Parintele Justin despre propunerea de canonizare a Mc. Valeriu Gafencu de catre rusi...

Împărtășirea conștientă

Mitropolitul Neofit Cretanul al Țării Românești (1738-1753) evocă în termeni lipsiți de echivoc nivelul scăzut al practicii sacramentale în rândul credincioșilor români, pe care-i amenință cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei ,,rătăciri” și ,,căderi în pierzanie”:


,,Întâi că cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru acea Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții în toată vremea vieții lor după cum am înțeles Spovedania și Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă numind că este Paști.”
(Pastorală adresată de mitropolit monahilor și preoților din Țara Românească cu prilejul Postului Mare din 1738)

(Fragment din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 7)

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu este tratat de pneumonie şi continuă investigaţiile

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, este în continuare în stare bună, medicii vienezi având ca prioritate în momentul de faţă tratarea unei pneumonii şi stabilizarea respiraţiei. Abia apoi vor decide care este soluţia cea mai potrivită pentru afecţiunea cardiacă a ierarhului. Cert este că nu se pune problema unei operaţii. „Starea de sănătate a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Clujului este stabilă. Aşa cum se cunoaşte el este internat de vineri noaptea într-o clinică din Viena. Aceasta întrucât echipa de medici clujeni care l-au avut sub supraveghere în ultimele două săptămâni au considerat că în România nu există aparatură specializată astfel încât să fie posibil un tratament sau o posibilă deocamdată ipotetică intervenţie chirurgicală. Înaltpreasfinţia Sa este bine şi la Viena, în cursul zilelor de sâmbătă şi de luni s-au făcut mai multe expertize, în special în ceea ce priveşte cordul. Cel puţin în faza actuală dânsul este şi într-un tratament în special pentru eliminarea unei pneumonii. Nu se cunoaşte deocamdată nici un element cert cu privire la vreo posibilă intervenţie pe cord şi ac est lucru urmează să fie stabilit zilele viitoare în urma expertizelor cardiace şi în general analizelor medicale făcute acolo”, a declarat Pr. Ştefan Iloaie, Consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu va împlini pe 18 martie venerabila vârstă de 90 de ani.
Sursa: www.radiorenasterea.ro

Cel care intreaga viata si-a dedicat-o oamenilor, are nevoie acum de rugaciunea noastra

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin
SURSA:http://bartolomeuanania.blogspot.com/

SA FACEM RUGACIUNI PENTRU SANATATEA INALTULUI BARTOLOMEU ANANIA!

Va chemam pe toti, in primul rand preoti si monahi sau monahii, dar si pe toti mirenii care tin la Vladica Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, sa ne unim din nou, cu mic cu mare, in rugaciuni arzatoare si umilite, din toata inima, pentru sanatatea si inmultirea zilelor Inalt PreaSfintiei sale, daca Domnul binevoieste.

Din informatiile noastre, chiar daca stirile oficiale vorbesc doar de un “control medical” la Viena, IPS Bartolomeu, care in luna martie ar putea implini 90 de ani, se afla in stare destul de grava, din cauza agravarii problemelor sale cardiace si, din aceasta cauza, a fost transportat in aceasta seara la un spital din Viena. Nadajduim insa ca Domnul va binevoi asupra rugaciunilor intetite ale robilor Sai pentru “leul” duhovnicesc care a trecut in tinerete prin “temnita crunta a Aiudului” si care, dupa 1990, a luptat, a slujit si a aparat din rasputeri Biserica si Ardealul, ca arhiepiscop si ca mitropolit al Clujului. Unde este dragoste si durere adevarata a fiilor pentru Parintele lor, Dumnezeu se poate indura si poate face minuni.
sursa:www.razbointrucuvant.

Tu vorbesti cu bebele tau?

Printre primele lucruri pe care mi le-au spus ceilalti imediat ce au aflat ca sunt insarcinata au fost: “sa vorbesti cu bebelusul!”,''sa-i citesti rugaciuni''! Sincer, la inceput nu i-am bagat in seama, chiar mi se parea putin ciudat, cum asa, sa vorbesc singura??! Cu atat mai mult cu cat nu constientizam mai deloc ca sunt insarcinata, burtica nu se vedea, greturi aveam, miscarile bebelusului nu le simteam inca… totul s-a schimbat insa radical de cum a inceput sa creasca burtica. Nu simteam inca miscari, dar simplul fapt ca o vedeam crescand pe zi ce trece, ma facea sa vreau sa o mangai mereu, sa o protejez… simteam cum creste in mine o viata!

