Astazi am intrat in biserica cu sufletul ravasit .Toata greutatea ultimulor zile era in inima mea.Tot răul pe care l-am întâlnit, tot păcatul pe care l-am făcut apăsa pe umerii mei. M-am aşezat în partea stângă a bisericii. Frumuseţea icoanelor îmi era străină. Nu mai regăseam în mine nici un strop din curăţia lor, nici o frântură din blândeţea şi iubirea lor. Peste mine este ceaţa … multă ceaţa…cu pregatirile pentru nunta am uitat de Dumnezeu ...In ultimul timp am fost un sac de nervi ,mi-am facut griji pentru tot ce ma inconjoara ,as fi vrut sa controlez tot ,chiar si vremea....Cantarile utreniei se înălţau duios câtre Domnul, iar buzele mele încercau să le murmure şi ele tainic. Eram atentă la sufletul meu care era încă înţepenit.Cât de orb şi de surd putea să fie? Cât de nepăsător? Erau de faţă Îngerii, Măicuţa Domnului şi Însuşi Hristos Domnul, iar el …sufletul meu era absent,cu gandul tot la agitatia ultimilor pregatiri.Am realizat ca sufletul meu sa indepartat de Dumnezeu,nu-l mai vede ,nu-l mai simte ...Când mi-am ridicat cu nevrednicie privirea, am văzut pe Hristos binecuvântând din icoană toată adunarea credincioşilor. De deasupra altarului, Măicuţa Domnului ne acoperea pe toţi, chiar şi pe mine – cea nepăsătoare, sub Sfântul ei Acoperământ.
Atunci, am stigat:
Trezeşte-te, inima mea, că eşti înaintea lui Hristos!
Trezeşte-te, sufletul meu,…că eşti acasă…
… şi-atunci mi-am auzit sufletul scârţâind din toate încheieturile…dar grijile nu-l lasa ..Abia astept sa treaca nunta ,prea multa agitatie pentru ce?!?!?!.......
Postări
