Mâine se va săvârşi prima denie din anul bisericesc

În perioada 15 – 21 martie, Biserica Ortodoxă se află în Săptămâna a V-a din Postul Sfintelor Paşti. În această săptămână se vor săvârşi două slujbe speciale, unice în cursul anului bisericesc numite denii. Prima denie va fi săvârşită mâine, 17 martie, când în bisericile ortodoxe se va citi integral Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Totalizând peste 250 de stihuri, Canonul Sfântului Andrei Criteanul este unul din cele mai frumoase imnuri liturgice şi cel mai amplu dintre toate canoanele Bisericii Ortodoxe, fiind numit şi Canonul cel Mare, şi a fost alcătuit de Sfântul Andrei, Episcopul Cretei, în secolul al VIII-lea. El este un adevărat compendiu de pocăinţă, în care ni se pun în faţă modele din Vechiul şi Noul Testament, unele pe care să le urmăm, altele de care să ne ferim. Specifică Postului Mare, această slujbă invită credincioşii la rugăciune, post şi pocăinţă. Părţi din Canonul Sfântului Andrei Criteanul s-au citit şi la slujbele săvârşite în prima săptămână din Postul Mare. Biserica a rânduit ca astăzi în timpul rostirii Marelui Canon al Sfântului Andrei Criteanul să se citească şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, un minunat model de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Vineri, 19 martie, se va săvârşi Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu.

Chemarea la iubire.....

De multe ori imaginea lui Dumnezeu este greşit identificată cu cea a unui personaj mai degrabă negativ, mereu pregătit să ne pedepsească pentru greşelile noastre. Cei care susţin această concepţie despre Dumnezeu sunt adesea oameni care n-au avut niciodată posibilitatea să se apropie în mod real de El, care nu au reuşit să pătrundă taina prezenţei Sale atotmântuitoare.

Dumnezeul pe care-L mărturisim este un Dumnezeu al Iubirii. De aceea chemarea Sa este o chemare la trăirea tainei iubirii, o taină revelatoare şi dătătoare de sensuri, în care ne adâncim prin credinţă, dragoste pentru Dumnezeu şi oameni şi prin legătură neîntreruptă cu Sfânta Sa Biserică.

Trăirea autentică a profunzimii credinţei creştine face ca omul să se împărtăşească de dragostea lui Dumnezeu şi să devină purtător de bucurie divină. Astfel, el încetează să mai rătăcească pe calea căutărilor ostenitoare ale unei fericiri pământeşti iluzorii, se opreşte la auzul sfintei chemări, îi dă curs şi se cufundă într-o frumoasă poveste de iubire, în care greutăţile şi necazurile vieţii nu pot niciodată să-l biruiască, întrucât noi suntem deja biruitori prin învierea lui Hristos.
Depinde însă de fiecare dintre noi modul în care ne însuşim roadele învierii Domnului. Purtarea biruinţei laolaltă cu Hristos presupune căutarea neîncetată a lui Dumnezeu prin rugăciune şi faptele credinţei. În rugăciunea personală şi cea liturgică se aprinde lumina care ne călăuzeşte paşii spre împlinirea chemării la bucuria ce vine din iubire, iar prin faptele credinţei mărturisim bucuria de a fi ai lui Hristos.

A murit pe masa ginecologului când făcea avort

Melec Curtmula, o femeie de 41 de ani, din Mangalia, Constanţa, a murit, zilele trecute, pe masa ginecologului care îi făcea un avort. Potrivit medicilor, complicaţiile au apărut pentru că sarcina era foarte avansată.
"Melec avea o sarcină avansată, dar se simţea rău şi a vrut să facă avort. Din ceea ce ne-a spus o asistentă, ea a început să respire greu şi a prezentat semnele unui atac de cord după anestezie.
Medicii au stabilizat-o şi apoi au continuat intervenţia, dar Melec a suferit un nou atac de cord, care i-a fost fatal", a declarat Aydan Cadir, o prietenă a femeii. Potrivit autopsiei, fătul avea circa 16 săptămâni, în condiţiile în care legea permite întreruperile de sarcină doar până la 12 săptămâni. Doctoriţa e acum anchetată.
Despre gravitatea acestui păcat, presupun nu mai e nevoie de vorbit! Dacă o femeie moare în încercarea de a da naştere se consideră muceniţă, apoi aceasta omorând...
sursa:www.libertatea.ro