Nu va mai povestesc cum a fost cand a inceput sa miste, la 15 saptamani,pe 6 Ianuarie de Botezul Domnului l-am simtit in biserica. Simteam ca plutesc, desi parca nu-mi venea sa cred. Stiam ca la prima sarcina miscarile se simt mai tarziu, pe la 20 de saptamani, mai ales daca mami e mai slaba… asa ca am intrebat medicul daca eu asta simt si mi-a spus ca e posibil ,bebele meu este mai activ …. Miscarile au continuat, din ce in ce mai puternice si mai coordonate…,mai ales dupa ce m-am impartasit cu el in burtica,parca mi-a multumit ca i-am dat Painea Vietii . Nu pot exprima in cuvinte ce am simtit sau ce simt inca atunci cand se misca!! E dovada clara ca nu sunt singura….
Ei bine, cam pe la 15 saptamani am inceput sa vorbesc cu el. Mai timid la inceput, recunosc, si doar cand eram numai noi. Apoi am inceput sa-i pun muzica si sa -i citesc acatiste. Acum am ajuns sa -i citesc din Sf Scriptura ,povesti scurte sau mici intamplari… stiu ca ma aude, de multe ori imi pare ca-mi raspunde si stiu ca inca de pe acum se pun bazele relatiei dintre noi. Specialistii spun ca e foarte importanta comunicarea cu bebe, inca din timpul sarcinii. Exista se pare numeroase studii care arata ca bebe iti recunoaste vocea imediat dupa nastere, daca in timpul sarcinii i-ai vorbit cat de putin. Vocea ta e singura care va reusi sa-l linisteasca, amintindu-i de clipele din burtica, singurul mediu inca familiar pentru el, cel putin in primele zile de la nastere.
Asadar fetelor, vorbiti cu bebe. Chiar daca sigur nu intelege ce-i spuneti, va invata mai usor sa va recunoasca vocea,il va cunoaste pe Dumnezeu din burtica . Si chiar daca, prin absurd, el nu va aude, voi cu siguranta va veti simti mai bine gandindu-va cu drag la micul pui de om!

Cam asa s-a intamplat si cu asa numitul “instinct matern” sau “dorinta de procreere”. Am tot citit ca femeile au parte de asa ceva, ca asa e in firea lucrurilor, ca e normal etc etc. Ei bine, cand am ramas insarcinata, habar n-aveam de vreun instinct matern… ba chiar mi se pareau puerile toate articolele care abordau subiectul asta. Mi se parea ca nu simt nimic. Fireste, nu cred ca eram pe deplin constienta de ce mi se intampla. Abia cand au aparut schimbarile evidente, cand a crescut “burtica”, abia atunci am devenit cu adevarat constienta, responsabila, afectata chiar, de ceea ce mi se intampla. Cu fiecare ecografie, cu fiecare cm in plus la burtica, cu fiecare gram in plus la cantar, il iubeam mai mult pe nazdravanul din burtica. Paharul s-a umplut evident cand a inceput sa miste si mi-am dat seama cat e de minunat sa ai un bebe… .

Preoţii merg în aceste zile la casele credincioşilor pentru a vesti Botezul Domnului şi pentru a-i binecuvânta cu aghiazmă mare

