Tot Legea prevedea o procedură specială de curăţire dacă se atingea cumva de un cadavru. Ştiind acestea, rabinul în cauză preferă să treacă mai departe. Comodă alegere. Probabil că şi-a spus în sinea sa „Evreu sau străin, mort sau viu, eu nu mă amestec ca să nu încalc Legea”. Alegerea sa pune litera Legii mai presus de omenie.
Să ne gândim puţin la porunca iubirii aproapelui pe care a adus-o Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. ” (Mt. 13, 34) Hristos ne îndeamnă să-L iubim pe „aproapele”, dar ce facem cu „departele”, cu celălat care nu ne e prieten, ce facem cu el? Poate fi iubirea noastră completă dacă îl ignorăm?

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul la fel. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni.” Dar tot el ne avertizază „nu veţi putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii”
Câtă vreme între noi vor sta averi, moşteniri, salarii, maşini, case, războaie, invidii, ură şi dezbinare, acest lucru este greu de îndeplinit. Vrem să iubim dar ne aducem aminte că a zis ceva rău de noi acum un an. Vrem să iubim dar ne aducem aminte că are o casă mai mare ca noi. Vrem să iubim dar ne gândim că nu e din aceeaşi clasă socială cu noi. Câtă vreme vom gândi aşa nu vom putea să iubim decât o singură persoană: pe noi înşine, pe „number one” cum spun americanii.

Dacă Dumnezeu ar fi făcut la fel, acum am fi în fundul iadului cu toţii, la chinuri. Dar nu, El şi-a trimis pe propriul Său Fiu, în ciuda păcatelor noastre, în ciuda jignirilor şi faptelor noastre mizerabile, şi Şi-a arătat marea Sa iubire de oameni ca un samarinean milostiv: s-a aplecat asupra noastră şi ne-a legat rănile păcatelor, ne-a aşezat în casa sa de oaspeţi, Biserica, ne-a lăsat chiar bani de drum, Trupul şi Sângele Său, promiţându-ne viaţa veşnică la a doua Sa venire.

Acesta este modelul de urmat iubiţi fraţi. Să lăsăm deoparte dezbinarea, căci aceasta nu vine decât de la tatăl minciunii, care este diavolul. Să ne strângem cu toţii sub aripile ocrotitoare ale lui Hristos, în corabia bisericii şi să ne vedem împreună de mântuire, sprijinindu-ne mereu unul pe celălalt.
De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţ,i cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”ne indeamna Sfantul Apostol Pavel.

Post si libertate....

Ier. Savatie Bastovoi

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?

Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.

Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.

Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].

sursa...credo..
Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.

Un cuvant pe saptamana....

''Anii trec si oamenii imbatranesc .Nu stati la rascruce!Alegeti o cruce potrivita cu marimea voastra de suflet si apucati pe unul din cele doua drumuri ale Bisericii noastre (calugaria sau casatoria)si urmati-L pe Hristos in Rastignire daca vreti sa va bucurati de Inviere''(Sf Paisie Aghioritul 1924-1994)

O povestioara despre...Hristos....

Mă vedeam tânăra, aproape copila într-o bisericuţă sătească, joasă. Lumânările subţiri de ceară, ca nişte pete roşiatice, pâlpâiau în faţa vechilor icoane. Fiecare flăcăra era înconjurată de o coroniţă luminoasă. Era întunecos în biserică. Dar erau mulţi oameni în faţa mea.
Mai mult capete blonde de ţărani. Din când în când ele începeau a se frământa, a cădea, ca apoi să se ridice din nou, ca nişte spice pârguite, peste care aleargă, unduios ca un val, vântul de vară.
De odată un om s-a apropiat din spate şi s-a oprit alături de mine. Eu nu m-am întors spre el, dar am simţit îndată că acest om este Hristos.
Înduioşarea, curiozitatea, frica au pus de odată stăpânire pe mine. Am făcut un efort asupra mea... şi m-am uitat la vecinul meu. Un chip ca multe altele - un chip ce seamănă cu toate chipurile omeneşti. Ochii privesc un pic în sus, atent şi calm. Gura este închisă, dar buzele nu sunt strânse: cea de sus parcă de odihneşte pe cea de jos. O barbă, care nu parea mare, se desface în două. Mâinile stau în jos şi nu se mişcă şi hainele de pe el sunt obişnuite.
"Ce fel de Hristos e acesta" - m-am gândit.
- E un om atât de simplu! Nu poate fi!"
M-am întors. Dar n-am reuşit bine să-mi iau privirile de la acel om simplu, că iarăşi mi s-a părut că anume Hristos se află alături de mine.
Iarăşi am depus un efort asupra mea şi iarăşi am văzut acelaşi chip care seamănă cu toate chipurile omeneşti, aceleaşi trăsături obişnuite, deci necunoscute.
De odată m-a cuprins frica şi mi-am venit în fire. Şi atunci am înţeles că anume aceasta este faţa lui Hristos - o faţă asemănătoare cu toate chipurile omeneşti.