Dacă m-ar părăsi bunătatea lui Dumnezeu, aş rămâne om vechi, cu totul în păcate, care au în ceput în tinereţile mele şi în parte continuă până acum, şi aş fi cu totul beznă şi întuneric, necurăţie şi putoare. Dar bunătatea lui Dumnezeu mă curăţeşte, mă sfinţeşte, mă luminează, mă înnoieşte, mă bineînmiresmează şi mă împodobeşte neîncetat. Slavă Domnului pentru acest lucru !
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)
Văd în închipuire, cu ochii inimii, cum inima mea îl inspiră pe Hristos în sine, cum Acela pătrunde în ea, aducându-i, dintr-o dată, pace şi dulceaţă. Nu mă voi lipsi de Tine, Iubitorule de oameni, Tu care eşti respiraţia şi bucuria mea! Bolnav sunt fără Tine.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigătoare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Postări