In perioada premergătoare marii sărbători a Botezului Domnului, preoţii din parohii merg pe la casele credincioşilor spre a vesti Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pentru a binecuvânta casele credincioşilor şi pe ei înşişi, prin stropire cu apă sfinţită. În oraşele mari preoţii au început deja mersul cu botezul pe la casele credincioşilor, iar în sate se merge de obicei în ziua de Ajun sau chiar în ziua praznicului.
Boboteaza este una dintre marile sărbători creştine de peste an. Cu ea se încheie ciclul Sfintelor Sărbători de iarnă. De aceea, în tradiţia creştină românească, Boboteaza este marcată şi prin ziua de Ajunul Bobotezei. Este o zi de asceză, o zi de post, o zi de purificare dar şi de înălţare spirituală. Hristos a venit la Iordan şi a sfinţit nu doar apele acestui râu, ci întreaga natură. Şi noi ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu tocmai pentru a ne face părtaşi acestei sfinţiri cu care Dumnezeu ne binecuvintează pe toţi cei ce credem într-Însul. În Ajunul Botezului Domnului, al Bobotezei, există obiceiul ca preotul să meargă în parohie sa, la enoriaşi acasă, pentru a sfinţi casele stropindu-le cu apă sfinţită. Apa sfinţită de preot poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Când face sfinţirea apei preotul se roagă pentru ca: \"apa aceasta să se sfinţească cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Duh, \"pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire\", \"pentru ca să fie tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică\" şi pentru ca prin gustarea şi stropirea cu apa sfinţită să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor\". Ca trimis al lui Dumnezeu, preotul intră în casele tuturor pentru a-i cunoaşte mai bine pe credincioşi, pe fiecare cu problemele sale pentru a le stropi şi binecuvânta locuinţele. Se stropesc cu aghiasmă toţi membrii familiei, casa, gospodăria, chiar şi animalele din curte, ca toate să primească binecuvântarea lui Dumnezeu acum, la început de an. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în inimile şi în casele oamenilor, un semn al acceptării prin credinţă a iubirii şi ocrotirii Părintelui ceresc în viaţa noastră.

Hirotonire intru preot la inceput de an

2 Ianuarie 2010.
Cu prilejul sarbatorii Inaintepraznuirii Botezului Domnului , la Manastirea ''Sfintii Voievozi '' din Slobozia a fost savarsita Liturghia arhiereasca de catre Preasfintitul Parinte Vincentiu, Episcop al Sloboziei si Calarasilor .A fost hirotonit diaconul Comsa Nicolae intru preot pe seama Manastirii ''Sfintii Voievozi'' din Slobozia.


