Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, ne rugăm seara, dimineaţa şi-n timpul zilei, şi pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioşi. Câteodată acest “statut” de credincios şi apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alţii care poate nu se arată aşa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Şi uite aşa începem să judecăm când vedem pe cinevă că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.
De multe ori rămânem miraţi de faptul că unii pot păcatui traind in desfrau, îmbătându-se, înjurând, făcând avorturi, furând, înşelând sau lovind pe cineva. Şi această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne şopti că suntem mai buni, şi fiind aşa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate aşa de mari. Acest gând creşte în noi mândria şi naşte dispreţul faţă de cel ce păcătuieşte, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea aşa.
Şi astfel uităm că nu prin puterile noastre reuşim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar şi a trupului, care ne fereşte de murdăria şi răceala păcatului.
Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează cu dragoste: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-şi aducă aminte ce spune psalmistul: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15)
Şi cel ce păcătuieşte e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte şi pe el aşa, la fel cum o mamă arată aceeaşi dragoste către fiul cel obraznic ca şi către şi cel cuminte.
Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri, pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul îşi ia mâna de pe noi şi ne lasă să ne prăbuşim în păcate, ca să-i înţelegem şi pe cei pe care noi ii judecăm, să le înţelegem mai bine suferinţa.
Asa a cazut in pacate grele si regele David prin ucidere si curvie, asa a cazut si Sf. Petru cu lepadarea de Dumnezeu, asa a cazut si Iuda vanzatorul de Dumnezeu, si asa vor cadea oamenii credinciosi pana la sfarsitul lumii din pricina mandriei si a neascultarii.
Astfel, si creştinii pot cădea în păcate grele, mai ales atunci când se consideră deasupra celor păcatoşi. Nimeni nu e fără de păcat, unii au păcate mai mici sau mai mari dar toţi au vina păcatului, toţi suntem în aceeaşi barcă. Dumnezeu a lăsat Biserica pentru a ne mântui numai împreună, şi nu unul câte unul. Eu n-aş vrea să mă duc în Impărăţia Cerurilor fără sot,copiii, fără mama şi tata,fara sora si cumnat ,nepoata, fără prietenii mei, fără naşii mei, m-ar durea sufletul să văd cum unii se duc în întuneric iar alţii la lumină.
Nu e de ajuns ca eu să nu păcătuiesc, ci trebuie să mă îngrijesc ca şi cel de lângă mine să nu mai păcătuiască. Nu e de ajuns să mă arat eu plina de virtuţi iar aproapele meu să se înece în păcat. Gândul că noi creştinii nu putem cădea în păcate grele e o mare ispită şi ne face să nu-i mai iubim pe oameni.
Să nu judecăm pe nimeni mai bine, să nu ne îngrijim de păcatele altora ci de ale noastre, să-i iubim pe toţi ca şi cum n-ar fi păcătuit aşa cum Dumnezeu zilnic are grija de noi şi ne iubeşte uitând de sacul de păcate pe care-l purtăm în spinare.
Credinta singura nu numai ca nu mantuieste pe nimeni, dar nici macar nu te fereste de a cadea in pacate. Ceea ce ne scapa de pacat insa, este funia ascultarii care la un capat incepe cu frica de Dumnezeu iar la celalalt capat se termina cu dragostea de Dumnezeu. Iar noi calatorim spre Imparatia Cerurilor tocmai pe aceasta funie, primita prin credinta.
Şi noi creştinii putem cădea în păcate grele…
Postări