Omilie la Duminica a IV-a din Post(Duminica Sf. Ioan Scărarul)

Părintele Iustin Popovici:
De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?
Este omul care a trăit şi a scris "Scara Raiului", care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.
Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint... O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?
O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!... Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.
Scara Raiului!
Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.
Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.
Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.
Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.
Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).
Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea... O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic... Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!
Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea...
Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul... După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu... Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.
Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.
Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo, Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

Lectura apostolică din Duminica a IV – a din Post

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:
Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.
Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.
Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.
Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post.
Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.
Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.
Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.
Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.
Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”.
Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu - tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.
Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Lupta cu gândurile

Gândurile….primul atac! Primul nivel al păcatului! Primul obiectiv de atac al vrăjmaşului! Primul obiectiv de păzit al nostru! Dacă vom păzi poarta gândurilor atunci suntem în foarte mare siguranţă!
Gândurile sunt hrana minţii noastre! Cu ce ne hrănim, cu aceea trăim, de aceea atenţie asupra gândurilor pe care trebuie să le cultivăm în mintea şi inima noastră! Gândul este prima etapă a păcatului. Cine reuşeşte să lupte hotărât cu gândul cel rău, reuşeşte să biruiască ispita de la început. Dacă gândurile bune au prins rădăcină în inima noastră, atunci acestea ne vor ajuta şi când vom trece prin momente dificile! Îşi vor face auzit glasul şi ne vor întări pe drumul spre biruinţă! Dacă însă am lăsat să crească în inima noastră gândul deznădejdii, al răutăţii, al invidiei, al păcatului, atunci acestea ne vor îngreuna mult inima şi lupta.
Cum ne luptăm împotriva gândurilor rele? Cultivându-le pe celel bune! Să ne întărim în gândurile bune continuu! Şi când ne este bine şi când ne este rău! Să luăm mereu partea cea bună! Optimismul acesta, forţa gândirii pozitive, este dobândită prin exerciţiu. E vorba de o hrănire cu cuvintele vieţii veşnice! Fundamentul creştin al nădejdii este credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Cum deosebim gândurile? Prin rugăciune: “Doamne, arată-mi dacă acest gând este de folos”, prin ascultare atunci când duhovnicul ne va spune să îndepărtăm gândul, prin firea lucrurilor, atunci când gândurile respective sunt fără îndoială rele, prin lectura duhovnicească prin care aflăm tipurile de gânduri şi modurile de a lupta cu ele.
Gândurile rele se scot cu gândurile bune, dar mai ales cu rugăciunea! Rugăciunea este vântul care împrăştie răutatea noastre şi aduce pe Dumnezeu să umple inima noastră de pacea gândurilor. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” este adevărată armă împotriva muşcăturilor gândurilor păcătoase! Precum cei ce priveau în pustie la şarpele de aramă înălţat de Moise şi se vindecau de muşcăturile şerpilor, tot aşa şi ce ce ridică inima lor spre Iisus Hristos prin această rugăciune se vor menţine departe de vrăjmăşia gândurilor rele.
Să nu ne îndreptăţim gândurile oricât de motivaţi am fi să gândim în acel fel! Iubirea e mai mare decât dreptatea! Să dăruim chiar şi acolo unde nu ar fi “drept”! Dumnezeu nu ne dăruieşte viaţa după dreptate, ci după Iubirea Sa cea nemărginită! Să ne asemănăm şi noi Lui, căci noi suntem chemaţi să fim “lumina lumii”! Şi noi să dăruim iertarea noastră necondiţionat, să dăruim răbdare dobândită prin rugăciune, lasând pe Dumnezeu să folosească şi puţina noastră iertare, răbdare, dăruire ca să facă minuni cu ele! Doar El poate schimba ceva şi de aceea trebuie să ne predăm Voii Sale, ştiind că aceasta ne va aduce eliberarea sufletului pe care-l ţinem legat cu dorinţele noastre şi-l împiedicăm de la mântuire cu gândurile noastre nefolositoare.