La hirotonia întru preot, candidatul rosteşte un jurământ, al cărui conţinut îşi află sorgintea în prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către ucenicul său iubit – Timotei.
Printre condiţionările preluate şi impuse până astăzi de rânduiala Bisericii creştine unui viitor sacerdot, se află şi unele ca acestea: „… să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei…, blând, nesfadnic, neagonisitor de câştig urât, neiubitor de argint… Bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 2-4).
Jurământul este rostit în Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului care, prin „punerea mâinilor” şi invocarea Duhului Sfânt, sfinţeşte pe cel ce va deveni slujitor şi săvârşitor al Tainelor Bisericii, precum şi în faţa comunităţii de credincioşi prezenţi, în acea zi, la Sfânta Liturghie. Între aceştia, se află, de regulă, şi familia candidatului, părinţii, fraţii şi, evident, soţia. Şi pentru ea, ziua hirotoniei aduce o schimbare: nu va fi doar soţie, ci va fi preoteasă.
Ceea ce nu este cuprins în textul jurământului rostit se referă la îndatoririle şi calităţile cerute şi impuse soţiilor de slujitori ai Sfintelor Altare: „Femeile acestora, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11).
Putem spune că avem de-a face cu o „schiţă” trasată în liniile esenţiale a ceea ce se cuvine să fie o familie creştină, dar, mai ales, în cazul de faţă, o familie de preot.
Se pune, de la început, problema unei relaţii bărbat – femeie, clădită pe temelia unei vieţi curate, în cadrul căreia latura trupească este controlată, dirijată şi păstrată în conformitate absolută cu normele moralei creştine.
Dacă viitorului preot îi sunt rezervate prilejuri şi perioade speciale şi specifice pentru a se documenta şi pregăti să-şi asume această sublimă misiune – în seminar, în facultatea de teologie – soţia de preot (preoteasa) este, de cele mai multe ori, implicată în acest traseu de viaţă, am spune, fără un „preaviz” asupra condiţiilor la care este obligată să se adapteze.
Şi în acest caz, ca în oricare altul, cuplul se constituie, în mod firesc, după afinităţi sentimentale şi chiar fizice. Nici nu trebuie să fie altfel, întrucât este vorba de aceeaşi eternă şi inepuizabilă poveste: „un băiat iubea o fată…” Dar… este, totuşi, un „dar”!
Întemeierea familiei de către doi tineri, când băiatul este în perspectivă să devină preot, presupune unele criterii mai riguroase.
Dacă viitorul preot – conştient fiind de chemarea lui! – se decide să fie cel care trebuie în această postură; dacă ştim şi vedem că misiunea aceasta devine din ce în ce mai grea în vremurile noastre; dacă propovăduirea cuvântului Evangheliei trebuie, mai mult ca oricând, făcută de pe „acoperişul caselor” , cu glas mare, chiar dacă vacarmul lumii cuprinse de alienare morală şi spirituală o bruiază, este cu atât mai important să reflectăm la situaţia celuilalt „pol” al familiei preotului – preoteasa!
Mai poate fi lăsată întemeierea unei familii de preot doar în voia legilor fireşti şi statornicite de veacuri, după care se constituie orice familie?
Ar putea exista voci care să clameze oportunitatea celibatului clerului.
Pentru a le combate, voi invoca pe Sfântul Ioan Gură de Aur care – afirmând cu fermitate opţiunea sa pentru feciorie, ca formulă optimă pentru viaţa duhovnicească – conchidea totuşi: „Fecioria este un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încât Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri…, n-a stabilit la rang de lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă, spunând: «Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare este povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Editura Deisis, Sibiu, 2003).
Sfântul Părinte invocă, la rândul său, exemplele unor mari oameni virtuoşi din Vechiul Testament, care şi-au împlinit misiunea sacră încredinţată de Dumnezeu faţă de poporul ales, dar pentru care femeia – tovarăşă de viaţă – a fost cel mai eficient suport în clipele de omeneşti clătinări ale sufletului. Una dintre aceste paradigme a fost chiar Moise! „… capul proorocilor, adevăratul prieten al lui Dumnezeu…, acest bărbat atât de mare şi atât de deosebit a poruncit mării şi noianul ei s-a deschis, a despicat piatra, a prefăcut aerul, a preschimbat în sânge apa Nilului, …a transformat întreaga creaţie,… dar spre luptele acestea [pentru atingerea virtuţii fecioriei, n.n.] nici a putut măcar să privească, ci a avut nevoie de căsătorie şi de relaţia cu o femeie şi de siguranţa ce vine de aici, şi n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.”
În această paradigmă se află prefigurate – sau esenţializate – două dintre binecuvântările, dar şi încercările la care Dumnezeu îi supune pe cei aleşi ai Săi: a fi prietenul şi plinitorul poruncilor Lui şi a fi capabil de cea mai mare jertfă.
Oare, slujitorului de astăzi al Bisericii nu i se cere şi lui – în alţi termeni – acelaşi lucru?
Am spus că cel chemat să devină preot are avantajul trecerii prin şcolile teologice specifice, care-l pregătesc pentru această misiune.
Nu ştiu cât li se vorbeşte acestor tineri despre jertfa de sine, despre abnegaţie, despre disponibilitatea de a suferi, de a înfrunta batjocură şi hulă din partea unei societăţi în derivă morală şi spirituală.
Marile probleme cred că se nasc – atunci când apar – din faptul că ea nu ştie exact ce va fi soţul ei, că nu-i acelaşi lucru cu a fi medic (deşi, şi aici e vorba de multă dăruire şi renunţare la sine!), profesor, inginer etc., sau, Doamne fereşte! (sunt şi cazuri de acest fel!), ea nici nu ştie ce înseamnă a fi creştin!
Or, ar trebui sa li se spuna seminaristilor : primul vostru „enoriaş„ pe care trebuie să-l catehizaţi, să-l familiarizaţi mai îndeaproape cu Adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cu principiile şi dogmele credinţei noastre ortodoxe, este viitoarea voastră preoteasă.
Nu vă jenaţi să-i citiţi – pe-o bancă-n parc, nu la discotecă! – ce spun Sfinţii Părinţi despre Preoţie, ce spune Sfântul Apostol Pavel despre cum trebuie îndeplinită slujirea întru Hristos a oamenilor.
Spuneţi-i, citiţi-i cele ce spune acest mare Apostol despre cum şi-a făcut el însuşi datoria ca propovăduitor al lui Hristos, dar mai întâi, spuneţi-i, dacă nu ştie, că a fost cel mai înverşunat prigonitor al creştinilor şi că, după ce a auzit glas din cer, strigând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, a orbit, şi apoi a văzut iarăşi, dar cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi, astfel, Saul a devenit marele Pavel.
Oferiţi-i fetei care vă e dragă şi cu care vreţi să porniţi la drum pe cărarea sublimă, dar grea, a preoţiei, aceste câteva rânduri:
„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” .
„Căci deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” ;
„În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” ;
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi, ci şi să pătimiţi pentru El” .
Şi iată, câteva gânduri şi îndemnuri pe care marele Apostol al neamurilor le trimite ucenicului său cel mai apropiat, Timotei, dar care au o profundă rezonanţă în timpurile noastre:
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte, cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga ta răbdare şi învăţătură!
Căci – atenţie!!! – va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci, – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi şi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr…
Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”
N-am ajuns, oare, aceste vremuri? Nu trăim chiar vremea aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel?
Pentru cele care vor fi alese să dea „siguranţă”, linişte, echilibru şi putere bărbatului cu care s-au însoţit şi care a devenit preot, există, din fericire, nu „tratate” despre preotese, nu culegeri de texte şi recomandări, cât mai ales, un exemplu unic şi deplin de ascultare, smerenie şi asumare conştientă, hotărâtă a celor ce Dumnezeu a voit. Acest model sublim este Maica Domnului!
„Fie mie după cuvântul tău!”, i-a spus îngerului Gavriil, care îi aducea o veste menită să înfricoşeze. Să înfricoşeze, în primul rând prin măreţia ei, prin aceea că era mesajul Celui Preaînalt către o smerită Fecioară, care-şi petrecuse 12 ani în templu, de la vârsta de 3 ani. Dar o va fi înfricoşat vestea şi dintr-o motivaţie pur omenească: A „naşte fiu” fără „să ştiu de bărbat” a cutremurat-o pe Fecioara Maria, gândindu-se, omeneşte, la inevitabila repudiere de către logodnicul ei şi la oprobiul public care, la acea vreme, se manifesta cumplit de violent, poate chiar prin lapidare. La explicaţia îngerului, însă, că „Sfântul Duh Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”, Maria a răspuns din adâncul unei credinţe în Dumnezeu, Căruia Îi slujise până atunci, cu toată fiinţa şi curăţia ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
Va contraria, probabil, această alăturare, invocarea acestui răspuns al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în contextul unei meditaţii pe tema rolului şi responsabilităţii preotesei, astăzi, în misiunea şi lucrarea preotului. Ei bine, ea se referă la ideea de smerenie şi supunere, la puterea de asumare a ceva care poate să sperie.
Este ideea renunţării la voia proprie, dacă aceasta contrastează cu ceea ce se aşteaptă de la tine ca soţie de preot.
La Sfânta Taină a Cununiei se spune: „bărbatul să fie cap femeii şi femeia să se teamă de bărbat”.
O concesie făcută înţelegerii greşite, pur cotidiene şi omeneşti, îi îndeamnă, uneori, pe sacerdoţii care oficiază Taina Cununiei să evite a spune „femeia să se teamă de bărbat”, înlocuind-o, să zicem, cu să-l respecte pe bărbat. Desigur, este implicat, oricum, respectul, dar nuanţa nu este aceeaşi. Teama, aici, nu are o conotaţie care trimite la ideea de violenţă de orice fel, ci – paradoxal, am spune – ea se referă la iubire! Teama de a nu greşi, de a nu supăra prin a nu împlini voia celui iubit nu presupune, implicit, drept consecinţă, ideea de pedeapsă, de răzbunare: „Iubeşte pe femeia ta, precum Hristos a iubit Biserica; bărbatul să fie cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii”. De aici, ideea acelui „fiat” al Maicii Domnului, a supunerii totale voii lui Dumnezeu. Or, dacă preotul, ca slujitor sfinţit al Bisericii, îşi asumă copleşitoarea, dar sublima misiune, care îi cere multă jertfă şi uitare de sine, în folosul celor păstoriţi, evident că, pentru preoteasa lui, obligaţiile nu vor fi mult mai uşor de îndeplinit, pentru că, pe lângă tot ceea ce defineşte rolul de soţie şi mamă al unei femei – în general, dar cu atât mai mult al unei bune creştine – condiţia de preoteasă conţine, chiar în termenul ca atare, ceva – şi nu puţin! – chiar din atributele Preoţiei. Slujirii soţiei de preot în aria, în universul căminului, i se adaugă o slujire în afara acestuia, în mijlocul comunităţii de credincioşi, al căror părinte duhovnicesc este soţul ei.
Pentru a înţelege aşa lucrurile, tânăra soţie de preot trebuie să fi înţeles, la timp şi temeinic, misiunea preotului. Altfel, lucrurile se petrec în discordanţă totală cu acest deziderat şi, vai!, alunecările sunt din ce în ce mai frecvente şi mai profunde. Iar nefericirea nu cuprinde doar familia preotului – e destul şi aceasta! – dar ea se va răsfrânge şi asupra enoriaşilor, smintindu-i de la încrederea în cel trimis să-i păstorească, să-i facă mai buni, să-i pună mereu în legătură cu Dumnezeu, să-i conducă pe calea spre mântuire.
Cât de mult şi adânc cutremură acest cuvânt: mântuire! Ei, credincioşii, ştiu că au primit în mijlocul lor un om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei. În consecinţă, ei îl cinstesc cu evlavia lor. Binecuvântarea lui din uşa Sfântului Altar îi linişteşte, îi face să plece acasă, după Sfânta Liturghie, întăriţi, capabili să ia în piept greutăţile vieţii, să meargă mai departe.
Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.
Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.
Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.
Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.
Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.
Ori, dacă poporul dreptcredincios sărută cu evlavie aceste mâini, de ce n-ar face acelaşi lucru şi copiii preotului şi preoteasa? Pentru ei nu sunt sfinţite şi sfinţitoare aceste mâini?
Dacă preotului i se cere, prin cuvântul Apostolului, care spune: „în petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” , ce vor să însemne cele cerute soţiilor de diaconi şi preoţi de acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „…să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” ?
Nimic altceva decât nişte prelungiri ale calităţilor şi darurilor cu care este binecuvântat preotul sau, dacă vrem, primele exemple concrete, pentru lume, ale rodirii misionare în ogorul Domnului.
Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu distoneze cu buna cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul. El trebuie să fie văzut şi auzit de Domnul şi de tot cerul coborât pe pământ, care este Biserica. Şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească. Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei „maica preoteasă”, pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este „părintele”.
Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot, este comportamentul întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul trebuie să fie „bun chivernisitor” în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri. Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună cuviinţă! Pentru aceştia, tata este „şeful” în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt „fiii şefului”; ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic! Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor persoane vârstnice… Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales, mama! În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor, situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.
Revenim, aşadar, la modelul Maicii Domnului, care, prin acel sublim „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…”, s-a oferit pe sine, pentru a doua oară, total şi pentru totdeauna, lui Dumnezeu. Prima oară a fost oferită, în pruncie, de către Sfinţii săi Părinţi Ioachim şi Ana.
Aşadar, căsătorindu-se cu un viitor preot, un sfinţit slujitor al lui Dumnezeu, orice tânără este pusă în situaţia de a se oferi pe sine Celui pe care Îl va sluji soţul ei. Nu va fi fecioară, dar va fi neprihănită ca soţie. Nu va fi roabă a soţului, ci a Aceluiaşi Dumnezeu pe Care el Îl slujeşte. Nu va asculta doar cuvântul omenesc al soţului ei, ci, prin acesta, va asculta şi va împlini cuvântul lui Hristos.

Prin asumarea misiunii sacerdotale de către preot, acesta s-a afierosit pe sine lui Hristos, Marele Arhiereu, iar, în consecinţă directă, soţia acestuia, preoteasa, ar fi normal să se considere şi ea afierosită Aceluiaşi Stăpân şi Dumnezeu.
Dacă preotul este, prin definiţie, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, preoteasa va putea fi – dacă înţelege aşa lucrurile?! – o propovăduitoare a aceluiaş Cuvânt, prin însăşi purtarea ei.
Sfântul Apostol Petru atestă darul femeii de a câştiga pentru credinţă nu prin cuvinte, ci „văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială”. Condiţia este însă, ca „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”
Preotul are principala îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, enoriaşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi. Dacă, în unele cazuri – regretabile – preotul nu şi face ceea ce spune prin el Hristos, sau dacă faptele lui nu grăiesc îndestul, sau chiar – din nefericire! – sunt, dimpotrivă, neconforme cu cuvintele Cuvântului; sau dacă, în alternativa posibilă, în care faptele preotului sunt pe deplin expresia învăţăturii propovăduite, dar turma nu înţelege să-i urmeze întrutotul, cine altcineva, dacă nu cei din imediata apropiere a lui – familia, părinţii şi, mai ales, soţia – sunt în măsură ca, prin exemplul propriu să-l ajute în demersul său ziditor?
„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta va putea spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.
Dacă fiecare tânără preoteasă – şi mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, s-ar fi înfiora! I s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!…” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.