“Iute este gerul dar dulce este raiul!”

Cei 40 de Mucenici, deşi erau de obârsie din diferite locuri, fãceau parte din aceeaşi ceatã ostãşeascã. Ei au fost prinşi din pricina mãrturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare Dar nelãsându-se înduplecaţi sã jertfeascã idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţã şi peste gurã, dar pietrele în loc sã-i atingã pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnã, să petreacã toatã noaptea în mijlocul unui lac, care se gãsea în apropierea Sevastiei. Pe când se gãseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndatã ce a fost atins de cãldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pazã acolo însã a intrat laolaltã cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, vãzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de luminã şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecãruia dintre ei. Iar când s-a fãcut ziuã, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plãcutã s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de doritã sã fie îmbrãţişatã se poate vedea şi din urmãtoarea împrejurare. Dupã zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încã, a fost lãsat la o parte de tiran, socotind cã aceasta poate îl va îndupleca sã-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pãtimiserã, rãmãsese pe lângã el, vãzând acum pe fiul ei, care era mai tânãr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţã sã-i insufle în cele din urmã teamã şi sã se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlaţi.De aceea aceasta sta încremenitã şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se gãsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmã şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdã puţin, ca sã ajungi cu adevãrat şi fiu al Tatãlui celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, cãci, iatã, Hristos Dumnezeu îţi stã ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplãcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; dupã acestea va fi numai bucurie, desfãtare, odihnã şi veselie, din care te vei împãrtãşi împãrãţind împreunã cu Hristos şi vei fi rugãtor pe lângã Dânsul, pentru mine, mama ta. Dupã ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte cãruţe şi încãrcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit cãtre ţãrmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi vãzând cã tânãrul acela, al cãrui nume era Meliton, mai sufla încã, l-au lãsat sã trãiascã mai departe. Când mama lui a vãzut însã cã rãmâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnã ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama cã este femeie slabã şi înãbusindu-şi în suflet toatã durerea de mamã, a luat pe fiul ei pe umeri si a pornit cu el dupã cãruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o viteazã, socotind cã numai atunci fiul ei va trãi cu adevãrat, când l-ar vedea şi pe el mort şi pãrãsit împreunã cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu- se eliberatã de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a sãltat în chip plãcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu pânã la locul unde se gãseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a In numãrat cu toate celelalte, pentru ca nici mãcar trupul, al cãrui suflet pornise sã se înnumere laolaltã cu sufletele celorlalţi, sã nu se deosebeascã de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrãjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii sã poatã lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltã într-o surpãturã, de unde fiind scoase de mâinile crestinilor, ne-au fost dãruite nouã ca o bogãţie de neînstrãinat.

Rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti.
Vă propun spre lectură şi meditaţie câteva rugăciuni şi cântări în cinstea Sfintei Cruci:



“Astăzi înainte merge Crucea Domnului, şi credincioşii o primesc pre dânsa cu dragoste şi câştigă tămăduiri sufletului şi trupului şi de toată boala. Pre aceasta o sărutăm cu bucurie şi cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem, iar cu bucurie pentru mântuirea pe care o dă lumii, Cel Ce S-a pironit pre ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.”

“Cel ce Te-ai înălţat pre Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pre binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra celor potrivnici, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.” (Condacul Sfintei Cruci)

“Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”

“Crucea lui Hristos, nădejdea creştinilor şi povăţuitoare celor rătăciţi, limanul celor înviforaţi, ceea ce eşti în războaie biruinţă, lumii întărire, bolnavilor tămăduire, morţilor înviere, miluieşte-ne pre noi.”

“Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.” (Crucii Tale)

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

Vino sau du-te!

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. (Matei 25, 31-46)
Ce are iubirea în comun cu nedreptatea sau indiferenţa faţă de celălalt? Ce are în comun iubirea cu împietrirea inimii faţă de cei aflaţi în suferinţă? Nimic!
Ce are în comun iubirea cu suferinţa? Totul! Iubirea e jertfă, e slujire! Slujirea e iubire, iubirea e slujire şi ambele sunt suferinţă în această lume! Dar suferinţa e singura cale spre înviere, aşa cum singura cale pentru ca Hristos să învieze întreaga omenire a fost drumul crucii, al suferinţei. Şi cine poarta cea mai mare suferinţă? HRISTOS! El Se indentifică cu fiecare suflet aflat în durere, cu fiecare nevoie neîmplinită a noastră! El poartă greutatea fiecăruia dintre noi şi prin harul Lui putem să ducem crucea vieţii, nu prin puterile noastre. Acest lucru este vizibil mai ales în acele momente în care Dumnezeu ne lasă pentru o clipă să simţim cum este fără El şi acea clipă coincide cu prăbuşirea noastră fie şi doar pentru o secundă!
Judecată de Apoi nu are alt criteriu decât iubirea şi slujirea pentru Hristos! Dar pe Dumnezeu nu-L iubim şi nu-L slujim decât în măsura în care ne dăruim celorlalţi, urmând pilda Mântuitorului Care ne-a slujit până la moarte, în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl! Iată de aceea faptele bune, ale iubirii şi ale milostivirii faţă de cei de lângă noi sunt acte dăruire pe care le facem faţă de Dumnezeu Însuşi! Eu când dăruiesc cuiva ceva, nu dăruiesc persoanei în cauză, ci lui Hristos în mod direct care ia chipul aproapelui meu. De aceea, răsplata nu trebuie aşteptată din partea oamenilor, ci ea vine de multe ori prin alţii decât cei pe care i-am ajutat şi va veni desăvârşit doar la Judecata de Apoi. Acolo vom primi răsplata definitivă şi veşnică pentru faptele noastre şi pentru dragostea noastră mai ales!
Doar două sentinţe există la această judecată: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia” şi “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”! Iată aşadar vremea dreptăţii va veni desăvârşit, iar cei ce au dăruit milă primesc mila după dreptate, iar cei ce au refuzat mila, primesc pedeapsă veşnică! Şi astfel se vor despărţi oile de capre şi Păstorul Îşi va lua oile Sale şi le va paşte în locaşurile minunate şi infinite ale Împărăţiei Sale, împărtăşindu-le de fericirea veşnică ce vine din trăirea laolaltă cu Izvorul Fericirii!
Nu suntem suficienţi de conştienţi că această pildă se va împlini întocmai! Încă nu înţelegem şi nu simţim profunzimea acestei PROFEŢII! Este o profeţie cât se poate de clară! Aceasta este credinţa noastră! Iată acum e vremea slujrii, să lucrăm Domnului, pentru că vine şi ziua dreptăţii, a răsplăţii! Pentru puţina noastră osteneală şi dăruire, vom primi veşnicia! Acum e vremea milei, Dumnezeu ne aşteaptă să ne întoarcem şi să ne apucăm să intrăm în bucuria dăruirii, a slujirii aproapelui, gustând încă de pe acum prin credinţa şi nădejdea noastră din mângâierea care vine din practicarea binelui!
VENIŢI sau DUCEŢI-VĂ! E în mâna noastră să alegem! Iubirea, mângâierea şi veşnică binecuvântare ca răsplată generoasă a lui Dumnezeu pentru milostivirea noastră faţă de aproapele sau blestemul ca răsplată dreaptă faţă de refuzul permanent al iubirii! Cei ce n-au făcut milă, nu vor afla milă la Judecată! Cei ce nu au iertat, nu vor fi iertaţi! Cei ce nu au mângâiat, nu vor fi mângâiaţi! Altfel spus, lumea de dincolo va fi o continuare a stării de pe pământ însă la dimensiuni cosmice, infinite! Vom trăi bucuria pe care am dăruit-o celorlalţi infinit mai mare şi de asemenea lipsa de iubire, golul sufletesc care ne va chinui veşnic pentru că ne-am golit de dragoste aici pe pământ!
VINO sau DU-TE, acum pentru totdeauna!