Implicată, aşadar, prin cuvânt şi faptă, în această grea şi inegalabilă – ca măreţie – misiune încredinţată oamenilor de Însuşi Mântuitorul, întrucât „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti… Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri…”( Sf. Ioan Gură de Aur – Tratat despre preoţie), preoteasa va sluji în casa ei ca într-un templu, va fi „preoteasa” căminului său, dar şi „maica preoteasă” pentru femeile din parohie, care pot apela la ajutorul, sfatul şi mângâierea ei. Oricât de tânără este preoteasa – ca fiinţă umană, înzestrată cu suflet şi simţire – ea poate mângâia şi afla cuvânt de folos surorilor ei de orice vârstă, dacă ea însăşi este un model credibil de femeie creştină.
Sfaturi? Nu sunt sfaturi aceste rânduri şi gânduri. Ele sunt doar ganduri către cele care se vor încumeta să fie, cu adevărat, preotese, în vremuri tulburi, când Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de slujitori vrednici, puternici prin credinţă şi capabili a rosti „de pe acoperişurile caselor” Evanghelia.
Vor fi grele îndatoririle, dacă sunt exterioare sufletului. Dar dacă ele vor avea ca suport iubirea şi credinţa, clătinările vor fi slabe şi redresările imediate.
Astfel cred că ar trebui înţeleasă constituirea unei familii creştine şi, în general şi a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.”

„Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu om Se face“

Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţi iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Căci Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.

(Stihiră de la Vecernia Nașterii Domnului)

Sarcina-miracolul lui Dumnezeu.....

Daca ar fi sa descriu sarcina, cred ca m-as limita in a o descrie ca fiind o frumoasa simfonie de emotii, de ganduri, de reverii si trairi unice. O linie melodica unica, o interpretare ce tine de talentul si imaginatia fiecarei mame in parte. Un amalgam de sentimente siroind din adancul inimii. Iar la sfarsit un ropot de aplauze nesfarsit. Asa e sarcina pentru mine.
Au trecut 14 saptamani… toate frumoase, toate zvacnind a viata, a lumina, a speranta si a iubire. 14 de saptamani in care am citit cu nesat fiecare informatie legata de etapele de dezvoltare ale puiului meu, 14 saptamani in care am simtit cum o alta viata creste in mine, cum salasluieste in mine o fiinta noua, pura si inocenta, care peste catva timp va trebui sa faca fata acestei aspre lumi, o lume care pare a fi desprinsa tot mai mult din cartea junglei. Am simtit fiecare zvacnire a corpusorului lui, fiecare bataie de inima, fiecare sughit si am plans de emotie la vazul primelor ecografii. Doamne, cum nu contenesc sa ma mai mir de perioada asta minunata,de minunile care le face Dumnezeu cu noi!
Ma simt mai bine ca niciodata, mai implinita ca niciodata. Mai inteleapta. Ma uit la fotografiile facute de-a lungul timpului. Atunci credeam ca sunt fericita si implinita. Acum cred ca inteleg mai bine notiunea implinirii. Fericita eram, dar implinita abia de-acum pot sa spun ca ma simt. Am inteles abia acum ca aveam nevoie de aceasta schimbare radicala in viata mea. Am inteles ca intelepciunea Divina e infinta si nu pot decat sa imi plac capul in rugaciune umila si sa multumesc Celui care a facut posibil acest dar maret in viata mea. E peste puterile ratiunii mele a intelege minunea inchegata in cuvantul “sarcina”. E peste puterea oricui de a intelege. Si cred ca tocmai din acest motiv genunchiul plecat si recunostinta ar trebui sa-si faca loc mai mult ca niciodata.
Colindele… acele acorduri line care ne vrajesc inima. Care ne transforma. Colindul pe care il simt vibrand in fiinta mea ca o lauda adusa acelor momente in care am fost mai mult decat binecuvantata. Mai mult decat iertata. Mai mult decat iubita. Dar traita din plin de cea care zamisleste in pantec o fiinta minunata. Constientizezi tu, mama, ce momente unice si sublime traiesti? Stai vreo clipa sa reflectezi asupra miracolului din viata ta?... Te indemn sa o faci....

Un simplu gand......