Iertarea păcatelor

“Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu? ” (Luca 5,21)
Fariseii au văzut în Iisus Hristos doar un simplu om şi de aceea i-au reproşat că grăieşte hulă, blasfemie împotriva lui Dumnezeu, crezând că El poate ierta păcatele. Dar orbii nu au văzut minunea ce se întâmpla înaintea ochilor lor. Nu s-au minunat de incredibilul ce se producea în acele momente. Nu i-a atins nici dragostea prietenilor pentru slăbănog. Nu i-a mişcat nici suferinţa acestuia. Şi nici nu s-au ostenit să înţeleagă că fără iertarea păcatelor era imposibilă vindecarea.
Da, nimeni nu poate ierta păcatele decât Dumnezeu şi cei cărora Dumnezeu le-a dat această putere de a ierta păcatele. Hristos era Dumnezeu, era întru totul îndreptăţit să ierte păcatele oamenilor. Acest Hristos, Dumnezeu şi om, a dat oamenilor această putere. A rânduit ca iertarea Sa să fie dăruită oamenilor prin intermediu Sfinţilor Apostoli şi prin ei prin episcopi şi preoţi.
Noi vedem adesea în preoţi doar nişte oameni, aşa cum şi fariseii, plin de vicleşug, au văzut în Hristos doar un om. Da, preoţii sunt doar nişte oameni, însă aceşti oameni au primit puterea de la Hristos de a ierta păcatele: ” Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)! Făgăduinţa lui Dumnezeu se împlineşte dincolo de orice neputinţă omenească. Preotul nu iartă păcatele în virtutea vredniciei sale, a sfinţeniei sale, ci în virtutea puterii lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată.
Avem două variante: să ne mândrim precum fariseii şi să ne ţinem departe de iertarea care este dată doar celor smeriţi (adică celor care nu fug de adevăr) sau să ne plecăm cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi primind iertarea Lui să ne minunăm de dragostea Lui şi să-L slăvim neîncetat.
Spovedania care aduce iertarea păcatelor şi vindecarea sau mândria care te ţine în moarte! De cele mai multe ori alegem mandria .....

La multi ani FEMEIE oriunde ai fi !

Femeia e o frumusete / Cand in credinta sporeste, / A ei gura nu rasuna / Pentru ca are cununa . / I se cere asculare / Ca sa aiba incununare , / Castitatea s-o cinsteasca / Prin curata viata , aleasa . / Vorba ei sa fie moale / Si rostita cand se cade / Supunerea ii ramane / Semnul cel mai sfant pe lume . / Mult sa fie respectata / Sa fie alintata / Si sa aiba ocrotire , / Sa rodeasca in iubire . / Raspunderea ei e mare , / Ca sa fie ca o floare, / Ce miroase asa frumos / Intr-o lume cu Hristos .


sursa: mail

Viclenia vine din necredinţă!

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug“. (Ioan 1, 47)

Când am citit prima oară acest lucru în Sfânta Scriptură, nu înţelegeam de ce Hristos a spus aceste cuvinte cu atâta admiraţie, cu atâta preţuire. Nici acum nu cred că înţeleg cât de profundă şi cât de minunată este preţuirea pe care o are Dumnezeu pentru oamenii lipsiţi de gândurile răutăţii, de perversitate, aşa cum ne exprimăm în limbajul cotidian. Dar mă gândesc că dacă răsplata acestor oameni curaţi este darul de a-L vedea pe Dumnezeu, precum se zice, “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), atunci virtutea curăţiei inimii este cea mai înaltă.
Pe de altă parte, acesta este şi un indiciu clar de ce oamenii nu Îl văd pe Dumnezeu! Vicleşugul din inimile noastre ne împiedică! Minciuna cu care ne amăgim că suntem mari şi tari, că noi le ştim pe toate, răutatea cu care reacţionăm faţă de ceilalţi, minciuna cu care încercăm să ne ridicăm deasupra aproapelui nostru, răutatea cu care ne duşmănim aproapele, chiar şi pe cei care nu ne-au făcut nimic! Iată, vicleşugul este dedublarea omului! Jucăm pe 2 fronturi!
Viclenia face să crească sub pielea noastră de oi un lup cu dinţii ascuţiţi! Viclenia ne umple de viermii răutăţii! E moarte sufletească răutatea, e puterziciune, nu are cum să nu se transforme în viermi! Şi viermii aceştia vor deveni şi ei veşnici împreună cu noi în iadul răutăţii, acolo “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9,44). E focul răutăţii care se va întoarce împotriva sufletului nostru, e răutatea care ne ţine departe de iubire! Şi cine nu dăruieşte iubire acum în lumea aceasta, nu va avea parte de iubire nici în lumea cealaltă!
De unde vine viclenia? Viclenia vine în primul rând din mândrie! Un om mândru este un om viclean, pentru că nu îi place adevărul, el însuşi trăieşte în înşelare crezând că este important, mai important decât ceilalţi, pentru că uită că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii indiferent de ranguri sau capacităţi. Viclenia vine din teamă! Omul se teme de nesiguranţă! Şi atunci, neavând încredere în pronia cerească, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crede că îşi poate rezolva singur probleme şi fără ajutor dumnezeiesc. Şi chiar le rezolvă, însă prin fărădelege, prin viclenie, prin minciună, prin răutate, prin surparea celuilalt! Se ridică prin minciună, deşi este conştient că valoarea lui este mult prea mică în comparaţie cu ceea ce crede el despre sine însuşi! Şi Hristos îl lasă, pentru ca judecata Lui să fie dreaptă, de aceea spune: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui “( Apocalipsa, 22, 11-12).
Viclenia vine din necredinţă! Dacă te-ai teme de Dumnezeu, ai avea un frâu în gândurile rele! Ai pune lângă gândul acela rău, un gând bun! Şi te-ai îngriji ca prin gândul bun, să-l scoţi pe cel rău! Că doar îngrijindu-ne să creştem în bunătate, putem să ne întărim şi să devenim mai puţin răi! Dacă am avea un pic de credinţă, atunci am începe cu adevărat să lucrăm în grădina inimii noastre şi să facem adevărată curăţenie şi ne-am pune paznic de seamă la poarta sufletului ca să nu mai arunce nimeni sămânţă rea înlăuntrul nostru!
De ce nu avem credinţă? Pentru că nu avem voinţă! Da, Doamne vreau să cred in Tine mai mult, mai sincer, mai devotat! Dă-mi să cred, căci Eu nu pot să cred! Credinţa este darul Tău pentru tot omul care vine cu smerenie înaintea Ta şi îţi mărturiseşte că nu are credinţă, că nu poate crede, dar că vrea, vrea să afle adevărul, vrea să nu mai trăiască în minciună, vrea să nu mai fie un mormânt văruit, mereu un actor care nici el însuşi nu mai ştie ce rol să mai joace ca să fie în siguranţă! Dă-ne, Doamne, să înţelegem că siguranţa nu vine decât de la Tine, că niciun lucru care nu ne ajută să dobândim Împărăţia Ta nu ne este de folos!
Curăţeşte, Doamne, inimile noastre de răutate şi de vicleşug ca să Te vedem pe Tine domnind în sufletele noastre, ca să ne împărtăşim de mângâierea şi binecuvântarea Ta acum şi în veşnicia la care suntem chemaţi!