Mai este o saptamana si se termina Postul Craciunului, este un post al bucuriei si copilariei noastre. De fiecare data la susurul colindelor gandul ne zboara jucaus spre lumea de basm a Craciunului copilariei noastre. Depanam cu nesat bucurii si nazbatii legate de aceasta mare sarbatoare. Putem sa redevenim copii, primindu-L pe Cel care se va naste peste o saptamana . Postul Craciunului e rastimpul, in care ne pregatim ieslea sufletului sa-I dam un salas lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu, acum, asteapta sa se intrupeze in noi, printre noi si pentru noi. Dostoievski spunea pe undeva ca "frumusetea va salva lumea". In bucuria de har si basm a Craciunului noi vom spune ca "nevinovatia va salva lumea". De ce? Pentru ca de Craciun se intrupeaza, se face Om Nevinovatia Insasi.
Sarbatoarea Nasterii Domnului Iisus Hristos este un prilej de bucurie pentru intreaga omenire. Pentru cei ce au inteles cine este Pruncul si au crezul in El, bucuria este si va ramane mare, dar pentru cei ce L-au respins si continua sa faca asta, doar acel “spirit al Craciunului” le va lumina casa, poate masa…

Domnul Iisus reprezinta diferenta majora dintre Crestinism si toate celelalte religii. El intruchipeaza dragostea adevarata, pacea, toate virtutile spre care tanjeste orice om. S-a coborat la noi pentru a ne ridica, sau S-a facut sarac pentru a ne face pe noi bogati.

In freamatul acestor sarbatori sa nu pierdeti prezenta Lui! Maria si Iosif, dupa ce au trecut de amenintarile lui Irod si de cursele celui rau, s-au dus cu Iisus la Ierusalim. La intoarcerea spre casa au pierdut pe Domnul, o zi au crezut ca e cu rudele, prin multime. Dragii mei, sa nu va inselati, daca Iisus nu e langa tine, sa nu crezi ca e cu ceilalti, iar chiar daca ar fi, ce rost ar avea sa sarbatorim fara sarbatorit?

Prezenta lui Iisus Hristos, Domnul noastru sa fie si sa ramana cu noi toti de aceste sarbatori!

Jurnal de sarcina 2

Asadar,ieri am fost la doctor ,cu nerabdarea pe care o are fiecare mamica sa stie daca pruncutul este bine ,daca a mai crescut ,mai ales pentru ca aveam de facut o ecografie foarte importanta pentru bebe,dar Slava Domnului,sarcina evolueaza bine ,fara nici un fel de probleme.Medicul mi-a facut si o surpriza ,desi am doar 13 saptamani mi-a spus ce va fi ...baietel sau fetita ,mare bucurie a fost cand am aflat sexul pruncului ...dar nu va spun deocamdata ....
Imi place sa-l alint, spunandu-i "puiutul meu, bebelusul meu frumos", mangaindu-mi burtica. Sunt convinsa ca o sa fie o frumusete de copil, dolofanel si istet, care o sa faca multe nazdravanii. Vorbesc cu el minute in sir, spunandu-i cat de mult il iubesc si cat de mult astept sa-l tin in brate. Stiu, din cate am citit, ca el simte inca de acum, cand este foarte mic, dragostea pe care o ai pentru el.

La ecografie m-a cuprins un sentiment de duiosie unic arunci cand medicul mi l-a aratat pe micut, sentiment pe care il am doar atunci cand imi vad bebelusul, iar daca ii aud si inimioara batand, ma simt cu adevarat mamica. Dupa ce m-a linistit, zicandu-mi ca s-a dezvoltat normal (cu toate ca eu aveam impresia ca burtica este prea mica pentru 13 saptamani), am pus intrebarea care ma preocupa de multa vreme: "Si este baietel sau fetita?".

Dupa cateva momente de tacere, in care medicul cerceta foarte concentrat monitorul ecografului, si care mie mi s-au parut atat de lungi, m-a privit intens: "Dupa cate imi dau eu seama, cu aparatura pe care o am, cred ca este - dar nu sunt sigur 100 la suta..." In sinea mea imi doream cu ardoare sa-mi spuna cuvantul pe care il asteptam. "Cred ca este ....!".

Cand l-am auzit spunandu-mi ce voi avea m-am bucurat atat de mult, incat primul impuls a fost sa ma ridic si sa-l imbratisez pe medic. Ma gandeam deja ce nume o sa-i pun, cum o sa arate, ce hainute o sa-i cumpar... O sa aflu sigur peste o luna , cand urmeaza sa fac o ecografie complexa, si atunci voi spune ....